1. De peste un an, o data pe luna, „am, n-am treaba” (vorba Conului Iancu Caragiale), Guvernul, la propunerea uneia dintre comitetele si comitiile pentru urgenta raspandire a panicii in randul populatiei si limitare a drepturilor cetatenesti, adopta cate o hotarare prin care, cu totul neconstitutional si nelegal, exercitiul libertatii individuale este suspendat, ca parte a regimului asa numitei „stari de alerta”. Fiecare dintre aceste acte administrative cu caracter normativ are o durata de o luna, dupa care starea de alerta este prelungita, printr-o alta hotarare de guvern, cu pastrarea aceluiasi continut, pentru inca o luna. Si tot asa, „curat neconstitutional, dar umflati-i!” (ca sa ne intoarcem la acelasi Caragiale).

Aceste hotarari se bucura de prezumtia de legalitate, ele fiind, chipurile, acte de punere in aplicare a legii 55/2020 privind unele masuri pentru prevenirea si combaterea efectelor pandemiei COVID-19. La randul sau, legea mentionata beneficiaza de prezumtia de constitutionalitate.

In realitate, nici legalitatea nici constitutionalitatea nu stau in picioare. Cea dintai a fost contestata in repetate randuri in contenciosul administrativ; cea de a doua, in fata Curtii Constitutionale (care, speriata de consecintele politice ale unei decizii de constatare a neconstitutionalitatii, a preferat sa dea o decizie in care motivele exceptiei de neconstitutionalitate au fost pur si simplu lasate fara raspuns).

2. Legea 55/2020, pe fond, reia tezele si spiritul legii 15/2005 (OUG 21/2004) privind sistemul national de management al situatiilor de urgenta, promovata in timpul Guvernului Nastase, care, tot din dorinta de a spori puterile executivului, a reglementat, pe langa starea de urgenta prevazuta de Constitutie, starea de alerta, ambele menite sa raspunda sfidarilor caracteristice „situatiilor de urgenta”.

O observatie tinand de interpretarea literala a titlului legii 55 este aceea ca masurile ar trebui sa vizeze prevenirea pandemiei (a-i preveni efectele, inseamna sa faci ca pandemia sa nu apara) sau eradicarea efectelor ei (efecte care persista dupa stingerea pandemiei), iar nu sa trateze pandemia propriu-zisa. Prevenirea crizei, gestiunea crizei si reabilitarea post criza – criza care constituie obiectul unei situatii exceptionale, reclamand de urgenta masuri exceptionale – sunt trei lucruri diferite; iar titlul unui act normativ nu poate fi indiferent atunci cand este vorba sa ii definesti obiectul si scopul.

Se intelege ca o situatie exceptionala, precum o calamitate naturala, se cere gestionata in cadrul unui alt regim juridic decat cel obisnuit si anume cel instituit in cazul situatiilor de urgenta. Or, nimeni nu se indoieste ca Pandemia Covid 19 este o realitate actuala; aceasta nici nu ameninta sa izbucneasca si de aceea nu este nimic de prevenit, nici nu a trecut, pentru ca efectele sale sa trebuiasca amortizate.

Cand Constitutia (art. 53) vorbeste despre „prevenirea consecintelor unei calamitati naturale” (asa cum este o pandemie) ca despre un motiv care, cu respectarea anumitor conditii, ar putea justifica restrangerea temporara a exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti, ea are in vedere nu prevenirea unei posibile calamitati viitoare si nici combaterea urmarilor unei calamitati consumate in trecut, ci instituirea unui regim juridic numit „stare de urgenta” care sa asigure gestionarea calamitatii in asa fel incat efectele ei nefaste sa fie evitate sau minimizate, urmand ca apoi, eventual, in cadrul „starii de alerta” (institutie neconstitutionala) acestea sa fie „combatute”, in conditiile legii 15/2005 si 55/2020.

Prin urmare, orice act administrativ care invoca aplicarea legii 55/2020 pentru a gestiona o calamitate naturala (pandemie) in regimul „starii de alerta”, in locul celui al „starii de urgenta”, este prima facie ilegal.

