„Termenele sunt ale mele!” imi arunca peste umar, cu imbulzeala de sine, un coleg inainte de a incepe procesul. Daca ar fi singurul care gandeste asa... Dar nu-i, sunt cu duiumul astfel de avocati, preocupati maladiv sa-si exhibe excesul de narcisism in sala de judecata pe seama si, adesea, in detrimentul nenorocitilor loviti de soarta pe care ii apara. Obsedati sa-si impopotoneze ego-ul pantagruelic cu fel de fel de nastrusnicii cu urechi de magarus, insii astia evita, in cunostinta de cauza, sa adauge ca, daca termenele sunt ale lor, solutia e a judecatorului, iar puscaria a clientului. Or, pentru binele inculpatului se cuvine sa-ti musti limba si sa-ti temperezi pornirile trufase, de superioritate intelectuala fata de „onorabilul” stapan discretionar peste destinul judiciar al celui pe care il aperi. Altminteri, risti sa castigi un spor de cativa ani la condamnarea ce se va pronunta. Nicaieri altundeva nu-s mai nimerite ca aici cuvintele scriitorului francez Céline, potrivit caruia „nu exista vanitate inteligenta”.¹ Nu de putine ori i-am auzit pe judecatorii iesiti la pensie destainuindu-mi-se: „Stii, unor inculpati le dadeam pedepse mari din cauza avocatilor lor, care ne faceau felurite sicane in cursul judecatii”.

Asadar, de luat aminte si de reflectat o tara la vorbele bukowskiene: „Bun, zi-mi ceva folositor. Sa fii avocat? Doctor? Congresman? Tot cacaturi sunt si astea. Ei au senzatia ca nu-s de cacat, dar sunt. Sunt prinsi intr-un sistem din care nu pot sa iasa. Si aproape nimeni nu e foarte bun la ce face. Dar nu conteaza, se afla intr-un cocon sigur”.²

*

Este extrem de agitat si de unsuros, ar fi in stare de orice ca sa scape din jujaul penal. Are ceva de guster in mimica, in gesturi... Il fixez cu stapanita ingaduinta, desi l-as lua oleaca la refec. As avea si suficiente motive... L-a mituit pe un politist, grabit sa-l inregistreze audio si sa-l denunte, apoi si-a recunoscut, cu niscaiva regrete, fapta. Citesc atent procesul-verbal de transcriere a convorbirii in litigiu, maiculita, ce limbaj de interlop! Si ce solutie ati dori sa obtineti? il intreb direct, curios sa-i masor caracterul. „De nevinovatie!” imi raspunde fara sa tresara. „Va rog, ajutati-ma!” ma implora viclean. Ati gresit, pentru ajutor mergeti la Crucea Rosie ori la organizatiile de caritate, ii explic iritat la culme si insultat in inteligenta-mi juridica. Ma cuprinde sila, asa ca il poftesc la plimbare pe confratele meu in ale avocaturii prins la ananghie. Oare ce s-o petrece in mintea unor astfel de indivizi in asemenea clipe de cumpana? Cum e posibil sa-ti pierzi in asa hal luciditatea, limpezimea mintii? Avocatul propriei tale cauze... Zau ca-i cumplit!

*

Il ascult din obligatie pe puberul paraclet, infipt la microfon cu un vraf de hartii. Lucreaza la ditamai uzina de avocatura, cu sute de angajati. E corporatist, adica. Turuie ca un robotel si nici nu clipeste. Isi prezinta de-a valma ideile, multe fara vreo legatura cu actualul moment procesual. Alunec pe ganduri... Munca avocatului devenit un biet functionar s-a industrializat ireversibil sub impactul firmelor transnationale. Si-a pus cotiere si roboteste pana la miezul noptii ca sa stranga un maldar de hartoage si sa i le vare in fata clientului, nu inainte de a porni ceasul care calculeaza minutele-onorariu... Cantitatea a inlocuit calitatea! Ii privesc compatimitor pe avocatii de stil nou, carand in spinare rucsacul cu bastonul de... partener. Si cum mai seamana intre ei, juri ca-s fabricati in serie!

*

Daca esti intr-o groapa, prima regula e sa nu sapi in continuare! suna o zicala americana, nascocita, sigur, de cei pragmatici, cunoscatori ai firii omenesti. Cat adevar in vorbele cu pricina! Indeosebi in afacerile judiciare penale. Caci, adesea, lopata si harletul nu te ajuta defel ca sa scapi din stransoare. Dimpotriva, tot scotand pamant din gaura ivita, neasteptat ori nu, risti sa te afunzi si mai tare. Iremediabil. Pai, drumul spre adancul pamantului n-are iesire la lumina.

*

Hulitul „penal” si-a chemat aparatorii sa pregateasca dimpreuna dezbaterile. Incaperea s-a umplut de specialisti in drept, fiecare avand grija sa-l maseze cu limba in ureche pe cel care plateste muzica. Asa ca omului i se susura in timpan doar ceea ce vrea sa auda, niciun scenariu n-are final cu gratii. Palavrageala continua in noapte, iar spectacolul are accente grotesti, dezgustatoare, prin linguseala asezonata cu lozincile vremii. Pronuntarea pica grabnic, un trasnet, nu altceva! Opt ani inchisoare! „Noi cu pledoaria, el cu puscaria”, se consoleaza avocatii care-l ametisera pe proaspatul incarcerat ca achitarea va fi o bagatela...

Si, ca sa fiu sincer pana la capat, marturisesc ca detest din toata fiinta conclavurile constituite intru apararea unui justitiabil. Pierdere de vreme si orgolii rascolite contra cost. Slugarnicie si falsitate...

*

Paseste hotarat la pupitru. Abia mai incape in ea insasi de atata inchipuita importanta. Si isi incepe pledoaria... „Domnule Prezident, m-am adresat dumneavoastra cu aceasta contestatie, cerandu-va sa dispuneti ca procurorul sa finalizeze intr-un termen rezonabil urmarirea penala in cauza, care dureaza de cinci ani. Desigur, am observat ca inaintea infatisarii de azi s-a emis o solutie de clasare, insa deontologia profesionala ma obliga sa-mi sustin demersul!” „Si ce sa facem noi?” o intrerupe cu eleganta presedintele de complet. „Chiar nu stiu ce sa va raspund, dar deontologia profesionala ma obliga sa insist in contestatie, oricum voi formula plangere impotriva ordonantei de clasare”, insista domnisoara in roba cu baveta alba spre stupefactia asistentei.

Mda, avocatii spun uneori lucruri trasnite si zau ca te simti stanjenit atunci, martor la ineptiile cu ghiotura.