În aceste zile frenetice ale jumătății lui decembrie, în pragul Nașterii Atoateiubitorului Prunc, am fost și eu conectată cu sufletul, cu inima, la evenimentul academic grandios desfășurat la Oradea în 13 decembrie: „Bienala 2024. Contenciosul administrativ. Conferință Națională (Ediția a V-a).

În aceeași dată de referință și deloc întâmplătoare (identitatea lui 13 al lui decembrie însemnând și data morții marelui Nichita sau a cinstirii Sfintei Mucenițe Sofia, ocrotitoarea capitalei ţării noastre vecine, Bulgaria, și a fiicelor sale martirizate), Oradea a aprins puternic spiritul academic, găzduind și conferințele de științe penale și de drept privat.

O Academie Regală de Drept la propriu (fiind una din cele mai vechi instituții în această arie geografică), dar și într-un splendid, somptuos și monarhic sens al figurii de stil ce-i înfrumusețează numele.

Preț de un cuvânt zăbovesc puțin și asupra orașului de la frontiera vestică a țării.

Punct de referință pentru regiunea Crișana și atracție turistică, până nu demult Oradea Mare, s-a impus ca punct crucial pe harta dreptului, găzduind, în ultimii doi ani, edițiile a IV-a și a V-a ale Conferințelor Naționale de Drept Administrativ.

Mândra Oradea a devenit cetatea dreptului prin prezența teoreticienilor și practicienilor, deopotrivă, a corpurilor profesorale din centrele universitare, dascălii mari ai noştri.

Pe dumnealor, distinșii pedagogi, care așează pietrele de cărămidă ale oricărui viitor practician, i-am menționat, intenționat, ultimii în enumerare.

Domniile lor sunt cei care ne-au dat rădăcini și aripi.

Nu știu cât de prezenți au fost până acum, dar astăzi sunt!

Câte lucruri bune despre truda lor, dacă s-au spus în spațiile publice...

Iar dacă s-a făcut, fie-mi iertată neștiința din afirmație, elogiu de astăzi nu este în niciun fel de prisos.

Pe scena primitoare „Lumea Justiției” intră astăzi eroii mei, profesorii facultăților noastre, în aplauze binemeritate.

Distinși Domni și Doamne Profesori (cu majuscule, la fel de intenţionat folosite, sfidând, cu sfială, regula gramaticii), simțiți-vă, din căldura inimii mele, subiecți ai editorialului, căci, fără VOI, „legea progresului nu ar fi mers mai iute pentru a ajunge departe”.

Așa m-ar fi învățat dramaturgul nostru Caragiale să scriu (dacă m-ar fi cunoscut, da', deh, n-a avut ghinionul să mă cunoască că şi-ar fi pus fascinat mâinile în cap), împrumutându-i o replica „caragielească”, de tip pamfletar cald, preferată a mea.

Din trecute editorialele, ați văzut că am atributul „furăciunii” din cuvintele chibzuite, gândit așezate, ai marilor oameni ai literelor.

Specialitatea profesiei mele îmi îndreaptă ușor pașii, în rândurile următoare, spre administrativiștii noştri, asezându-mă așa, cu tupeu, între cei pentru care administrativul se împletește cu propria lor respirație, profesorii Dana Tofan, Anton Trăilescu şi Cristian Clipa (Timișoara), Dan Constantin Mata (Iași), Lucia Catană (Târgu-Mureș), Mircea Ursuţa, Cristian Mihes (Oradea) şi mulţi alţi profesori, meritoriu înscrişi în inima Administrativului.

Chiar dacă inima de profesor, ce a bătut cu destul de multă putere, s-a oprit pentru unii dintre dumnealor: marii profesori Antonie Iorgovan, Gheorghe Beleiu, Viorel Mihai Ciobanu, Stanciu D. Cărpenaru, Corneliu Bârsan, Emil Molcuţ, Emilian Stancu, Gheorghe Mihai (într-o enumerare nedusă până la capăt) sau, de curând, pentru domnul profesor Nicolae Popa, fiecare așezându-şi inima în Ceruri, în galeria de aur a dreptului.

Nu i-aș părăsi abrupt nici pe „subiecții” mei de astăzi, profesorii care și-au adus contribuția decisivă în construcția normei de drept, în sălile școlilor doctorale în care au experimentat metodele de cercetare în știința dreptului, în discipline juridice, pentru cel mai bun conţinut al normei.

Le-am simțit și eu zbaterile în conferința zilei de 13 decembrie (și nu doar atunci), dezamăgirile, lupta din oratorie şi din prelegeri, nădejdea de a înţelege, toţi împreună şi cu noi laolaltă, drumul anevoios spre un sens bun al legii.

Bunii mei (aici, sper că ați recunoscut singuri împrumutul furat de la marele actor, nu ştiu ce am astăzi cu „furtul de cuvinte”, că nu am fumat nimic... până acum)!

Succesul fiecărui discipol începe cu un profesor care crede în el, cu un mentor care îi urcă visele cu bunătate şi devotaţiune.

Iar asta nu este niciodată uşor.

Vă doresc să rămâneţi în linia întâi, promotori ai dreptului ştiut şi predat, ai dreptului reconstruit şi al celui plămădit cu inima.

Iar rândurile curse în articole şi prelegeri să ajungă în iniţiativele legislative, în forurile legiuitoare, în procedurile de adoptare a legilor, către avizatori şi în tot ansamblul de operaţiuni care însoţeşte procesul legislativ.

Drag Legiuitor (matale îmi eşti drag, cât nu-mi greşeşti norma, pe care trebuie să ţi-o aplic, nu să o interpretez în multe nuanţe)!

Ia-le truda în considerare!