3. Discursul public oficial vorbeste astazi de un al patrulea val al pandemiei Covid 19, care ar fi de o amploare teribila. Asadar, despre pandemie vorbim si la aceasta trebuie sa ne raportam, stabilind regimul juridic constitutional al eradicarii ei.

Fata de amploarea fenomenului, asa cum ea rezulta din comunicatele autoritatii publice, unii cer instituirea situatiei de urgenta; ceea ce ar impune emiterea unui decret prezidential prin care sa fie alertat Parlamentul si adus in situatia de a decide.

De ce nu se face acest lucru? Printre altele, intrucat daca s-ar institui prin lege „starea de urgenta” s-ar observa ca in cadrul ei nu se pot lua decat masurile concepute si aplicate deja prin acte administrative sub egida „starii de alerta”. Altele nu sunt de imaginat.

Or, atunci s-ar constata ca desi Constitutia permite instituirea „starii de urgenta” doar pe o anumita „durata” (art.93 alin. 2 din Constitutie, obligand Parlamentul sa ramana in functiune pe „durata” starii de urgenta, implica existenta unei limite in timp a acesteia, pe cand marginalia articolului respectiv indica faptul ca acesta se refera la adoptarea unor „masuri exceptionale”, care, deci, nu pot intra in sfera normalului, prin eternizare), pe care OUG 1/1999 o limiteaza la 30 de zile, si numai cu incuviintarea Parlamentului, cu posibilitatea de prelungire, potrivit legii 453/2004, in aceleasi conditii in care a fost stabilita si prima data (deci tot pe perioade de maxim 30 de zile si tot cu incuviintarea Parlamentului), in fapt aceasta dureaza in Romania, sub numele de „stare de alerta”, de aproape un an si jumatate, fiind proclamata si continuata, pana la banalizare, in absenta oricarei aprobari parlamentare.

„Starea de alerta” a fost asadar instituita, de-a lungul verii anului 2020 si al anului 2021, prin acte administrative, pe perioade succesive de 30 de zile, avand acelasi continut normativ cu cel al „starii de urgenta”, instituite in primavara anului 2020, dar ocolindu-se atat respectarea competentei exclusive a presedintelui Republicii de a initia declararea celei din urma, cat si respectarea prerogativei exclusive a Parlamentului de a incuviinta initiativa prezidentiala. Astfel au fost incalcate logica si dispozitiile Constitutiei, care excludeau executivul de la luarea unor masuri de natura celor care formau continutul normativ al „starii de urgenta”, cat si prevederile OUG 1/1999 si legii 453/2004 care reluau si detaliau conditiile procedurale pentru instituirea „starii de urgenta”.

De asemenea, „starea de alerta” a fost declarata nu pentru prevenirea pandemiei sau minimizarea efectelor acesteia, asa cum rezulta ca trebuie sa se intample din titlul legii 55/2020 si preambulul acesteia, ci pentru gestionarea pandemiei.

4. Distinctia dintre „starea de alerta” si „starea de urgenta”, trebuie sa porneasca, insa, nu de la procedura de instituire, ci de la continutul lor normativ care, la randul sau, trebuie sa corespunda gravitatii situatiei de fapt care reclama masuri speciale.

Situatia exceptionala de natura a justifica masuri exceptionale poate fi una dintre cele prevazute la art. 53 alin 1 din Constitutie. Pandemia se incadreaza in categoria „calamitatilor naturale”. (In acest caz, asa cum am aratat anterior, formularea textului constitutional care vorbeste despre „prevenirea consecintelor” calamitatii are in vedere prevenirea prin modul in care este gestionata criza, in timp ce „starii de alerta” ii revine rolul de a permite gestionarea consecintelor odata produse, in asa fel incat costul lor sa fie micsorat la maxim. Altfel, nu se vede care ar mai fi diferenta dintre cele doua institutii juridice, dintre care numai una este mentionata in legea fundamentala.)

Gestiunea calamitatii naturale poate impune restrictionarea exercitiului unor drepturi si libertati cetatenesti. Situatia care ar face necesara declararea „starii de alerta”, de principiu, trebuie sa aiba o gravitate mai mica, aceasta putand atrage masuri neobisnuite, dar nu si limitarea drepturilor si libertatilor cetatenesti. Altminteri, s-ar ajunge, din nou, ca singura diferenta intre „starea de alerta” si „starea de urgenta” sa fie numele si procedura de reglementare. Or, cand valorile ocrotite sunt aceleasi, modalitatile de limitare a exercitiului drepturilor si libertatilor nu pot fi diferite.

