Motto:„Adesea, in fata celor care vor sa invete sta autoritatea celor care predau; pentru a rezolva problema, ucenicii inceteaza sa mai foloseasca propria lor judecata si accepta ceea ce considera ca este verdictul maestrului. Unii discipoli, fiind intrebati cu privire la fundamentele oricarei afirmatii pe care o aduceau intr-o disputa, se zice ca obisnuiau sa raspunda: "Asa a zis Maestrul!", unde "Maestrul" este Pitagora. Asa de mare era forta unei opinii deja hotarate, incat autoritatea ajungea sa domine, nesustinuta de ratiune.” (Cicero)

Am scris si am rostit, nu de mult, o serie de conferinte sub titlul SEDUCTIA ROBEI. In acele materiale am pledat pentru profesiunea de vocatie, avocatura, pentru scoala temeinica de drept, pentru anvergura culturii juridice si a culturii umaniste atat de necesare in practicare acestei profesiuni, pentru cercetare si perpetua informare privind mersul si devenirea institutiilor juridice, am pledat pentru calitatea omului care apara, pentru calitatea actului judecatii si pentru prestigiul justitiei care depinde in mod necesar de calitatea profesionistilor legii, a tuturor, fie ca este vorba de magistrati, avocati, executori judecatoresti, notari si chiar personalul auxiliar. A fost o serie de pledoarii pro domo rostite de un indragostit de avocatura.

Ma numar printre norocosii care intai s-au innamorat de aceasta profesie, din pricina unor nevinovate lecturi de tinerete si abia apoi a decis sa o practice. Pot marturisi acum ca a fost o dragoste frumoasa si greu de dus, dar ma gasesc la un moment al vietii in care, privind in trecut, realizez ca totul a fost asa cum trebuia sa fie. In nicio profesie, oricat de nobila si elitista ar fi ea, unde se lucreaza cu omul sau pentru om, nu vom gasi un camp cu trandafiri, mai curind spinii ciulinilor ne vor sfisia sufletele, ne vor chinui mintile.

Am avut momente in care am dorit din inima sa dezertez si sa fac ceva cu bratele, sa fug aiurea, sa scap de rusinea de a fi pierdut vreun proces, de jena de a fi prins nepregatit intr-un ungher al tertipului abil strecurat de adversar, m-am simtit coplesit de amploarea unor cauze, de anvergura publica a unor procese, de raspunderea mare care ma depasea, de singuratatea si linistea aceea odioasa, care se asterne in sala de judecata inainte de a-ti incepe cuvantul si tu te simti sugrumat de emotie si presiune. Toate aceste mici si umane lasitati m-au incercat. Acum imi permit sa zambesc numai la gandul inceputului greu cand imi tremura in mana foaia de hartie pe care aveam scrise notele de probatorii intr-o cauza, si ma felicit ca am ramas fidel profesiunii mele despre care se spune ca este, si este, o profesie libera.

Am observat ca sunt utilizate ambele formulari, respectiv profesie libera, dar si profesie liberala. Diferentele de sens tin mai degraba de o hermeneutica straina stiintei noastre si sunt de parere ca ambele sintagme sunt potrivite si ne caracterizeaza in ceea ce avem esential. Salut preocuparea prestigiosului grup editorial Universul Juridic pentru lumea noastra, atat de singulara si privilegiata, da, spun privilegiata fara riscul de a exagera. Aud adesea, chiar printre magistrati exprimarea ca avocatii sunt un corp apendice al justitiei, sau, daca se prefera, al sistemului judiciar.

De departe, acest calificativ este malitios si nedrept, vine din orgoliul supralicitat al autoimportantei pe care si-l aroga cateodata magistratii, mai cu seama procurorii. In completele de civil, judecatorii stiu ca suntem vitali in traducerea instutionala a realitatii si ne apreciaza cum se cuvine, dar, iata, in materie penala, procurorii se erijeaza in zei ai cauzelor si uita, pentru moment ca ei insisi sunt, de facto, avocati ai statului carora li s-a conferit, prin mandat profesional, o autoritate asupra calificarii probatoriului si a interpretarii lui. Celebra sintagma a jurisconsultilor romani - da mihi facta, dabo tibi jus (spune-mi faptul si iti dau regula de drept) – reprezinta pentru noi esenta functiei sociale pe care o avem de indelinit.

