Intr-un sistem judiciar dominat la varf de impostura si aroganta, nicio posibilitate nu trebuie exclusa.

Presedintele Consiliului Superior al Magistraturii, judecatorul suprem Mircea Aron (foto), poate calca nestingherit pe urmele fostei sefe a ICCJ Livia Stanciu, numita recent la Curtea Constitutionala pentru un mandat de 9 ani. Daca admitem ca Stanciu indeplineste „conditia de inalta competenta profesionala” ceruta de art. 61 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 pentru ocuparea unui loc in CCR, in ciuda celor doua condamnari crunte incasate la CEDO in cazurile Gutau (2016) si Gaitanaru (2012), nu vedem de ce nu s-ar califica pentru prestigioasa functie si Mircea Aron. O spunem evident cu ironie, dupa ce am aflat ca seful CSM are la activ tot atatea incalcari ale dreptului la un proces echitabil ca si fosta sa colega de la Sectia penala suprema.

Este vorba despre cazurile Vaduva (2014) si Danila (2007), a caror legatura cu numele judecatorului Mircea Aron am descoperit-o inventariind deciziile penale ale ICCJ despre care CEDO a stabilit ca au fost pronuntate cu incalcarea dreptului la un proces echitabil.

Curtea de la Strasbourg a constatat violari grave ale dreptului la aparare in cazul reclamantului Ion Irinel Vaduva, condamnat definitiv la 10 ani inchisoare pentru trafic de droguri printr-o decizie din 3 februarie 2006 pronuntata de un complet suprem din care au mai facut parte, pe langa Mircea Aron, judecatoarele Luminita Livia Zglimbea si Ioana Surdescu.

Solutia CEDO in cauza Vaduva vs. Romania a fost adoptata cu opinie separata concurenta din partea judecatoarei Iulia Antoanella Motoc, care a admis incalcarea dreptului la un proces echitabil in acest caz, insa nu a fost de acord cu anumite aspecte de procedura, detaliate de Lumeajustitiei.ro in ziua pronuntarii – 25 februarie 2014 (mai multe amanunte aici).

Cat priveste decizia ICCJ in cazul Danila, despre care s-a mai scris in presa la momentul condamnarii Romaniei la CEDO (2007), aceasta dateaza din 1998. Recursul lui Costica Danila a fost examinat de un complet suprem in care s-au aflat, alaturi de Mircea Aron, judecatorii Stefan Mateescu si Maria Coca-Cozma. Dupa doua solutii de achitare la fond si apel, Costica Danila s-a ales la Inalta Curte cu o pedeapsa de 4 ani inchisoare cu executare, pentru o fapta de luare de mita constand in produse alimentare.

Sa mai spunem ca fostul procuror comunist Mircea Aron este si coautor al erorii judiciare din cazul Viorica Visan (femeia care a executat 10 ani de inchisoare pentru crima fiului sau), malpraxis dovedit in 2006 si musamalizat, tot atunci, de Inspectia Judiciara a CSM.

Prezentam in continuare motivarile solutiilor CEDO in cazurile Vaduva si Danila. Atasat, puteti citi integral atat hotararile Curtii Europene a Drepturilor Omului, cat si deciziile ICCJ pentru care statul roman a fost condamnat la CEDO in cele doua dosare.

Iata cum motiveaza CEDO incalcarea dreptului la un proces echitabil in cauza Vaduva vs. Romania:

„Curtea retine ca reclamantul a fost achitat de tribunal pe motiv ca probele impotriva acestuia nu erau concludente (supra, par. 19). Cu toate acestea, in baza acelorasi probe aflate la dosar, reclamantul a fost apoi condamnat de curtea de apel si Inalta Curte de Casatie si Justitie (supra, par. 25 si 28). Nici curtea de apel, nici ICCJ nu au procedat la ascultarea nemijlocita a reclamantului sau a martorilor.

Se impune examinarea rolului Inaltei Curti de Casatie si Justitie si a naturii problemelor pe care trebuia sa le solutioneze (Popa si Tanasescu vs. Romania, citata anterior, par. 47; Hanu vs. Romania, nr. 10890/04, par. 34, 4 iunie 2013).

In cauzele Popa si Tanasescu (citata anterior, par. 47) si Gaitanaru vs. Romania (nr. 26082/05, par. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut posibilitatea sa examineze intinderea competentelor ICCJ ca instanta de recurs, atunci cand examineaza un recurs precum cel din prezenta cauza, respectiv dupa ce prima cale de atac a fost solutionata deja de o instanta de grad inferior. Curtea a constatat ca procesele de la ICCJ au fost guvernate de aceleasi norme ca in cazul unui proces pe fond, instanta avand de examinat atat faptele cauzei, cat si problemele de drept. ICCJ putea decide fie sa mentina achitarea reclamantului, fie sa il condamne dupa o evaluare atenta a chestiunii vinovatiei sau nevinovatiei lui. In cazul in care necesitatea unor audieri nemijlocite ar fi determinata de circumstantele cauzei, Inalta Curte de Casatie si Justitie putea retrimite cauza la o instanta de grad inferior, in conformitate cu prevederile Codului de procedura penala in vigoare la acea data (supra, par. 29).

