Condamnarea la cinci ani inchisoare a avocatului Robert Rosu, pentru a fi acordat asistenta juridica unor impricinati ulterior, la randu-le, condamnati penal, a trezit o reactie fara precedent in lumea dreptului. S-a afirmat ca, odata cu avocatul in cauza, la puscarie a fost trimisa insasi profesia de avocat. Au aparut, insa, si voci care au formulat alte teze. Unii au spus ca nu ar fi vorba despre profesie, oricum compromisa, ci despre elitele ei supravietuitoare, acceptate, in schimbul alibiului profesional oferit de ele, la masa hienelor, fara sa fi fost hiene, pentru a da o fata de onorabilitate si credibilitate festinului. Altii au sustinut ca orice nedreptate judiciara facuta unui avocat, de acea justitie infernala care a distrus destinele elitelor romanesti in tacerea complice a celor care trebuiau sa asigure, pana la sacrificiul de sine, apararea victimelor, este, de fapt, un act de dreptate morala care pedepseste oportunismul, lasitatea, colaborationismul, conformismul, lacomia, egoismul, tradarea, cinismul ridicate la nivelul unor trasaturi de breasla. Unde este adevarul?

Cand hotararile judecatoresti sunt arma crimei

Un element de speta, pe care nimeni nu il contesta, este ca „infractiunea” comisa de avocatul Rosu a fost aceea de a-si asista clientii pentru punerea in aplicare a unor hotarari judecatoresti definitive, acoperite de principiul res judicata pro veritate habetur (lucrul judecat are valoare de adevar). Procurorii (DNA) au socotit ca acele hotarari au recunoscut petentilor drepturi care nu li se cuveneau din punct de vedere legal, ceea ce, prin ipoteza, putem admite.

Ce facem, insa, mai departe? Este DNA o instanta de „recurs extraordinar” care poate controla si casa deciziile puterii judecatoresti, fara sa existe vreo proba ca acestea sunt produsul unei fapte intrunind, potrivit legii penale, elementele constitutive ale unei infractiuni? Intr-un stat de drept, nu. Intr-un „stat de drepti”, se vede ca da.

Audiati ca martori (desi tocmai ei, in baza unor „rationamente logico-juridice”, erau susceptibili a fi suspectati de comiterea unor fapte penale), autorii respectivelor hotarari, pe care ma abtin a-i califica prin termenii prea putin academici cuveniti, au recunoscut ca intre timp s-au desteptat si ca daca ar fi in situatia de a rejudeca speta, ceea ce, evident este imposibil, ar ajunge la alte concluzii. Prostia si incompetenta magistratilor, fie ele si recunoscute, nu sunt, insa, pedepsite de lege. Hotararile prostilor (ceea ce nu exclude ca prostia a fost simulata), fiind definitive, au ramas, deci, in picioare, drepturile acordate ilegal unora, prejudiciind, desigur pe cei de la care s-au luat (indiferent cine sunt acestia, persoane fizice sau persoane juridice).

Ce trebuia sa faca avocatul? Sa rejudece el cauza si sa refuze prestarea serviciilor avocatiale avand ca scop aplicarea unor hotarari bucurandu-se de prezumtia absoluta de legalitate, pe care justitia nu le mai putea reforma? Exclus! Nimeni nu spune ca toate hotararile judecatoresti sunt corecte, dar daca s-ar accepta ca fiecare poate alege care decizie este corecta si merita aplicata si care nu, s-ar ajunge la o teribila insecuritate juridica, cu consecinta unei instabilitati sociale de nesuportat. Sunt atatea hotarari judecatoresti vadit netemeinice si esentialmente nelegale – judecatorul Ionut Matei fiind campion in materie – care se executa, distrugand vieti, familii, cariere. Cu ce argument tocmai acelea in executarea carora a fost implicat Robert Rosu trebuiau ignorate?

Un rationament similar au facut, desigur, avocatii implicati in restituirea catre Forumul Democrat al Germanilor din Romania, prezidat de Klaus Werner Iohannis, a bunurilor confiscate Grupului Etnic German potrivit tratatelor incheiate cu puterile invingatoare din cel de al Doilea Razboi Mondial, dupa ce o alta instanta judecatoreasca formata tot din judecatori „prosti” (desi erau din Sibiu) a admis ca cel dintai este succesorul celui din urma, lasat fara bunuri in mod „abuziv” (ce poate fi mai abuziv decat infrangerea in razboi?), si ca angajamentele internationale ale Romaniei pot fi incalcate.

