Judecatoarea ICCJ Gabriela Birsan (foto 1 dreapta) si profesorul Corneliu Birsan (foto 1 stanga), fostul judecator roman la CEDO, au facut luni, 4 martie 2019, dezvaluiri cutremuratoare despre atentatul judiciar la care au fost supusi din partea Directiei Nationale Anticoruptie. Atentat confirmat in luna mai 2018, cand Inalta Curte de Casatie si Justitie a achitat-o definitiv pe judecatoarea ICCJ in dosarul pe care i-l fabricase DNA (click aici pentru a citi).

In interviul realizat de jurnalistul Mihai Gadea si producatoarea emisiunii “Sinteza zilei” de la Antena 3, Mihaela Andrei, sotii Birsan au relatat in amanunt cum au devenit tinte pentru DNA, cu scopul de a le fi distruse carierele. Totul pentru ca in locul lor sa vina oameni apropiati Sistemului: Livia Stanciu la conducerea ICCJ (prin scoaterea din cursa a Gabrielei Birsan), respectiv Iulia Motoc (foto 3) in postul de judecator la Curtea Europeana a Drepturilor Omului. De altfel, inca de a doua zi, o parte a presei a inceput sa solicite insistent demisia judecatorului CEDO. Amara ironie a sortii a facut ca atat Iulia Motoc, cat si procurorul de caz Viorel Cerbu (foto 4), cel care a inceput dosarul Gabrielei Birsan, sa-i fi fost studenti profesorului Corneliu Birsan.

Calvarul sotilor Birsan – care a durat timp de aproape 7 ani de zile, din octombrie 2011 pana in mai 2018 – ar fi putut lua o turnura chiar mai grava, scenariul DNA presupunand chiar retinerea judecatoarei Gabriela Birsan. Interventia salvatoare a venit insa din partea avocatului Corneliu Liviu Popescu (foto 2), cel care i-a pus in vedere procurorului Cerbu crasa ilegalitate pe care acesta o comitea, in conditiile in care Gabriela Birsan se bucura de imunitatea pe care i-o conferea profesorului Corneliu Birsan functia de judecator CEDO.

Prezentam cele mai importante afirmatii din interviul acordat de judecatorii Birsan:

“Gabriela Birsan: Mi-a spus femeia de serviciu pe care o aveam la vremea aia ca cineva filmeaza la poarta. Am zis: 'Ce sa filmeze la mine la poarta?' 'Doamna, sunt mai multi si filmeaza'. Si primul instinct a fost sa ies sa vad. Dar n-am apucat sa ies, ca in fata mea am vazut o namila de om... Asta e o imagine pe care n-am s-o pot uita. Ce filme americane!? Fara sa spuna nimic, cand eu am ramas in usa, mi-a pus in fata o patalama exact ca la americani, cu o emblema de-aia mare, un carton imens. Poc! Mi-a aruncat-o in fata: 'Sunt Cutarescu, de la Directia Nationala Anticoruptie'. (…)

Ca judecator, am stiut, stiu si am sa stiu toata viata ca justitia nu se poate infaptui decat acolo, in sala de sedinta. (...)

Mihai Gadea: Puteti sa imi spuneti, va rog, cum a fost momentul acela in care ati auzit ca cineva va bate in usa? Ce ati vazut efectiv? De aici incepe o poveste lunga de 7 ani de zile.

Gabriela Birsan: Ca in fiecare zi, in cei 15 ani cat eu am ales sa raman in tara (si sotul meu, impreuna cu copilul meu, sa locuiasca la Strasbourg), ma intorceam de la birou. Intamplarea a facut insa ca in acea zi sa nu plec direct spre casa, ci sa ma opresc unde aveam o programare care dura aproximativ 2 ore. Niciun moment n-am stiut ce se va intampla. Cand am ajuns acasa, n-am apucat decat sa-mi pun un halat pe mine. La vremea respectiva, aveam o menajera care ma astepta acasa, care urma sa plece si care foarte speriata a venit la mine si mi-a spus: 'Doamna, la poarta este cineva si filmeaza'. Eu am ramas surprinsa si am zis: 'Cine poate sa filmeze la poarta mea la acea ora? Poate e in alta parte'. 'Nu, doamna: sunt mai multi si filmeaza'. Motiv pentru care pe acea usa pe care eu n-o foloseam si n-o folosesc nici in ziua de astazi, pentru ca era mai aproape, am zis sa deschid usa, sa vad cine este la poarta. Dar n-am apucat sa vad, pentru ca in usa a aparut o persoana extrem, extrem de inalta.

Era un barbat (nici n-am apucat sa-l vad; si asta este un moment pe care n-am sa-l uit probabil toata viata, pentru ca nu-l vazusem decat in filmele americane) care, inainte de a spune orice, mi-a aruncat in fata o legitimatie extrem de mare. (Este un of al meu si o spun si pentru ceilalti judecatori: noi, judecatorii, avem niste legitimatii foarte mici.) Exact ca in filmele americane: era ceva cu o emblema ca de serif.