Intentionez un mic exercitiu de logica istorica pentru a demonstra ca nu putem fi apendice al justitiei, ca in sine aceasta teza este eronata si vine, asa cum spuneam, dintr-o supralicitare a puterilor proprii din partea celorlati actori ai piesei care se desfasoara intr-un proces, civil sau penal. In actul judiciar al dreptatii putem fi de acord, cred, ca avem roluri bine definite si precise, iar regulile jocului respecta intru totul regulile razboiului clasic, antic: stam, fata in fata si cu armele ascunse ori la vedere, acuzarea si apararea. Zeul cauzei, judecatorul, decide invingatorul. Poate par prins de imaginarul naiv al unei copilarii intarziate, dar, afirm cu mana pe inima, ca lupta care se da pentru om in sala de sedinta este sacra in sine.

In sala de judecata, daca acceptam artificiul acesta hermeneutic, se joaca teatrul dreptatii, iar in scena intra la modul real oameni cu viata lor cu tot si noi, ceilalti, cu importanta functiilor noastre. Acuzarea nu poate privi catre aparare de sus fara riscul de a i se vedea toata munca intoarsa pe dos de o exceptie abil invocata sau de interpretarea in alta cheie a materialului probator. Un procuror bun intocmeste rechizitoriul gandindu-se ca, undeva, exista un avocat care poate demola arhitectura eventual fragila a argumentelor acuzarii. Altfel, ar putea pati ca regele Darius al persilor care privea de departe cum un tanar temerar si inspirat de zei, Alexandru, i-a decimat si izgonit armata, acel monstru imbracat in zale otelite care straluceau in soarele desertic.

Acestea fiind spuse, e bine de stiut ca cine paseste in lupta avand constiinta superioritatii de rang si pozitie, se expune esecului. Sunt multiple lectiile istoriei si ale vietii, in genere, ale filosofiei si ale razboiului, sunt numeroase infrangerile care urmeaza orgoliului si infatuarii.

Nu, avocatii nu pot fi apendice, deci dispensabili, chiar daca par sau chiar sunt singuri si pozitia lor pare inegala. Iar daca in spatele unui avocat se afla o biblioteca citita si o experienta buna, e grea confruntarea cu acesta. Acestea au fost spuse relativ la magistratii procurori. O alta dificultate, aproape insurmontabila, este aceea in care avem a ne lupta cu judecatorii insisi. Sau se lupta ei cu noi, habar nu am de unde a rasarit aceasta atitudine despre care aflu mereu de la colegii nostri mai tineri.

Este o atitudine de premeditata discreditare, de parca avocatul, anume acela care formuleaza cauza si o sustine, prin inaintarea dosarului la judecator, si-ar fi incheiat deja menirea si a devenit inutil, un fel de incurca-lume si o pacoste pentru marele act de impartire a dreptatii. Ma refer, fara sa absolutizez, desigur, la o anumita categorie noua a judecatorilor tineri care au venit din Institutul National al Magistraturii cu o suparare cronica pe lume si pe metehnele consacrate ale salilor de judecata. Nu ma refer la impoliteturi, acestea nu se petrec, comportamentul nu este obraznic sau nedemn, dar este rece, fals, impropriu, steril, mecanic. As dori sa spun, bazandu-ma pe o experienta pe care mi-o dau, din pacate, inclusiv cei aproape 45 de ani de avocatura, ca aceasta intepeneala a posturii in cazul judecatorilor vine dintr-o cultura subtire, vine din frica de a nu fi prins descoperit, surprins de abilitatea jocului de sala, de impreviziunea minunata a tertipurilor si sofismelor profesiei noastre care, toate, par paienjenis. Raceala si surasul iezuit ascund un vid.

Multiple sunt cauzele acestor fenomene nefiresti din sala de judecata si unele pot fi indreptate, ca necesitatea de a nu intra singur sa conduci o sedinta de judecata daca esti crud absolvent. Unele reforme de sistem au fost profund superficiale, negindite in consecintele lor, ca si pensionarile acestea premature. Pleaca magistratul la odihna cand abia este copt sa judece cauzele cu mintea si ochiul plin al experientei, cand abia a iesit din staza de cocon umplut de litera rece a legii spre judecata asezata a constientei si luciditatii.