Nu lăsa să se piardă doar într-un volum de conferinţă prețioasa resursă universitară, rod al minţilor polarizate.

Dreptul este viaţa însăși.

Revenind:

Cetatea Oradei a respirat administrativ și prin prezența impunătoare a Doamnei Profesor universitar dr.h.c. Verginia Vedinaș.

Nu am greșit majuscula. Am folosit-o intenționat.

Se spune că intenţia este, în fapta sa, un angajament plin de dragoste, care alătură, în unire, mintea şi inima.

Hey! M-aţi prins! Nu-mi aparţin cuvintele... dar nu aveţi pretenţii ca la 50 ani ai mei (trecute, fix), vorba lui... corect... Caragiale, să ţin minte chiar totul.

Pentru prima dată „arunc” (citiţi eleganţa verbului) o personalitate de calibrul doamnei profesor, în spațiul Lumea Justiţiei.

De care spaţiu, în paranteză fie mărturisit, îmi era așa dor să scriu, căci mă apuca așa câteodată patima...

Îmi trag ușor pleoapele peste ochii mei obosiți (cum ar spune marele Nichita) pentru a mă lega cu inima şi de acest subiect, cu o moleșeală dulce, cu îngrijorare și bucurie și mii de gânduri care-mi sfârtecă mintea.

- Ai lucrări de făcut, mă anunță bărbată-miu, cu aer distrugător de gânduri.
- Scriu!

- Mă-ta scrie! transmite mai departe!

Dar prea târziu, semn că, în cerul nopții, mai am o juma de oră de autoritate deplină a liniștii pe altarul credinței mele – scrisul - pentru a-mi sfârşi editorialul de astăzi.

Aici, mă opresc să le spun celor care mă citiţi, că, da, eu sunt ceea ce scriu. Şi sunt şi ceea ce simţiţi, dragii mei, când parcurgeţi aceste rânduri.

Bine, păstrând parantezele, când vreau să mă aduc pe calea cea bună, mă iau așa de urechi și „mă bag” într-un dialog privat, adică eu cu mine.

Nu reușesc să mă disciplinez, da' cel puțin încerc...

Scrisul de astăzi se îndreaptă şi spre măreția unui nume - emblemă al dreptului administrativ - doamna Administrației românești, prof. univ. dr.h.c. Verginia Vedinaș, un alint pe care mi-am permis să-l împrumut dintr-una din lucrările de căpătâi ale domniei sale „Doamna Noastră Țară, Doamna Noastră Administrație”.

Și, alături de doamna, ținta mea nobilă a fost truda corpurile profesorale, făuritorii discreți ai dreptului din centrele și școlile doctorale.

Căci, da, dreptul nu se dăltuiește doar din practica instanțelor, ci și din teorie...

Când îți permiți să scrii despre o persoană (nu neapărat, personalitate) în spațiul public trebuie să ai, cu întâietate, legitimitatea necesară. O minimă legitimare, dacă nu una chiar grozavă.

Altfel, este uşor a lua condeiul în mână (a se citi, în cazul meu, degetul pe o tastatură de mobil) să scrii... iar mulţi nu au căderea să o facă.

Aula Magna a Facultăţii de Drept Oradea a găzduit şi ceremonia decernării către doamna profesor a distincţiei academice, titlul onorific „Doctor Honoris Causa”.

Al cincilea titlu de această factură, după cel primit din partea Universităţilor „Danubius” şi „Dunărea de Jos” din Galați, „Ovidius” din Constanţa, „Vasile Goldiş” din Arad şi, îmi permit eu să trag concluzia, primul universitar cu acest palmares.

Despre meritocrația doamnei, doctorat în Drept (1998) şi doctor în filozofie (2005), nu vă vorbesc. E chiar de prisos.

Au făcut-o înaintea mea minţi luminate şi mult îndreptăţite. Atât înainte, cât şi, elogios, în ziua, cu lumină, a decernării distincţiei.

Ceea ce mi-am propus să vă spun este că distincţia academică „Doctor Honoris Causa” înseamnă înaintea de toate ONOARE.

Onoare şi inimă! Niciuna fără de cealaltă!

Despre inima doamnei prof. Verginia Vedinaș se poate vorbi mult de cei care au privilegiul de a o ţine în palme.

În intervenţia mea (online) la masa festivă (pentru care mă plec, cu profundă recunoştinţă, în faţa celor care au făcut-o posibilă, amintindu-i pe domnul decan al Facultăţii de Drept Oradea, Cristian Mihes şi pe domnul meu Focşa Costin, alături în dulcea complicitate), în final, am surprins, în ghemul poetic propriu (poezia mea „Sunt oameni”, creaţie: 07.07.2023), chintesenţa doamnei: inimă şi onoare:

„Sunt oameni care cred în tine

Şi nu au vorbe în ghilotine

Să-i luăm alături, fără scuze,

Pe cei cu inima pe buze”.

Iar titlul onorific „Doctor Honoris Causa” este cea mai bună unitate de măsură.

Cu permisiunea cerută şi obţinută, las în spaţiul gazdei Luju, un minut de vizionare al elegantei ceremonii şi, uşor peste un minut, intervenţia mea.

Regalul de onoare!

Spre sfârşit,

Eu am fost Liliana...

Fiind şi profitoare de fel, pentru cei care m-aţi întrebat: născut 1974 (50 ani), Scorpion (zodie care mă defineşte în extremicitate), aproape 25 de ani în funcţii juridice (peste 19, judecător).

Bucuroasă că mă găsiţi!

Cu plecăciune pentru fiecare gând, mesaj şi preţuire primite!

Vă invit să-mi fiţi alături în editorialul următor marca LUJU: „Eu nu iubesc ianuarie”!

În aşteptarea Naşterii Fiului Domnului,

Zile de iubire!

---