Cert este ca eu asta am vazut: o legitimatie si o persoana foarte masiva care a tinut, dupa ce a inchis legitimatia, sa-mi spuna ca este... Nu auzeam ce spune, ca deja pentru mine se intampla ceva si nu stiam ce. In spatele lui, era o persoana care filma non-stop. Alaturi de el mai erau inca 2-3 persoane. Si eu stateam in cadrul usii, iar acea persoana, procurorul de caz ulterior (n.r. Viorel Cerbu)...

Corneliu Birsan: Fost student de-al meu.

Mihai Gadea: Era un student bun?

Corneliu Birsan: Nu mi-l amintesc – imi pare rau.

Mihai Gadea: Asta poate spune multe.

Gabriela Birsan: S-a recomandat a fi procurorul de caz si mi-a spus ca a venit pentru a efectua o perchezitie.

Eu atat pot sa spun: la vremea respectiva, eram judecator de 36 de ani. Judecator care judecase cel putin 15 ani si in materie penala. Reactia n-a fost fireasca, pentru ca eu l-am poftit in casa.

Mihai Gadea: Ati avut niste instincte mai degraba omenesti, firesti...

Gabriela Birsan: Absolut firesti.

Mihai Gadea: N-ati spus: 'Stati un pic, sa chem avocatul'...

Gabriela Birsan: Absolut nimic. Nici macar nu l-am intrebat in ce baza urmeaza sa faca o perchezitie.

Mihai Gadea: Ce se intampla in mintea dumneavoastra in clipa aia? Va amintiti?

Gabriela Birsan: Da. Din pacate, imi amintesc un gol. Un gol imens. Nu doream decat sa raman in picioare, sa pot gestiona ceea ce urma sa se intample. Pentru ca modul in care s-a intrat in casa, cu acordul meu (chiar colegial), m-a determinat sa cred ca poate urma sa aiba loc o discutie sau sa mi se spuna despre ce este vorba. Nu. N-a urmat nimic din tot ce v-am spus, ci doar am fost intrebata unde imi tin bijuteriile. (…)

Abuzul s-a dovedit in acea seara. Ei cand au purces la aceasta perchezitie, aveau ferma convingere ca fac ceea ce trebuie sa faca, uitand insa ca nimeni nu poate invoca necunoasterea legii. Noi nu ne-am ascuns dupa imunitate.

Abuzul pleca de la faptul ca daca se lucra profesional sau s-ar fi dorit intr-adevar eradicarea unui eventual fenomen de coruptie, in mod sigur s-ar fi stiut ca o perchezitie nu se putea face.

Mihai Gadea: Cate luni v-au urmarit in casa (filmat, inregistrat)?

Gabriela Birsan: Este greu sa spun acum cate luni, dar eu va pot spune ca au urmat luni de zile in care, in aceasta casa, eu am umblat numai pe intuneric (eu fiind singura la acea data – sotul meu era inca judecator la CEDO).

Mihai Gadea: Pentru ca stiati ca sunteti inregistrata?

Gabriela Birsan: Absolut. Adica eu deja realizasem – din discutiile pe care le-am avut cu persoanele care mi-au intrat in casa – ca ceva nu era in regula. Si va dau un mic exemplu: in unul dintre dormitoare, in camera care era destinata sa fie a fiului nostru, tineam o componenta a primului computer pe care el l-a avut. Nu era functionala. Cum umblau peste tot si curiozitatea mea era ca nu cautau ceea ce se cauta in mod firesc (laptopuri, calculatoare), pentru ca eu nu aveam in casa asa ceva, eu deja incepusem sa reactionez ca un judecator. Am spus: 'Sa stiti ca nu am calculator'. Si raspunsul a fost foarte prompt: 'Stim'.

Mihai Gadea: Pentru ca va filmau, va inregistrau...

Gabriela Birsan: Cand am ajuns in camera copilului meu, cand s-au uitat la acea componenta, am spus: 'Este nefunctionala'. 'Stim, doamna'. De unde aveau sa stie? Eu pun o intrebare retorica si fiecare sa raspunda!

Mihai Gadea: Pentru ca fusesera in casa in mod repetat... E adevarat ce am aflat noi, ca v-au anesteziat cainele, tocmai ca sa patrunda in casa, inainte de perchezitie?

Gabriela Birsan: Sunt vecini care mi-au spus. O vecina a venit si i-a spus chiar femeii care ma ajuta la acea data cat de mult a urlat Hector (catelul meu de la acea vreme) intr-o seara si ca a vazut miscare in fata portii.

Mihai Gadea: In momentul in care ati vazut ca cineva vine si va cotrobaie prin casa si pe de alta parte aveati socul ca stiau ce merge, ce nu merge; in momentul in care realizati in acele clipe ca de fapt sunteti inregistrata, filata de mult...

Gabriela Birsan: In acele momente, nu realizam.

Corneliu Birsan: Nici macar mie nu mi-a telefonat.

Mihai Gadea: De ce nu i-ati telefonat? Era socul prea mare?

