Pe cand romanii se pregateau sa inceapa impodobirea pomului de Craciun, Parlamentul tradarii nationale a mai batut un cui in cosciugul neamului adoptand o lege prin care a institutionalizat, oficializat, incurajat, protejat si, de-a dreptul, glorificat delatiunea si delatorii.

Nu este vorba despre cei care intamplator devin martori ai unei ilegalitati si alerteaza autoritatile, ci despre o intreaga populatie chemata si organizata spre a-si supraveghea semenii si a-i preda de indata aparatului represiv al statului pe toti cei pe care ii suspecteaza de intentii necurate. Altadata numiti cu dispret “turnatori”, “ciripitori” sau “sifoane”, acestia primesc acum numele onorant de “avertizor de integritate” si constituie o “politie morala secreta” cu caracter de masa exonerata de orice raspundere pentru consecintele daunatoare ale exceselor sau abuzurilor sale.

“Avertizorii de integritate” sunt iudele statului politienesc esuat. Ei sunt garantii dezintegrarii sociale si avertisment al decesului natiunii.

Cativa aparatori naivi ai legalitatii, gata a oferi statului politienesc funia cu care sa fie spanzurate libertatile lor, ne indeamna, insa, sa nu confundam “avertizorul de integritate" cu "turnatorul". “Turnatorul” ar fi exclusiv un complice care schimba tabara din motive personale condamnabile moralmente, in timp ce “avertizorul” e un om cinstit care vede pregatindu-se ilegalitatea / imoralitatea si vrea sa impiedice infaptuirea ei.

Din pacate, asemenea distinctii se pot face numai in teorie. In practica incercarea de a le aplica se dovedeste utopica, departajarea intre “avertizorul cinstit” si “turnatorul odios” neputandu-se face; cel putin nu inainte ca efectele criminale ale substituirii insesizabile a celui dintai de catre cel din urma sa se consume.

Toti cei care au incercat in istorie apelul la asemenea “avertizori”, respectiv la institutia “turnatorilor piosi” si la cea a “turnatoriei in interes public, au ajuns sa constate ca “preacinstitii avertizori ai statului” nu erau decat fie niste escroci care raportau infractiuni inchipuite pentru a scapa de concurenti, fie psihopati frustrati dornici sa se razbune pe cei pe care ii considerau responsabili pentru nefericirea lor.

Politia cetatii trebuie asigurata de politisti, fie ei si sub acoperire. Exista, desigur, si denuntatori privati dar interventia lor trebuie primita cu circumspectie, iar denuntul calomnios trebuie aspru pedepsit. Exista si martori “protejati”, dar ei sunt cei care au asistat la comiterea unei infractiuni, iar nu cei care umbla sa caute infractori, reali sau potentiali deopotriva. Cei din urma se transforma adesea din “agenti ai legalitatii” in “agenti provocatori” (de ilegalitati).

Cand se recurge cu caracter institutional si ca practica generala la ceilalti cetateni pentru a face treaba politiei descoperind delincventi, actuali sau viitori (sic!) coeziunea cetatii este distrusa sub efectul suspiciunii si terorii generalizate, iar statul democratic se transforma in stat politienesc.

Republica venetiana a fost devastata de experienta incurajarii cetatenilor la delatiune devenita faimoasa sub numele La bocca della verita.

Numai naivii cred in distinctia dintre “avertizorul bun” si “turnatorul rau”. Nu exista nici un singur exemplu in istorie care sa demonstreze ca aceasta distinctie este fezabila si functioneaza. Nu tot ce zboara se mananca.

Repetand procedeul nu putem obtine decat acelasi efect. A crede altfel este definitia imbecilitatii. De asta data o imbecilitate sinucigasa.