Pare ca din timp in timp profesia de avocat este supusa unor incercari grele de natura sa ii puna la incercarea menirea si viitorul. Condamnarea confratelui Robert Rosu pentru vina de a-si fi asistat si reprezentat clientii imi aduce in memorie doua episoade ale istoriei avocaturii, procesul Maresalului Ion Antonescu, al lui Mihai Antonescu si al altor ministri, precum si episodul procesului cuplului Ceausescu.

Cea mai realista relatare a procesului lotului Antonescu este cea a reputatului avocat Radu Boros aflata in arhiva Radiodifuziunii Romane pastrata gratie unui interviu din 5 Ianuarie 1996 pentru memoria scenei judiciare romanesti. Relata despre proces maestrul Radu Boros ”Spectacolul salii in desfasurarea procesului trebuie retinut in istoria justitiei romanesti ca o mare rusine!” si continua marturia cu aspecte rupte parca din realitatea cotidiana vorbind despre ”asigurarea majoritatii necesare in procesele politizate” sau despre imprejurarea ca judecatorii Tribunalului Poporului nu erau legal numiti si pe cale de consecinta tribunalul nu era legal constituit.

Ce ironie a sortii, ce cruditate ca aceste metehne sa ne urmareasca iata din 1946 pana astazi...

Citind articolele despre condamnarea lui Robert Rosu am vazut si comentariile postate de diversi cititori, dureros fiind ca unii infierau cu manie proletara avocatii ca fiind niste elemente nocive ale societatii. Ma intorc la relatarea maestrului Radu Boros ”Am terminat si iesind pe strada au inceput si preocuparile. Era un moment in care avocatii erau batuti in Tribunal daca aparau pe unul care era judecat pentru sabotaj sau pentru o infractiune similara. Cand intrai in sala Tribunalului, in locul icoanei sau in locul fotografiei Regelui Mihai, era o banda pe care era scris ca justitia este o arma in mana poporului pentru lupta de clasa”. De cate ori nu a simtit oare Robert Rosu ca justitia nu e despre dreptate ci este o arma ce serveste inca luptei de clasa ? De cate ori nu au simtit sute sau mii de confrati avocati ca justitia este o arma ce serveste inca luptei de clasa ?

Iar despre opiniile diplomatilor despre ce ar trebui sau nu sa se intample in justitia romaneasca, despre cum merg lucrurile cu lupta de clasa ne relateaza tot Radu Boros reluand discutia cu Savel Radulescu, consilier politic al Regelui ”Domnule Boros, Regele, cand a vazut ca nu se propune comutarea pedepsei cu moartea, era hotarat sa faca gratierea fara sa intrebe guvernul. Insa pentru ca asta va fi pus in conflict direct cu guvernul, a vrut sa se asigure ca englezii si americanii vor interveni ca sa nu ii lase pe rusi sa creeze dificultati, sa organizeze miscari de strada si asa mai departe... Englezii si americanii ar fi spus: Noi credem ca astia trebuie sa fie executati!”.

Ce justitie, ce decizii... Problema gratierii nu era una juridica ci una politica putandu-se naste un conflict cu guvernul... Exista temerea unor miscari de strada generate de forte exterioare cu privire la subiectul gratierii... Iar alte forte exterioare isi exprimau opiniile ”consistente” despre ce trebuie facut in justitie... Cat de actual suna!

Peste ani, la simulacrul de proces regizat sotilor Ceausescu retinem infamele pledoarii ale unor avocati care ii ”aparau” pe inculpati. O palma urata pe obrazul avocaturii.

”In cuvintul sau, avocatul Teodorescu Nicolae a aratat ca din actele si probele existente la dosarul cauzei si examinate de aparare, rezulta fara posibilitate de tagada ca faptele imputate inculpatilor au fost savirsite in totalitatea lor, iar incadrarea juridica retinuta de acuzare prina ctul de sesizare a Tribunalului este legala. In concluzie, aparatorul, referindu-se la necesitatea ca fiecare sa raspunda pentru faptele comise, a tinut sa sublinieze imprejurarea ca, solutionind cauza, tribunalul va trebui sa pronunte o astfel de pedeapsa care sa fie in primul rind dreapta si corespunzatoare gravitatii faptelor comise. De asemenea, aceasta nu va trebui sa reflecte un spirit de vendeta, ci trebuie sa fie de natura a-i convinge pe inculpati si pe ceilalti acoliti ai lor ca astfel de fapte trebuiesc reprimate cu toata fermitatea, pentru ca pun in pericol insasi existenta natiunii noastre. Avocatul Lucescu Constantin, avind cuvintul a aratat ca in pofida atitudinii obstructioniste adoptate de inculpati, evidenta probelor administrate nu pune la indoiala realitatea faptelor comise de catre acestia. Refuzul inculpatilor de a coopera cu instanta si chiar cu aparatorii lor ingreuneaza misiunea acestora, care trebuie exercitata in orice imprejurare cu conditia ca aceasta aparare sa se faca in limitele legii. Faptele imputate sint dovedite in mod incontestabil, constituind de altfel, activitati notorii care nici nu mai impun sa fie demonstrate”.

Acesta sa fie portretul avocatului dorit de o parte a sistemului judiciar? Un avocat care nu apara ci care pune gaz pe focul aprins de acuzare? Aceasta sa fi fost ”crima” lui Robert Rosu, aceea ca nu si-a infierat clientii aratand caracterul ”declasat” al acestora?

Poate ar trebui sa inchei paralelele trasate intre realitatile judiciare din 1946, Decembrie 1989 si 2020 cu un ironic, trist, amar mesaj ”orice asemanare cu persoane ori fapte reale din zilele noastre este pur intamplatoare” insa prefer sa inchei cu un citat din Voltaire ”Este periculos sa ai dreptate cand autoritatile de drept nu au”.