Daca legea 55/2020 ar fi interpretata doar in lumina acestor rationamente, ar rezulta ca orice act administrativ (hotarare de guvern) prin care sub cuvant ca se instituie „starea de alerta”, in realitate se instituie „starea de urgenta”, cu ocolirea Parlamentului si a Presedintelui Republicii, este nelegal.

5. Adoptand legea 55/2020 Parlamentul Romaniei a adoptat, insa, un act integral neconstitutional, cel putin in masura in care este susceptibil de interpretari care sa duca la incalcarea patenta a Constitutiei.

Astfel, pe de o parte, Parlamentul nu avea dreptul de a-l exclude prin lege pe Presedinte, de plano, din procedura instituirii „starii de urgenta”, prin schimbarea denumirii acesteia in „stare de alerta”.

Pe de alta parte, intrucat exercitiului drepturilor si libertatilor cetatenesti nu i se pot aduce limitari decat prin legi organice, guvernului fiindu-i interzis, totodata, sa le restrictioneze inclusiv prin OUG, era limpede ca Parlamentul nu avea cum delega legal executivului aptitudinea de a stabili asemenea restrictii prin acte administrative; iar restrictiile nu pot fi stabilite la modul general, cu referire la situatii descrise abstract, ci numai prin raportare la situatii concrete evaluate concret, pentru a se stabili raspunsuri normative precise, necesare, adecvate si proportionale cu dimensiunea problemei de rezolvat. O asemenea analiza concreta si asemenea decizii concrete sunt de esenta actului de limitare a exercitiului drepturilor si libertatilor, si de aceea ele nu pot fi delegate altcuiva.

Cel care decide ca sunt intrunite conditiile pentru luarea unei anumite masuri prevazute de lege si individualizeaza masura particularizand criteriile generale, dispune instituirea unor norme de comportament, respectiv a unei ordini specifice, potrivit convingerilor proprii, asemenea unui legiuitor. Punerea in aplicare a unei legi, care este o prerogativa de esenta functiei administrative, ramane esentialmente o chestiune tehnica, excluzand decizii de oportunitate (altele decat cele care privesc alegerea modalitatilor optime pentru organizarea aplicarii legii si aplicarea ei concreta). Aceasta mai ales atunci cand oportunitatea se refera la limitarea exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale stabilite si ocrotite de Constitutia insasi.

Distinctia trebuie facuta clar: una este sa stabilesti oportunitatea limitarii exercitiului unor drepturi, si aceasta este prerogativa exclusiva a parlamentului, si alta este sa stabilesti oportunitatea masurilor necesare pentru a duce la indeplinire decizia de limitare a exercitiului acelor drepturi, ceea ce intra in competenta executivului.

Chiar daca legea 55/2020 ar putea fi citita in sensul in care ar institui niste limitari posibile ale exercitiului unor drepturi si libertati numite de legiuitor, socotindu-le, in principiu, utile pentru rezolvarea unor probleme probabil sa apara, cel care duce in prezent la limitarile respective in mod concret, in logica legii mentionate, este actul administrativ, iar nu legea. In acest caz, actul administrativ nu organizeaza transpunerea in viata a limitarii legale si nu aplica acea limitare, ci stabileste limitarea potrivit constatarilor si conceptiilor autoritatii administrative emitente, transformand-o dintr-o ipoteza cu caracter conditional-optativ intr-o concluzie ferma. Astfel, executivul normeaza in limite trasate de legislativ si potrivit autorizarii primite de la acesta. O autorizare pe care Parlamentul, tinand seama de claritatea textului constitutional, dar si de valoarea ocrotita, nu o putea acorda.

6. Calificarea legii 55/2020 ca lege sui generis de abilitare a guvernului pentru stabilirea unor masuri pe care Constitutia le impune a fi adoptate exclusiv de parlament, pe langa cele aratate anterior si care aduc in discutie neconstitutionalitatea, duce si la coliziunea cu dispozitiile Codului administrativ, care definesc natura juridica si functiile guvernului.