Ma gandesc ce o fi acum in sufletul acelor avocati, afland ca intr-un sistem judiciar corupt hotararile judecatoresti devin corpuri delicte, arme ale crimei?! Faptul ca necazul vine numai dupa ce beneficiarul deciziilor respective si-a pierdut protectia politica a sistemului subteran (asa cum s-a intamplat cu „printul Al Romaniei”, bricolat in atelierele serviciilor oculte spre a-l pune in umbra pe regele Mihai si a-i diviza pe adeptii legitimitatii monarhice), este o foarte slaba consolare; cu precadere atunci cand vezi ca invoca nelegalitatea unor hotarari judecatoresti definitive chiar cel care este autorul unei sumedenii de asemenea hotarari – este vorba despre acelasi Ionut Matei – si ca o face printr-o alta hotarare complet nelegala.

Judecatorul Ionut Matei, in numele securitatii juridice, s-a opus admiterii contestatiilor in anularea deciziilor pronuntate de complete de judecata formate ilegal (ilegalitate rezultata chiar din includerea lui, fara tragere la sorti, in componenta acestora), lasandu-i astfel pe unii sa execute condamnari la inchisoare lovite, potrivit CCR, de nulitate absoluta, dar nu mai are aceeasi opinie cand este vorba despre trimiterea in puscarie a unui avocat care a pus in executare hotarari judecatoresti necontestate si necontestabile sub aspectul nulitatii.

Insecuritatea juridica in care se afla natiunea romana este astfel perfect pusa in evidenta. In acest vartej creat pe un cerc vicios in care marsul nemerniciei este in permanenta accelerare, a fost prinsa, inevitabil, si avocatura.

Baroni si iobagi; profitori si truditori; complici si victime

Timp de decenii, in care justitia a fost tot mai politizata, avocatii au asistat in tacere si acceptand toate umilintele, la deteriorarea actului de justitie pana la falsificarea deliberata a adevarului judiciar.

In timp ce procurorii isi beau nonsalant cafelele cu judecatorii si intrau in salile de judecata pe aceleasi usi pentru a se aseza superior pe podiumuri de aceeasi inaltime, lasandu-i pe parchet (acolo unde prin definitie este locul procuraturii, caci de aceea institutia de numeste „parchet”) doar pe avocati, acestia isi asteptau servil randul, haladuind ore in sir pe culoare prafuite si intunecoase, cu cate o sticla de apa sau un covrig in servieta. Desigur, toate acestea erau acceptate pentru ca acasa averea crestea. Cel putin in cazul unora. Condamnati sau achitati, clientii plateau.

Si daca tot cea mai mare parte a vietii profesionale se petrecea in afara salii de judecata, pas cu pas s-a ajuns sa se petreaca si in afara dreptului. Unii au ajuns la concluzia ca procesele si, pe cale de consecinta, clientii, se pot castiga si altfel decat prin pledoarii, la mesele vezi din culisele puterii.

La fel cum s-a petrecut in istoria Mafiei, la inceput s-a apelat la mijloace neortodoxe pentru a se asigura obtinerea unor drepturi la care clientii aveau vocatie. Dupa aceea, s-a trecut la dobandirea de castiguri fara drept. Si daca se pot obtine asemenea castiguri pentru altii si, eventual, pentru promovarea unor principii morale paralegale, de ce sa nu se dobandeasca si pentru sine, fara vreo legatura cu principiile? Astfel s-a trecut la traficarea clientilor, atat in procesele penale (prin intelegeri cu procurorii), cat si in cele civile / comerciale (prin antante corporatiste).

Cand aceste practici au devenit industrie, crima organizata a infectat conducerea barourilor.

Piata nu a fost deschisa, insa, pentru toti. Unii au devenit baroni. Altii au ramas iobagi. Intre aceste doua categorii se situeaza cei care au ramas fideli principiilor morale si profesionale, dar care, pentru a-si putea face meseria la nivelul decentei si al certei lor capacitati personale, au admis, de multe ori fara sa isi dea seama, rolul de sageata a baronatului, trimisa spre tinte pe cat de profitabile, pe atat de discutabile.

