Un caporal al Serviciului Roman de Informatii a fost condamnat pentru ucidere din culpa. Decizia definitiva a fost pronuntata miercuri, 10 iulie 2024, de Curtea Militara de Apel Bucuresti.

Concret, prin Decizia nr. 60 din 10 iulie 2024, din dosarul 345/753/2023, completul format din judecatoarea Cristina-Maria Cristea si Petre Valentin Badita (foto, presedintele Curtii Militare de Apel) a mentinut sentinta nr. 55 din 26 aprilie 2024 a judecatorului Ion Radu Varluga de la Tribunalul Militar Bucuresti, prin care caporalul SRI Adrian Valentin Ungureanu de la UM 0198 Bucuresti a primit o pedeapsa de 2 ani inchisoare cu suspendare.

Accidentul in urma caruia un barbat in varsta de 50 de ani si-a pierdut viata s-a produs in localitatea Bratasani, judetul Teleorman, in 14 august 2019, la ora 22.43. Asa cum procurorii si apoi judecatorii au retinut, caporalul SRI conducea un autoturism Audi A6 in momentul in care a lovit in plin biciclistul. Cercetarile au stabilit ca angajatul Serviciului Roman de Informatii circula cu o viteza peste limita legala, avand 88 de km/h, pe un segment de drum care impunea o viteza de 50 km/h, iar accidentul a avut loc dupa ce biciclistul, care se deplasa in aceeasi directie cu caporalul Ungureanu, a efectuat o manevra la stanga.

In acest context, Tribunalul Militar si Curtea Militara de Apel Bucuresti au constatat ca vina este impartita: in ceea ce priveste angajatul SRI, acesta circula cu 38 de km/h peste limita legala, in timp ce biciclistul nu s-a asigurat in momentul in care a virat la stanga. “Este adevarat ca inculpatul nu a cunoscut intentia victimei de a efectua manevra de virare la stanga, insa acest aspect de fapt nu exclude din lantul cauzal actiunea inculpatului de nerespectare a limitei legale de viteza in interiorul acelei localitati. Chiar daca accidentul s-ar fi produs si in masura in care inculpatul ar fi circulat cu 50 km/h la momentul impactului, nu poate fi ignorat faptul ca la o viteza net inferioara consecintele accidentului ar fi putut fi mult mai usoare. in mod cert, accidentul ar fi putut fi evitat daca victima s-ar fi asigurat inainte de efectuarea virajului la stanga, semnalizand intentia cu cel putin 25 m inainte si observand autoturismul care se angajase in depasire”, au explicat judecatorii Cristina-Maria Cristea si Petre Valentin Badita de la Curtea Militara de Apel.

Iata un fragment din decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti (atasata integral la finalul articolului, impreuna cu sentinta Tribunalului Militar Bucuresti):

“In urma propriei analize efectuate asupra cauzei in conformitate cu dispozitiile art. 420 alin. (8) C.proc.pen., Curtea constata ca instanta de fond a apreciat in mod corect, pe baza materialului probator administrat in cursul urmaririi penale, ca inculpatul cap. cls. a ###-a ######### ###### ######## a comis fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa in judecata, fiind dovedit dincolo de orice indoiala rezonabila ca, la data de 14.08.2019, in jurul orei 22:43, in timp ce conducea autovehiculul marca #### A6 cu numarul de inmatriculare (...) pe un segment de drum in intravilanul localitatii Bratasani, #### ######## #######, jud. ######### cu o viteza superioara limitei legale, s-a angajat in depasirea bicicletei conduse de victima ####### ####### pe acelasi sens de mers si cu aceeasi directie de deplasare si in momentul in care aceasta a efectuat o manevra de virare catre stanga cu intentia de a patrunde pe strada Albinelor a intrat in coliziune cu bicicleta condusa de victima, cauzandu-i acesteia din urma decesul la fata locului.