Unii vor spune ca legea 55/2020 este o lege speciala care deroga (implicit) de la legea generala. Daca, insa, prin legea speciala, de rang egal cu cea generala (in speta, legi organice), ar putea fi stabilite exceptii constand in exercitarea unei atributii de o maniera diferita fata de regulile obisnuite, sau in largirea sferei unor atributii, sau chiar in adaugarea unor atributii de aceeasi natura cu cele obisnuite, nu este posibila adoptarea de reglementari care contravin naturii juridice a institutiei la care se refera, modificandu-i esenta. Astfel, prin lege speciala nu poate fi schimbata natura unei institutii declarate de legea generala ca avand exclusiv rolul de a aplica legislatia si a conduce administratia tarii, in institutie cu puteri legislative. Aceasta nu ar fi o exceptie, ci modificarea naturii juridice a institutiei la care se refera; deci o modificare a insasi ordinii de drept stabilita de legea generala, cu efecte negative asupra coerentei intregului sistem legislativ in care aceasta lege se incadreaza.

Asa stand lucrurile, aici nu mai este vorba despre interpretarea Constitutiei, ci despre interpretarea legilor, atunci cand dispozitiile acestora intra in conflict, pentru ca in functie de concluzia la care se ajunge sa poata fi controlata legalitatea actelor administrative adoptate in baza lor si in scopul aplicarii lor. (Este de subliniat ca legea 55/2020 nu a modificat explicit definitia data guvernului si functiilor sale de Codul administrativ.)

7. Problemele ridicate de punerea in executare a legii 55/2020 sunt inca mai numeroase. Astfel, chiar daca executivul primeste, la prima vedere, uluitoarea capacitate de a legifera prin hotarari de guvern, urmand a dispune limitarea exercitiului anumitor drepturi si libertati fundamentale atunci cand apreciaza ca imprejurarile o impun (in speta cand evolutia pandemiei Covid 19 ii pare puterii executive ca solicita reducerea expresiei acelor drepturi si libertati), se constata ca Guvernul a socotit ca puterile astfel obtinute sunt inca prea mici.

In consecinta, prin hotarari de guvern a fost limitat, direct sau indirect, exercitiul unor drepturi neprevazute de legea 55/2020 ori s-a apelat la proceduri de limitare prin adaugare la prevederile acesteia. Evident, asemenea dispozitii ale actelor administrative cu caracter normativ trebuie anulate de catre instantele de contencios administrativ.

8. Asa se revine la problema duratei in care judecarea cauzelor avand ca obiect aprecierea validitatii unor astfel de acte administrative are loc. O norma cu durata de o luna, care poate fi contestata numai dupa publicarea in Monitorul Oficial (in practica au fost emise acte administrative prin care a fost restrans exercitiul unor drepturi si care au fost puse in aplicare fara a fi publicate, ceea ce ar fi cazul sa constituie o fapta pedepsita de legea penala), ar trebui evaluata de instanta de contencios administrativ sesizata, atat in ceea ce priveste legalitatea stricto sensu (conformitatea cu prevederile explicite de fond si de forma ale legii puse in aplicare), cat si existenta temeiurilor legale constand in inevitabilitatea (necesitatea), proportionalitatea si compatibilitatea cu ordinea democrata a masurilor dispuse, in cele doua grade de jurisdictie prevazute de lege, in maximum sapte-zece zile. Altminteri, dupa expirarea valabilitatii normei, judecata isi pierde interesul; cel putin sub aspect formal. (Privind lucrurile intr-un context procesual mai larg, interesul de a duce judecata pana la capat se pastreaza, intrucat, chiar daca actul atacat nu mai este in vigoare, persoana prejudiciata isi pastreaza vocatia la obtinerea de daune-interese.)

Nu mai vorbim de practica modificarii actelor in discutie de mai multe ori pe timpul scurtei lor durate de viata, in fond tot abuziva, care face aproape imposibila cunoasterea lor de catre cetatenii carora li se aplica, dar chiar si de judecatori si avocati, precum si inca mai problematica terminarea procesului inainte de expirarea lor.