Am ales pentru aceasta conferinta un motto, un paragraf al lui Cicero, care isi are substanta tocmai in aceasta nevoie a tuturor de a se forma in preajma unor modele. Am in vedere modelul uman, nu abstractiunile de pagina virtuala, nu aforismele stupide ale teoriilor de dezvoltare personala, ele insele impersonale si universal-false. Orice tanar are nevoie de munca obligationala de jos, sub indrumare, de vigilenta severa ori blanda a unui magistru. Toate profesiile juridice si judiciare sunt complexe, sunt grele, dificil de asumat de unul singur. Ma tem ca avem judecatori care se pensioneaza si nu au inteles din profesiunea lor echilibrul balantei din mana zeitei Thetis, care nu este altceva decit acordul celor doua tare, adica Ratiunea divina si Iubirea divina pentru Om, nu au trecut de pojghita aparenta a dreptului. Si atunci, sa nu ne mire, ca totul merge in virtutea unei inertii sistemice care se invarte, se tot invarte...

Stiu ca sunt pasibil de a fi judecat drept conservator, dar nu pot concepe altfel un bun profesionist al dreptului, indiferent de rolul pe care il detine in teatrul dreptatii, decat ca o persoana care are capacitatea de a fi in acelasi timp un interpret, un critic, dar si un istoric al normei juridice care se aplica in fata lui. Cine stapaneste stiinta dreptului detine mai mult decit dreptul material, dinamic, detine metoda de a vedea cum s-a ajuns aici si unde, catre ce infatisare se duce realitatea. Sistemul critic propriu aste ancorat in gandirea universala si in analiza profunda a cauzalitatii unor fenomene judiciare. Aceste abilitati care vin din cultura sunt necesare si in judecata simpla, sau aparent simplista, a unei contestatii la executare sau unor plangeri contraventionale.

Doar cultura ampla creeaza disponibilitatea critica pentru lucrul de judecat, astfel incat judecatorul sa iasa din anchiloza algoritmului prestabilit, sa iasa din reteta, sa se elibereze si sa caute. Nu este dreptate aceea care are pasii numarati si nici judecatorul nu este liber daca nu are mintea deschisa de cultura, daca nu are un fond aperceptiv bine asimilat a priori numirii sale.

O buna cultura ii este necesara ca aerul si avocatului dar si acuzatorului. Doar astfel, acesti oameni pot vorbi pe aceeasi limba si a se face intelesi unii cu altii. A crescut dogmatic in mintea mea ideea ca aceste conferinte, intruniri si publicatii la care suntem angajati cei mai multi dintre cei prezenti astazi aici, au rolul sa suplineasca ceea ce nu face scoala. Nici pe vremea mea, Universitatea nu scotea pe portile ei oameni culti, dar ieseam bine pregatiti teoretic si deschisi sa reincepem a invata.

Cultura a fost darul modelelor umane pe care le-am avut si apoi ni l-am adunat singuri, noi insine cu bibliotecile si cartile noastre. Nu as dori sa se inteleaga de aici ca sunt rezervat fata de generatiile tinere. Nicidecum. Le cunosc potentialul, deplang dezarticularea scolii de Drept Romanesti, deplang disparitia modelului uman de forta. Daca am un motiv sa iert superficialitatea care caracterizeaza astazi fenomenul judiciar, si nu numai, iata-l: copiii nostri traiesc prea repede. In graba aceasta generala, etapele se ard la foc tare, detaliul este asimilat asa cum vine, nemistuit. Or, frumusetea vietii ca si frumusetea unui tablou, a unei simfonii este savurata prin surpriza detaliilor, bucuria vreunui semiton subtil aranjat.

Nu stiu, deci, cui ii este imputabil mersul nefiresc al lucrurilor, fie ca este vorba de scoala, de justitie, de societate in general, dar este limpede ca ni s-a furat bucuria oricarui pelerinaj. Drumul pelerinului avea lungime, istorie. Ca sa pornesti de pe valea Moldovei pana la Ierusalim, de exemplu, sau, ca sa fim politic corecti, sa ajunga un musulman la Mecca pornind de prin stepele Orientului, era calea de mers, lunga, nestiuta si plina de istorii cu talc. Azi, daca te incearca o neliniste metafizica, pleci vineri spre Templu si luni esti la barou, iar drumul ca atare...ca si cum nu s-ar fi petrecut. Or, frumusetea calatoriei, care este una initiatica, este ratata in vremurile de astazi. Drumul cunoasterii reprezinta cea mai frumoasa experienta a unui bun profesionist, nu atat prin bogatia si ineditul informatiei, cit prin capacitatea formativa a culturii de a modela frumos omul pe interior. Cultura, alaturi de autoritatea modelului uman creaza identitatea rara si formeaza caracterele.