In prezenta cauza, reclamantul a prezentat ca motive de recurs erorile fundamentale asupra faptelor survenite in hotararile instantelor de grad inferior (supra, par. 26). ICCJ a examinat recursul in acest cadru legal. Instanta trebuia sa decida ce importanta acorda declaratiilor initiale ale lui Tudor Tudor si schimbarii ulterioare a pozitiei acestuia, precum si celorlalte probe contestate de reclamant. Astfel, instanta trebuia sa faca o evaluare completa a vinovatiei sau nevinovatiei reclamantului in raport cu invinuirile aduse acestuia din moment ce aceleasi probe au condus atat la achitarea, cat si la condamnarea acestuia (supra, par. 19 si 25). Mai mult, atat curtea de apel, cat si ICCJ au facut o evaluare privind caracterul prezumtiv lipsit de onestitate al reclamantului in timpul procesului. Desi reclamantul a contestat modul in care curtea de apel a apreciat caracterul sau prezumtiv lipsit de onestitate, acest capat de cerere nu a fost solutionat de ICCJ (supra, par. 26).

Problemele ridicate pot fi considerate, in mod justificat, ca prezentand o oarecare complexitate si nu puteau fi evaluate corespunzator fara ascultarea nemijlocita, de catre instanta, a reclamantului si a martorilor (Lacadena, citata anterior, par. 47).

De asemenea, pentru a-l condamna pe reclamant, curtea de apel si ICCJ s-au bazat pe declaratia initiala a lui Tudor Tudor si pe transcrierile convorbirilor. Reclamantul a contestat insa in mod repetat legalitatea inscrisurilor respective.

Legalitatea declaratiei initiale a lui Tudor Tudor a fost macar verificata si confirmata de tribunal (supra, par. 19), insa instantele nu au examinat legalitatea transcrierilor. Curtea retine ca, desi relevanta si importanta acelei probe nu a fost contestata in timpul procesului, instantele nu au putut obtine o expertiza asupra continutului ei deoarece procurorul a refuzat sa permita expertilor desemnati de instanta sa examineze materialul respectiv (supra, par. 17). De asemenea, nu s-a dat curs cererilor reclamantului ca procurorul sa prezinte o copie a autorizatiei de interceptare si ca toate transcrierile sa fie puse la dispozitie, desi reclamantul a prezentat argumente privind relevanta lor pentru aparare (supra, par. 22 si 28).

Desi nu are sarcina de a evalua relevanta acestei probe, Curtea retine ca instantele interne nu i-au permis reclamantului sa foloseasca garantiile procedurale prevazute de lege pentru a contesta autenticitatea si acuratetea transcrierilor (supra, par. 31).

In ultimul rand, ICCJ s-a bazat pe procesele-verbale intocmite de investigatorii sub acoperire (supra, par. 28). Reclamantul a contestat folosirea acestor procese-verbale in toate gradele de jurisdictie si a cerut audierea investigatorilor sub acoperire si a colaboratorului acestora (supra, par. 18, 26 si 28). Autoritatile interne nu au prezentat motive intemeiate pentru neascultarea acestor martori (supra, par. 18; Al-Khawaja si Tahery, citata anterior, par. 119). Condamnarea reclamantului s-a bazat in mare masura, daca nu chiar in cea mai mare masura, pe declaratiile date de martori in faza de urmarire penala. Cu toate acestea, apararii nu i s-a acordat niciodata posibilitatea de a le adresa intrebari, nici macar intr-o sedinta secreta in care li s-ar fi putut garanta confidentialitatea, posibilitate care era prevazuta de legea interna (supra, par. 30).

Aceeasi concluzie este valabila in ceea ce priveste omisiunea instantei interne de a proceda la ascultarea nemijlocita a martorului D.C., presupus informator al politiei, a carui declaratie data in prezenta procurorului constituia, in opinia Guvernului, unul dintre cele mai incriminatoare inscrisuri in privinta reclamantului (supra, par. 23 si 36).

Considerentele de mai sus ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca, prin condamnarea reclamantului in lipsa ascultarii nemijlocite a acestuia sau a martorilor si in lipsa unei examinari corespunzatoare a cererilor acestuia pentru expertizarea inregistrarilor convorbirilor telefonice si pentru audierea corespunzatoare a investigatorilor sub acoperire si a colaboratorului, autoritatile interne nu au oferit practic garantiile corespunzatoare pentru a contrabalansa problemele cauzate apararii prin limitarea drepturilor acesteia.