Situatia este agravata de imprejurarea ca hotararile contenciosului administrativ pronuntate in fond sunt supuse recursului, iar pana la judecarea acestuia actul administrativ in cauza ramane a se aplica. Or, in joc este, in primul rand, exercitiul drepturilor si libertatilor fundamentale; restabilirea acestuia nu poate fi amanata in masura in care exista indicii temeinice ca actul atacat este ilegal. De aceea, in concursul dintre prezumtia de legalitate a actului administrativ anulat printr-o hotarare judecatoreasca nedefinitiva si apararea drepturilor fundamentale ale reclamantului, cea din urma trebuie sa prevaleze.

Daca decizia pronuntata in recurs desfiinteaza hotararea de anulare pronuntata in fond si in intervalul de timp dintre ele, actul administrativ in discutie nu se aplica, respectiv drepturile vizate de acesta sunt exercitate fara restrictii, este mult mai putin grav decat daca in recurs hotararea fondului este mentinuta si in timpul scurs intre finalizarea judecatii in celor doua grade de jurisdictie, reclamantul, dar si toti ceilalti cetateni afectati de actul respectiv nu si-au mai putut exercita drepturile si libertatile fundamantale. In caz de dubiu ivit in concursul intre legalitatea actului prin care statul limiteaza drepturile cetatenilor (dubiu legitimat printr-o hotarare judecatoreasca de anulare nedefinitiva) si temeinicia cererii ca exercitiul acelor drepturi sa nu fie limitat (care trebuie confirmata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva), protectia trebuie acordata titularilor acestor drepturi. In acest sens, aplicarea principiului in dubio pro actione, potrivit caruia, in dreptul administrativ, in caz de dubiu, solutia trebuie data in favoarea persoanei interesate (reclamantului), se cere extinsa la gestiunea intregului proces, inclusiv in relatia dintre efectele judecatii in fond si cele ale judecatii in recurs.

Statul are oricum la dispozitie normele ordinare, pe care, pentru o vreme, le poate aplica, fie si cu unele dificultati, inclusiv in cazul unor situatii extraordinare, precum si normele extraordinare care nu au fost anulate de catre instanta competenta cu judecarea fondului. De asemenea, in cadrul oferit de sistemul democratic, autoritatea publica trebuie sa fie in stare a-si promova politicile si prin dialog cu cetatenii, carora le adreseaza recomandari si rugaminti, iar nu numai pe calea restrangerii drepturilor cetatenesti prin norme imperative, intarite de sanctiuni. Evident, instanta sesizata va putea anula doar acele dispozitii din hotararea atacata pe care le considera nelegale, mentinand validitatea celorlalte.

Aceste considerente conduc spre doua concluzii, care trebuie sa fie si solutii de lege ferenda, in afara de cele privind scurtarea termenelor pentru solutionarea cererilor referitoare la anularea actelor administrative avand ca obiect masuri exceptionale specifice „starii de alerta”. Pe de parte, este vorba despre suspendarea de drept a punerii in aplicare a actului atacat, daca instanta de fond a admis cererea de anulare, pana la judecarea eventualului recurs. Pe de alta parte, in cazuri temeinic justificate, cand limitarea exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale poate produce prejudicii materiale si/sau morale majore, practic irecuperabile, suspendarea imediata a actului administrativ atacat, pana la solutionarea cauzei prin hotarare judecatoreasca definitiva, trebuie sa primeasca acoperirea legala. (Suspendarea poate fi dispusa prin incheiere interlocutorie, in termen de maxim 48 de ore de la inregistrarea cererii, incheierea fiind supusa recursului, de solutionat in acelasi interval de timp.)