Avocatura, care are independenta ei fata de sistemul judiciar presant ca un angrenaj, da posibilitate celui care a optat sa profeseze liber, sa creeze pentru sine, dar in folosul tuturor, o bresa in acest iures. Pentru ca avocatul este stapanul relativ al timpului sau, in sensul ca isi poate face program dupa nevoia clientului sau, sa lucreze noaptea ori dimineata devreme. Nu are stapan altul decit constiinta proprie, el poate sa militeze si sa activeze politic, sa se construiasca drept lider de opinie. El poate sa isi edifice mantaua de aparare in fata atitudinii abrupte a judecatorului, si aceasta este notorietatea si prestigiul sau.

Spuneam anterior ca suntem o profesiune privilegiata. Iata, am si dovedit. Intre libertatile contemporane enumerate ca fiind fundamentale nu figureaza si libertatea asupra timpului propriu. Asta ar insemna sfarsitul societatii asa cum o cunoastem noi si falimentul ideii de capital. Dar avocatii au privilegiul acestei libertati si dintre ei, doar marii avocati, caci exista obligatia conexa: libertatea asupra timpului propriu presupune povara anterioara a devotiunii fata de profesie si fata de stiinta dreptului. Aceasta libertate se cucereste asadar, prin efortul unei continue formari si deveniri.

Ma apropii de finalul acestei asertiuni plina de truisme care, de la inaltimea varstei, se vad altfel in ansamblul lor si afirm ca avocatura si celelalte profesii liberale, libere, au rolul lor important in sistema vietii publice, chiar daca nu sunt centrale ca importanta si nici la fel de vizibile. De exemplu, avocatii sunt ca lupii in lantul trofic. Scosi din schema lor de functionalitate, sistemul insusi devine absurd si lipsit de scop, impropriu justitiei, aberant.

Am apucat o buna bucata din viata sa profesez in socialism. Toata acea gandire politica centrata pe excluderea muncii private si libertatii profesionale, nu a avut de ales si eram considerati si definiti, cu toate acestea, ca o categorie foarte importanta in viata judiciara. Eram cumva agatati de sistem printr-o vaga atarnare fata de Ministerul Justitiei, iar in privinta incasarilor ni se stabilise pragul de sus al veniturilor, prag care era, s-o spunem, foarte inalt fata de media salariala a timpurilor. In rest, toate libertatile noastre si toate posibilitatile profesionale ne erau conservate si egale cu cele democratice. Dupa 1989, Constitutia democratica ii defineste in expresie pe avocati drept „parteneri ai justitiei”. Asta si suntem.

Doamnelor si domnilor, de multe ori am afirmat ca justitia nu are a face cu adevarul si dreptatea, ca mereu scapa ceva judecatilor noastre, acel ireductibil uman care nu poate fi prins in vreun rechizitoriu sau considerent. Dar, este necesara stradania noastra de a da actelor de justitie valoare morala, chiar estetica. Faptele omului par de multe ori un fel halucinatii ale hazardului si noua, acestor actori din „teatrul dreptatii” ne revine datoria de a compune armonic ceva care sa semene adevarului. si aceasta munca a noastra este o opera pe care, daca avem mijloace intelectuale serbede si sarace, o vom rata si nu vom reusi nici macar sa gingavim vreo sosie a adevarului. Dar, ne vom ascunde mediocritatea cu proceduri cum ne vom acoperi candva cu pamant...

Am inceput acest text declamand dragostea fata de profesia de avocat si inchei prin a adula ideea de model uman al actorului justitiei, indiferent de rol. Sa ne gindim la sala de judecata ca la un spatiu cultural si sa vedem in fiecare pricina o demonstratie de stiinta si rafinament juridic. Ganditi-va la cum ar fi viata noastra, daca ar fi sa fie... si daca am putea scapa de mediocritatea aceasta dirimanta si mereu prezenta.

Va multumesc.

*Discursul a fost sustinut de prof. univ.dr. Ioan Chelaru, presedinte al Uniunii Juristilor din Romania in cadrul Conferintei nationale a profesiilor liberale, organizat la finalul saptamanii trecute la Iasi