Procesul indreptat impotriva reclamantului nu a fost echitabil si, in consecinta, a fost incalcat Art. 6.1 din Conventie”.

Iata si motivarea hotararii CEDO in cauza Danila vs. Romania:

„(...) Pe de alta parte, Curtea a declarat ca atunci cand o instanta de apel este sesizata cu o cauza in fapt si in drept si studiaza in ansamblu problema vinovatiei sau nevinovatiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, sa se pronunte asupra acestor chestiuni fara o apreciere directa a marturiilor prezentate personal de acuzatul care sustine ca nu a comis fapta considerata infractiune (Ekbatani vs. Suedia, hotararea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, par. 32; Constantinescu vs. Romania, mai sus-citata, par. 55).

In speta, Curtea observa de la bun inceput ca nu se contesta faptul ca reclamantul a fost condamnat de curtea suprema de justitie fara sa fi fost audiat in persoana (paragraful 20 de mai sus).

Ca urmare, pentru a stabili daca a avut loc o incalcare a articolului 6, este indicat sa se examineze rolul curtii supreme de justitie si natura chestiunilor pe care trebuia sa le ia la cunostinta.

Curtea reaminteste ca in speta extinderea puterilor jurisdictiei de recurs este definita in articolele 385/15 si 385/16 din Codul de procedura penala. Conform articolului 385/15, curtea suprema de justitie, ca instanta de recurs, nu era obligata sa judece din nou pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 15 iulie 1998, curtea suprema de justitie a admis recursul parchetului, a casat sentinta tribunalului judetean din 19 februarie 1997 si decizia din 30 mai 1997 a curtii de apel si a judecat din nou pe fond. Conform prevederilor legale sus-citate, rezulta ca procedura in fata jurisdictiei de recurs era o procedura completa care urma aceleasi reguli ca o procedura pe fond, curtea suprema de justitie ajungand sa cunoasca deopotriva in fapt si in drept cauza. Jurisdictia de recurs putea sa decida fie confirmarea achitarii reclamantului, fie vinovatia acestuia, dupa ce va fi realizat o apreciere completa a chestiunii vinovatiei sau nevinovatiei partii interesate, administrand dupa caz noi mijloace probatorii.

In speta, aspectele pe care curtea suprema de justitie a trebuit sa le analizeze spre a se pronunta asupra vinovatiei reclamantului aveau un predominant caracter factual. Era vorba de a aprecia daca reclamantul primise o suma de bani si daca primise mai multe bunuri din partea lui D.C.

Curtea constata ca, spre deosebire de cauza Constantinescu sus-citata, prezenta cauza nu implica aplicabilitatea articolului 385/6 alin. (3) din Codul de procedura penala conform caruia in cadrul unei proceduri de recurs introduse contra unei hotarari care nu este susceptibila de apel, instanta este obligata sa examineze cauza sub toate aspectele acesteia, fara a trebui sa se limiteze la mijloacele si cererile invocate de partea care a introdus recursul. Totusi, este indicat sa se observe ca, desi curtea suprema de justitie s-a pronuntat in cadrul unei proceduri de recurs impotriva unei sentinte care facuse obiectul unui apel, rezulta ca trebuia sa procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta daca erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdictia de recurs trebuia sa aiba cunostinta de cauza in fapt si in drept si sa studieze in ansamblul ei chestiunea vinovatiei sau nevinovatiei, conform jurisprudentei constante a curtii.

In sfarsit, desi Guvernul subliniaza faptul ca reclamantul nu a cerut sa fie audiat de curtea suprema de justitie, Curtea apreciaza ca jurisdictia de recurs era obligata sa ia masuri pozitive in acest scop, chiar daca reclamantul nu formulase in mod expres o cerere in acest sens (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, sus-citat, par. 53).

Ca urmare, Curtea considera ca hotararea privind condamnarea reclamantului, pronuntata fara ca acesta din urma sa fie audiat in persoana si mai ales dupa achitarea sa de cele doua jurisdictii inferioare, este contrarie cerintelor unui proces echitabil in sensul Art. 6.1 al Conventiei.

A avut deci loc o incalcare a articolului 6.1 din Conventie”.

*Cititi aici Hotararea CEDO din 25.02.2014 in cauza Ion Irinel Vaduva vs. Romania (cererea nr. 27781/06)

*Cititi aici Hotararea CEDO din 08.03.2007 in cauza Costica Danila vs. Romania (cererea nr. 53897/00)

*Cititi aici decizia ICCJ nr. 719/03.02.2006 pronuntata de judecatorii supremi Luminita Livia Zglimbea, Mircea Aron si Ioana Surdescu, in dosarul 30435/1/2005, privind pe Ion Irinel Vaduva

*Cititi aici decizia ICCJ nr. 2007/15.07.1998 pronuntata de judecatorii supremi Stefan Mateescu, Mircea Aron si Maria Coca-Cozma, in dosarul (...)/1997, privind pe Costica Danila