Cum nu este usor sa mergi prin noroi fara sa te murdaresti, aceasta mica nobilime a avocaturii, adevarata aristocratie de sange, iar nu de taraba, este cea aruncata din nacela devenind balast, atunci cand balonul confreriei pierde din inaltime. In schimbul demnitatii provizoriu ingaduite lor, acesti avocati sunt pusi sa plateasca, nu pentru pacatele lor, ci pentru turpitudinile „nomenclaturii”.

Multi, asemenea lui Robert Rosu, o stiu si simt ca se pune in aplicare principiul dominoului, fiind deja luati in catarea pustii. Daca in toata afacerea asta cineva trebuia totusi sa raspunda cumva, acesta nu era Robert Rosu, ci aceia care astazi exprima din varful buzelor „ingrijorarea” pentru soarta lui, inainte de a lua avionul spre statiunile de lux din alte tari mai calde.

Acasa, ramane majoritatea avocatilor care traiesc din oficii si nu au dupa ce bea apa. Pe acestia nu ii prea stie lumea si nimeni nu este gata sa ii apere. Poporul ii stie doar pe cei cu vile, masini, ospete si vacante, in randul carora nu mai pot distinge intre cei cu merite si cei cu noroc, intre cei care sunt si cei care au, intre cei de onoare si de caracter, si cei fara valori si fara coloana. Si pe toti ii pizmuieste, desi face apel la ei. De aceea este greu sa ii aperi pe avocati, chiar si atunci cand sunt merituosi si, in ciuda meritelor, sau tocmai din cauza lor, devin victime.

Riscul confuziei intre avocati si avocatura

Acestea fiind spuse, trebuie sa fim avertizati impotriva riscului de a nu mai vedea padurea din cauza copacilor, de a arunca din covata copilul odata cu apa murdara si de a lasa ca avocatura sa fie arestata, in locul gresitilor care ar merita un asemenea tratament punitiv.

Mecanismul justitiei se bazeaza pe trei piloni principali: judecatorii, procurorii si avocatii.

Pentru a folosi justitia ca arma politica, primii care au fost inregimentati au fost procurorii. Era cel mai simplu. In acest scop s-au creat si detasamente de „avangarda”, precum DNA, care, impreuna cu anumite segmente ale comunitatii de informatii si avand sprijin, daca nu chiar comanda externa, au format o putere subterana in competitie cu statul, in conflict cu democratia si in opozitie cu natiunea.

S-a constatat, insa, ca fara judecatori nu pot fi atinse tinte importante. Si s-a trecut la punerea acestora sub control. Este vorba in special despre cei plasati in pozitii strategice, din punctul de vedere al macro-intereselor politico-economice: ICCJ si unele curti de apel.

In timpul acesta, avocatii au fost lasati in plata Domnului, sa isi vada de ale lor fara a deranja mersul „justitiei” in „statul de drepti”. Ei trebuiau sa ofere un alibi pentru actul de justitie politizat. In rest, puteau face ce vor in cadrul sistemului propriu de organizare de tip feudal. Asa iobagia s-a transformat in mafie.

Numai ca mafia a inceput sa deranjeze „sistemul”, facandu-i un fel de concurenta. Si nu este vorba de deranjul creat de avocatii onesti profesional si moral care nu s-au imbogatit inlocuind pledoaria sau consultanta cu traficul. Acestia puteau fi eliminati usor. Era vorba de „rechinat”.

Intr-un sistem de justitie bolnav in toate componentele lui, nu se putea ca avocatura numai sa fie sanatoasa si neatinsa de metastazele coruptiei.

Dar, pentru a nu ajunge sa fie „sistem” in „sistem” si astfel sa functioneze ca „antisistem”, suprastructura corpului avocatial trebuia sa primeasca o lectie. Si nu prin pedepsirea exemplara a unuia dintre iobagi, ci a unuia dintre scutierii marilor baroni. Iar exemplul era cu atat mai eficient cu cat acel scutier nu era membru al Cupolei si chiar putea aduce argumente profesionale in favoarea sa, dar era instrument util al Cupolei, fie el si exploatat in orb.