CCR a fost sesizata cu aceasta din urma problema, prin intermediul Curtii de Apel din Bucuresti, in urma cu aproape un an, aratandu-se ca art. 5 alin. 3 din legea 554/2004, „interzice instantelor judecatoresti suspendarea executarii unui act administrativ pana la pronuntarea asupra actiunii in anuare, indiferent de prejudiciile aduse cetatenilor”, fara ca de atunci instanta de contencios constitutional sa se fi pronuntat. Probabil ca se asteapta iesirea din letargie a Parlamentului si corectarea actualei formule legale direct de catre legislativ. Numai ca tocmai Parlamentul este acela care, in anul 2018, a adoptat amendamentul prin care actelor administrative emise pentru inlaturarea consecintelor calamitatilor naturale si epidemiilor nu li se aplica dispozitiile legale privind suspendarea executarii. Cartoful fierbinte se arunca dintr-o mana in alta si ars este cetateanul cu drepturile sale.

9. In schimb, prin decizia nr. 392/08.06.2021, CCR a declarat ca fiind neconstitutional faptul ca legea 55/2020 nu prevede termene rapide pentru atacarea in contencios administrativ a actelor normative adoptate in aplicarea sa. Conform par. 44 din aceasta decizie, „in cazul atacarii in justitie a hotararilor Guvernului, a ordinelor sau a instructiunilor ministrilor emise in vederea punerii in aplicare a unor masuri pe durata starii de alerta, in temeiul Legii nr. 55/2020, asigurarea unui acces la justitie efectiv, in sensul mai sus retinut, s-ar realiza doar in masura in care hotararea pronuntata de instanta de judecata ar determina, odata cu constatarea nelegalitatii actului administrativ atacat, inlaturarea efectelor acestuia si a consecintelor sale. Or, aceste efecte ale hotararii judecatoresti nu ar putea fi obtinute decat in masura in care pronuntarea acesteia ar avea loc in termenul de aplicabilitate al acestor acte administrative, care este de cel mult 30 de zile de la intrarea lor in vigoare, asa cum reiese din dispozitiile art.3 alin.(1) si (2) si ale art.4 alin.(1)din Legea nr.55/2020.”. Chiar daca CCR se refera in mod expres la dispozitiile art. 72 din legea nr. 55/2020 privind unele masuri pentru prevenirea si combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, considerentele deciziei sale se extind si asupra cadrului juridic comun al actelor administrative cu caracter normativ adoptate in stare de alerta sau in stare de urgenta, care cad sub incidenta Ordonantei de urgenta 21/2004 privind sistemul national de management al situatiilor de urgenta, aprobata prin legea nr. 15/2005 si modificata apoi in mai multe randuri.

Parlamentul era obligat sa alinieze legea la exigentele invederate de instanta de control constitutional. Ceea ce, in reaua sa traditie, nu s-a invrednicit sa faca.

Situatia descrisa conduce la mai mult decat la un proces inechitabil; este o lipsire de dreptul accesului la justitie, cata vreme cei interesati nu isi pot valorifica pretentiile nu doar intr-un termen rezonabil, caracteristic notiunii de proces echitabil, ci chiar deloc.

Prin diligenta unor judecatori, unele cereri au fost solutionate, totusi, cel putin in prima instanta, in timp util. Considerentele hotararilor judecatoresti respective sunt uneori exceptional redactate, in forma si in fond. Aceasta face ca autoritatile administrative sa cunoasca perfect viciile actelor lor. Cum, insa, judecata in ultima instanta nu se incheie pana la expirarea actului administrativ atacat, in reaua lor credinta, agentii executivului invoca lipsa unor hotarari judecatoresti definitive pentru a continua emiterea aceluiasi tip de acte.

Chiar si atunci cand se ajunge la decizii de anulare executabile, ele sunt considerate a privi numai hotararea atacata, astfel incat, cei care au declarat public ca nu se lasa opriti de Constitutie pentru „a face bine societatii” si a-si exprima „increderea in stiinta” mai presus decat respectul pentru lege si cetate (sic!), a fortiori nu se vor lasa impiedicati de decizia de anulare a unei hotarari iesite din vigoare pentru a adopta o alta noua identica.

Si chiar daca unele vicii ar putea fi corectate (de exemplu, conformismul si servilismul actualei opozitii permit executivului sa obtina din partea legislativului orice restrictionare de drepturi si libertati doreste), instinctul dictatorial al guvernatilor de azi nu le ingaduie nici un pas inapoi, nici o indreptare a neconformitatilor cu Constitutia si nici un gest de natura a confirma ca nimeni nu este mai presus de lege.