Relevante in acest sens sunt probele administrate in faza de urmarire penala (expertiza tehnica judiciara auto, procesul – verbal de cercetare la fata locului, raportul de expertiza medico– legala de necropsie, suplimentul de expertiza tehnica judiciara, declaratii suspect/inculpat) pe care inculpatul cap. cls. a ###-a ######### ###### ######## nu le-a contestat chiar daca nu a inteles sa uzeze de procedura recunoasterii invinuirii.

In mod corect instanta de fond a retinut ca inculpatul a incalcat dispozitiile art. 48 si art. 49, alin. 1 din OUG ######## care prevad ca in interiorul localitatilor limita de viteza este de 50 km/h, precum si obligatia conducatorilor de autovehicule de a respecta regimul legal de viteza si de a o adapta in functie de conditiile de drum, astfel incat sa poata efectua orice manevra in conditii de siguranta. Potrivit raportului de expertiza tehnica judiciara auto, viteza autoturismului condus de inculpat la momentul producerii accidentului era de aproximativ 88 km/h, net superioara limitei legale, in conditiile in care acesta observase prezenta bicicletei condusa de victima cu cca. 50 m inainte de impact.

Este adevarat ca inculpatul nu a cunoscut intentia victimei de a efectua manevra de virare la stanga, insa acest aspect de fapt nu exclude din lantul cauzal actiunea inculpatului de nerespectare a limitei legale de viteza in interiorul acelei localitati. Chiar daca accidentul s-ar fi produs si in masura in care inculpatul ar fi circulat cu 50 km/h la momentul impactului, nu poate fi ignorat faptul ca la o viteza net inferioara consecintele accidentului ar fi putut fi mult mai usoare. Este adevarat ca peste atitudinea culpabila a inculpatului s-a suprapus nerespectarea normelor legale de efectuare a virajelor de catre victima (art. 54, alin. 1 din OUG ######## si art. 119, lit. b din HG #########), aceasta neasigurandu-se inainte de efectuarea virajului. In mod cert, accidentul ar fi putut fi evitat daca victima s-ar fi asigurat inainte de efectuarea virajului la stanga, semnalizand intentia cu cel putin 25 m inainte (art. 117, alin. 2 din HG #########) si observand autoturismul #### care se angajase in depasire.

Referitor la incidenta cazului de neimputabilitate prevazut de art. 31 C.pen., Curtea retine ca in cauza de fata nu sunt indeplinite conditiile cazului fortuit, de esenta acestuia fiind imprevizibilitatea generala si absoluta a imprejurarii exterioare care se suprapune peste actiunea sau inactiunea inculpatului. Astfel, pentru a fi in prezenta cazului fortuit in cauza de fata este necesar ca nici inculpatul si nicio alta persoana sa nu fi putut sa prevada manevra de virare la stanga efectuata de victima si producerea accidentului soldat cu decesul acesteia. Daca in privinta inculpatului este cert ca acesta nu a prevazut manevra brusca a biciclistului, o alta persoana care ar fi circulat in interiorul localitatii cu o viteza de 44 km/h ar fi putut sa o prevada si sa evite producerea accidentului.

Fapta inculpatului intruneste si conditiile de tipicitate subiectiva a infractiunii, acesta actionand cu forma de vinovatie a culpei cu prevedere, cum a retinut in mod corect prima instanta, atitudinea subiectiva a inculpatului fiind raportata la propriile actiuni si la urmarea imediata a infractiunii, respectiv producerea accidentului de circulatie soldat cu moartea unei persoane si nu la actiunea victimei. Inculpatul a prevazut faptul ca prin nerespectarea vitezei legale, este posibil ca acesta sa nu poata evita posibile obstacole si sa produca un accident de circulatie, urmare pe care nu a acceptat-o sperand cu usurinta ca nu se va produce. Mai mult, acesta a prevazut faptul ca victima ar putea avea un comportament necorespunzator in trafic, potrivit propriilor declaratii, angajandu-se in depasire prin depasirea marcajului longitudinal pentru a asigura un spatiu suficient biciclistului si a evita un eventual pericol.