Mesajul este: „daca nu va stiti locul si credeti ca, intrucat v-am lasat sa inotati in bazinul pestilor mari, sunteti altceva decat niste pesti mici, va aratam ca nu sunteti imuni si va trimitem in iadul in care s-au dus toti cei care ne-au suparat; sa nu cumva sa vi-o luati in cap si sa credeti ca puteti scoate la lumina adevarul, facandu-va agent real al dreptului la aparare!”

„Pentitii” (pocaitii) in lumea mafiei apar. In iad se nasc si sfinti. Sunt cei care din varii motive se satura sa fie pacatosi si vor sa iasa din slujba diavolului. In lume mai sunt, de asemenea, si oameni care fac fapte bune din motive rele. Toti acestia trebuie prompt si exemplar pedepsiti. Ei nu pot fi tolerati, ci trebuie eliminati rapid pentru a nu face prozeliti.

Unde ar duce, in cazul nostru, acest prozelitism? La reabilitarea dreptului la aparare si, odata cu el, la renasterea principiului aflarii adevarului prin procesul judiciar. Iata de ce eliminarea unora ca Robert Rosu, reprezinta un atac impotriva avocaturii in sensul ei cel mai bun.

Terorizarea avocatilor vizeaza dezarmarea justitiabililor

Condamnarea lui Robert Rosu, te cutremura nu atat pentru ca este netemeinica si nelegala (nu ar fi prima de acest fel), ci pentru ca este ostentativa. O ostentatie de un cinism absolut care urmareste eficientizarea lectiei.

Avocatii nu sunt iubiti. Poporul stie de ce. Prin urmare oculta politica nu s-a temut sa crucifice un avocat pentru ca a indraznit sa isi faca datoria, calculand ca poporul nu se va ridica impotriva calailor acestuia. Asta cu atat mai mult cu cat clientii pe care i-a servit sunt, cel putin in aparenta, niste escroci notorii cu istorii personale dubioase.

Cunoscatorii vor intelege integral mesajul si isi vor putea da seama ca acesta este nu doar un avertisment trimis nasilor Baroului, ci si o reconfirmare a statutului de iobagie al avocaturii ca profesie. Exista iobagi in comunitatea avocaturii, dar avocatura in ansamblul sau, altadata comunitate de elita a profesiei dreptului, libera, performanta si onorabila, este, sau se vrea a fi, iobagul justitiei.

S-a zis ca prin condamnarea lui Robert Rosu profesia de avocat a fost ucisa. Asta ar fi insemnat ca pana la aceasta condamnare traia. Ceea ce este oarecum inexact.

Profesia este de mult in moarte clinica. Ceea ce s-a facut acum a fost sa se incerce desfiintarea sectiei de reanimare si inchiderea aparatelor care o mai tineau cu respiratie artificiala.

Daca intelegem asta trebuie sa ridicam steagul revoltei si sa ne solidarizam cu Robert Rosu, in numele apararii unei profesii care, de fapt, nu se mai practica de mult decat episodic si marginal. Daca am face-o ne-am oferi sansa de a transforma ceea ce ar putea fi infrangerea din urma, intr-o prima contraofensiva. Si aceasta sansa ar fi cu atat mai mare cu cat lupta ar beneficia de participarea cavaleriei grele a avocaturii, iar nu doar de aportul infanteristilor din oastea tarii.

Mi-e teama, insa, ca asta nu se va intampla. Exceptand focul de paie al protestelor venite din partea avocatilor care fac parte din limitata categorie a victimei exemplare si care pot masura acum pericolul cu propriile simturi, cei din piscul structurilor institutionale, maharii, vor da rapid semne puterii ca au inteles mesajul si ca se vor conforma, sistemul putand conta in continuare pe ei, in timp ce marginalizatii se vor bucura ca si membrii categoriei opresoare sufera, fie si numai prin reprezentati inocenti, aceleasi umilinte cu cele rezervate pana acum doar lor. Pe asta se si conteaza. Pe dezbinare.

Dupa care se va reveni la afacerile obisnuite fara vreo legatura cu dreptul si dreptatea: „alt acrobat, alt salt mortal...”