10. Este de analizat daca, de lege ferenda, fapta adoptarii unui act administrativ normativ prin care sunt afectate drepturile si libertatile cetatenesti sau ordinea democratica a statului, avand obiect, cauza, continut si efecte similare altui asemenea act anulat anterior printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, nu ar trebui definita si pedepsita ca infractiune. De asemenea, ar mai putea fi incriminata fapta agentilor institutiilor publice abilitate cu aplicarea legii de a instrumenta acte administrative individuale in executarea unor acte administrative normative prin care sunt afectate drepturile si libertatile cetatenesti sau ordinea democratica a statului, avand obiect, cauza, continut si efecte similare altor asemenea acte normative anulate anterior printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva (ex. politistii care stabilesc amenzi in aplicarea unei hotarari de guvern avand continut similar cu o alta asemenea hotarare, anulata anterior prin decizie judecatoreasca ca fiind ilegala); in asemenea cazuri, ordinul superiorului nu ar putea sa inlature raspunderea penala si nu ar constitui circumstanta atenuanta. Dupa cum tot infractiune ar trebui sa fie considerata si fapta celui care pune in aplicare un act administrativ normativ inainte ca acesta sa fi fost publicat.

Dincolo de asemenea demersuri legislative pe teren penal, modificarea legislatiei in sensul stabilirii unor termene si conditii procedurale care sa garanteze persoanelor afectate prin acte administrative normative avand ca obiect masuri aplicabile in regimul „starii de alerta” de natura a le incalca drepturile, ca vor putea obtine o hotarare judecatoreasca definitiva inainte ca actele respective sa iasa din actualitate, este imperios si urgent necesara. De mentionat este ca incalcarile la care ne referim si care trebuie inlaturate, sunt atat cele directe, cat si cele indirecte, constand in afectarea interesului legitim al reclamantului de a salvgarda ordinea constitutionala si a proteja drepturile individuale ale altor persoane cu care este susceptibil sa intre in raporturi juridice, desigur, in masura in care se poate dovedi ca lezarea acestui interes public impiedica promovarea intereselor sale private ocrotite juridiceste (de exemplu, actul administrativ prin care se limiteaza ilegal libertatea de circulatie a persoanelor nevaccinate, incalca nu numai drepturile acestora, ci si dreptul la viata intima a persoanelor vaccinate care astfel nu se mai pot intalni si socializa cu prietenii lor nevaccinati).

Nu prin grija parlamentarilor, ci a cetatenilor lezati in drepturile lor fundamentale de acte administrative ilegale, au ajuns in parlament textele mai multor proiecte de acte normative prin care sa se depaseasca impasul mentionat. Cum era firesc, ele au fost adresate opozitiei, caci de ar fi dorit, guvernul ar fi putut fie sa se abtina de la emiterea unor acte ilegale fie sa lamureasca lucrurile pe calea initiativei legislative.

Pana acum, cel mai mare partid presupus a fi de opozitie, PSD, nu a inteles sa ia atitudine. Pe cand Führerul situatiilor de urgenta, Raed Arafat priveste la Constitutie ca Ciolacul la poarta noua, seful pesedist al Comisiei juridice din Senat, dl. Robert Cazanciuc, hamletizeaza intrebandu-se daca o fi sau nu o fi bine sa promoveze un asemenea proiect legislativ. In acest context intentioneaza, asemenea vulpoiului lui La Fontaine, sa asculte cantecul Corbului din varful ICCJ, care tine in cioc o acuzatie de plagiat de toata frumusetea, ca sa se asigure ca judecatorii, care pentru judecarea validitatii unor acte administrative avand durata de validitate de o luna, dau, in prezent, termene de minim cateva luni, vor fi bucurosi de posibila adoptare a unei legi menite a le impune sa fie rezonabili si sa asigure procese echitabile.

In timpul acesta actele administrative abuzive curg, iar drepturile cetatenilor sunt incalcate dupa capriciile oricui, spunandu-ni-se ca nu vom scapa de pandemie pana cand nu vom renunta la libertate. Cu asa stat de drept, statul arbitrariului nu mai este necesar. Cu asa o opozitie, abuzurile executivului nu fac decat sa banalizeze raul.