Imbibatia alcoolica a victimei nu este dovedita de vreo proba stiintifica, mostrele biologice recoltate neputand furniza vreo concluzie certa, iar in conditiile in care declaratiile inculpatului si ale rudelor victimei sunt contradictorii sub acest aspect, instanta de control judiciar nu poate acorda relevanta penala acestei imprejurari de fapt invocate de aparare.

In ceea ce priveste sustinerile apelantilor-parti civile privind gradul de culpa a victimei in producerea accidentului, Curtea retine ca instanta de fond a apreciat in mod corect o culpa concurenta a victimei in producerea accidentului rutier. In sarcina apelantului-inculpat s-a retinut ca acesta nu a respectat dispozitiile art. 48, art. 49, alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, care prevad limita de viteza in interiorul localitatilor si obligatia conducatorului de vehicul de a respecta regimul legal de viteza si de a o adapta in functie de conditiile de drum, astfel incat sa poata efectua orice manevra in conditii de siguranta. In aceeasi masura, victima accidentului putea evita producerea acestuia in masura in care ar fi respectat obligatiile prevazute de art. 54, alin. 1 din OUG ######## si art. 119, lit. b din HG #########. Astfel, chiar daca victima avea dreptul de a efectua virajul la stanga, acesta avea obligatia sa se asigure ca o poate face in siguranta, fara a se pune in pericol pe sine si pe ceilalti participanti la trafic si de a semnaliza in mod corespunzator. Prin acelasi raport de expertiza tehnica judiciara mentionat anterior, s-a retinut ca victima putea evita producerea accidentului, mai ales in conditiile in care putea observa autovehiculul condus de inculpat angajat in depasire.

Contrar sustinerilor apelantilor-parti civile, in sarcina inculpatului nu se poate retine incalcarea dispozitiilor art. 120, alin.1, lit. i din HG #########, expertul tehnic auto analizand aceasta ipoteza in cuprinsul suplimentului la raportul de expertiza si concluzionand ca patrunderea pe sensul opus de circulatie delimitat prin marcaj longitudinal continuu s-a datorat incercarii inculpatului de a evita impactul, iar intre manevra de depasire realizata de inculpat si accidentul produs nu exista o legatura de cauzalitate.

Referitor la incadrarea juridica a faptelor, Curtea constata ca faptele inculpatului cap. cls. a ###-a ######### ###### ######## intrunesc continutul constitutiv al infractiunii de ucidere din culpa, prevazuta de art.192 alin.(2) din Codul penal, avandu-se in vedere ca apelantul-inculpat a savarsit actiunea de ucidere din culpa a unei persoane, in timp ce exercita activitatea de sofer si prin nerespectarea regulilor de circulatie rutiera prevazuta de art. 48, art. 49, alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002.

In ceea ce priveste motivul de apel referitor la individualizarea pedepsei aplicate apelantului inculpat, Curtea apreciaza ca acesta este nefondat si nu se impune redozarea pedepsei aplicate inculpatului, prin raportare la limitele de pedeapsa prevazute de art. 192, alin. 2 C.pen., respectiv inchisoarea de la 2 la 7 ani. In cauza de fata, instanta de fond a optat pentru aplicarea unei pedepse de 2 ani inchisoare, egala cu minimul special, corelativ suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere. Avand in vedere maximul special prevazut de lege pentru infractiunea savarsita nu este posibila aplicarea unor forme de individualizare a pedepsei mai usoare, respectiv amanarea aplicarii pedepsei sau renuntarea la aplicarea pedepsei. Masurile si obligatiile stabilite in sarcina inculpatului in cadrul supravegherii respecta dispozitiile legale, fiind individualizate in mod judicios, fiind adecvate pentru reeducarea inculpatului si pentru atingerea scopului pedepsei. Sub aspectul pedepselor complementare si accesorii, Curtea retine ca in mod temeinic inculpatului i-a fost interzisa exercitarea dreptului de a conduce pe drumurile publice vehicule pentru care legea prevede obligativitatea detinerii permisului de conducere, pe o perioada de 2 (doi) ani, in conditiile in care faptele din prezenta cauza prezinta o gravitate medie intrucat inculpatul a condus autovehiculul pe un drum public cu o viteza peste limita legala, incalcandu-si propriile obligatii, lovind un biciclist, accidentul de circulatie soldandu-se cu moartea victimei. Chiar daca la producerea rezultatului periculos a contribuit in egala masura si victima, aplicarea pedepsei complementare pe durata stabilita de prima instanta este necesara pentru reeducarea inculpatului si prevenirea comiterii altor infractiuni, durata acesteia fiind suficienta pentru a-i da ocazia acestuia sa reflecteze asupra propriului comportament in trafic si asupra importantei respectarii regulilor de circulatie.

Cu privire la daunele morale la care a fost obligat asiguratorul catre partile civile, Curtea apreciaza ca acestea sunt corect stabilite, luand in considerare toate imprejurarile cauzei - atat situatia de fapt concreta, cat si urmarile produse, respectiv pierderea sotului, respectiv a tatalui, in mod cert fiind cauzate suferinte psihice partilor civile. Despagubirile acordate pentru prejudiciul nepatrimonial nu au rolul de evalua intensitatea legaturii de atasament dintre victima si solicitant si nici de a cuantifica durerea cauzata de moartea victimei, reprezentand o minima compensatie menita sa usureze suferinta. Curtea arata ca sumele solicitate de catre partile civile cu titlu de despagubiri morale sunt vadit exagerat avand in vedere ca scopul daunelor morale este in principiu acela de a oferi celor vatamati posibilitatea de a trece mai usor peste evenimentul nefericit, iar la stabilirea nivelului acestora nu se poate face abstractie de elemente precum culpa concurenta a victimei, nivelul general de trai al societatii si conditiile concrete socio-economice de la momentul acordarii. Nu in ultimul rand insa, cuantumul daunelor morale nu poate constitui un prilej de imbogatire fara just temei pentru rudele victimei in dauna asiguratorului. Cuantumul daunelor morale nu are drept scop a se crea aparenta ca 's-a facut dreptate', daunele morale neavand rolul de 'pedeapsa civila', cu atat mai mult cu cat acestea sunt achitate de o societate de asigurare, iar nu de inculpat. In ceea ce priveste daunele materiale si motivul de apel care vizeaza acordarea sumei de 7000 lei, Curtea constata ca si acest motiv de apel nu este fondat. Potrivit art. 1392 C.civ. cel care a facut cheltuieli in caz de deces al victimei, pentru inmormantare are dreptul la inapoierea lor de la cel care raspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli. Totodata sunt incidente si dispozitiile art. 1393 al. 1 C.civ., conform carora 'daca in cadrul asigurarilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparatia este datorata numai in masura in care paguba suferita prin vatamare sau moarte depaseste ajutorul ori pensia.' Analizand inscrisurile depuse la dosarul cauzei, Curtea constata ca apelantii-parti civile au incasat suma reprezentand ajutorul de deces, insa suma exacta nu este cunoscuta in mod exact, desi acestora le revenea sarcina probei. Totodata, la dosarul cauzei nu au fost depuse inscrisuri din care sa rezulte macar partial efectuarea unor cheltuieli cu ocazia inmormantarii si pomenirilor ulterioare si nici un cuantum aproximativ al acestora, instanta de judecata fiind in imposibilitate de a aprecia cuantumul acestor cheltuieli, diferenta fata de ajutorul incasat, titularul dreptului la despagubire. Declaratia martorului nu poate dovedi singura, in lipsa coroborarii cu alte probe, intinderea prejudiciului material decurgand din fapta ilicita a inculpatului”.

* Cititi aici integral decizia Curtii Militare de Apel Bucuresti

* Cititi aici integral sentinta Tribunalului Militar Bucuresti