Gabriela Birsan: Nu – nici vorba. Era dorinta de a-l menaja pe sotul meu. Am trait imediat senzatia ca trebuie sa fiu puternica si sa stiu ce se intampla. Motiv pentru care invariabil ii puneam intrebarea procurorului de caz despre ce este vorba. Mi-a raspuns ca o sa aflu.

Au mers la bijuterii, in dormitorul meu. Eu i-am condus. Dar inainte de a-i conduce, le-am spus: 'Sa nu aveti un soc – eu sunt o femeie care colectioneaza obiecte Swarovski, pe care le tin in cutiutele lor. Uitati: sunt niste pietre frumoase, cristale care nu sunt foarte scumpe, nu sunt deosebite, dar imita foarte bine pietrele pretioase'. Si la un moment dat, am auzit: 'Unde este inelul cu diamante?' Zic: 'Care inel cu diamante?' 'Lasati, ca stiti dumneavoastra'. 'Domnule procuror, eu nu avut si nu am bijuterii cu diamante. Si mai mult de atat: eu nu iubesc aceasta piatra. Tot ce vedeti aici, la mine, sunt bijuterii obisnuite'. Le-au scos pe aproape toate, le-au fotografiat, s-au uitat la ele, au luat un inel, l-au controlat si m-au intrebat ce e... Le-am zis ca e o bila de aur pe care am cumparat-o de la birou... Si printre accesoriile mele, pe care le tin in saculete, au gasit un sirag de perle. De fapt, margele tip perle. Si atunci m-au intrebat de unde am acel sirag. N-am apucat sa raspund eu, pentru ca menajera – care era cu mine in casa – a spus: 'L-a cumparat cu mine doamna de la Strasbourg'. Nu s-au multumit cu raspunsul asta. 'Unde sunt celelalte?' 'Care celelalte?' Au fotografiat siragul, l-au luat si l-au bagat intr-un plic. N-am stiut mult timp de ce si nici n-am intrebat atunci, pentru ca n-am considerat. Le-am zis: 'Da, luati-l!'. Ulterior aveam sa citesc intr-o ordonanta ca acele margele le primisem cu titlul de mita in anul 2010. Noi aflandu-ne in octombrie 2011. In mintea mea, incepuse intrebarea: 'Cand am purtat eu margelele astea?' La iesirea la pensie a unei colege (presedinta Sectiei de comercial), unde in poze apaream cu margelele cu bratara, in anul 2009.

Mihai Gadea: Era dovada cat se poate de clara ca dumneavoastra aveati margelele...

Gabriela Birsan: ...inainte de anul in care se pretindea, inainte de acea inventie.

Mihai Gadea: Doamna judecator, probabil ca multi asculta toate aceste detalii cu stupefactie. Intrebarea fundamentala pentru dumneavoastra, pentru domnul profesor: de ce?

Gabriela Birsan: Pentru ca urma probabil sa-mi depun candidatura pentru o alta functie la nivelul Inaltei Curti.

Mihai Gadea: Ati fost scoasa din cursa pentru sefia Inaltei Curti de Casatie si Justitie in felul acesta (n.r. in favoarea Liviei Stanciu)?

Gabriela Birsan: Categoric, da. Dar mi-am incheiat mandatul de presedinta de sectie chiar si cu aceasta inscenare care mi s-a facut. Altfel spus, eu n-am lipsit de la birou o zi, chiar de pe 6 octombrie (n.r. 2011), pana in 2014...

Corneliu Birsan: 27 iulie 2014.

Gabriela Birsan: Am aflat de la presa, in timpul vacantei judecatoresti, ca s-a dispus trimiterea mea in judecata. Pentru ca este o metoda folosita de DNA, de a lua anumite hotarari sau de a anunta anumite evenimente intr-o perioada in care lucrurile sunt foarte degajate. Stiam foarte bine care este legea – stiam ca din acea zi eu nu mai eram judecator. Si timp de 4 ani am fost suspendata.

Din pacate, ceea ce s-a intamplat cu mine s-a rasfrant asupra sotului meu (si spun asta cu durere) sub forma unei etichete...

Corneliu Birsan: Da, e foarte adevarat. Dar din informatiile pe care le-am capatat ulterior, se pare ca si eu am fost o tinta. Si o spun pentru prima data public. Tinta este cu totul nejustificata, pentru ca, vrand-nevrand, la epoca in care s-au intamplat aceste lucruri, eu mai aveam aproape 2 ani de mandat. Dar s-a spus ca trebuie sa plec mai devreme. Am informatii in acest sens de la persoane demne de incredere.

Mihai Gadea: Voiau ca altcineva sa se duca la CEDO?

Corneliu Birsan: Probabil.

Gabriela Birsan: Da – absolut. O fosta studenta a sotului meu (n.r. Iulia Motoc), care inainte de a exploda acest scenariu prost scris, a facut public – in cadrul unei facultati – ca va ajunge mai repede decat se crede judecator la Curtea Europeana. Deci cineva stia ce urma sa se intample.

Corneliu Birsan: Dar nu de capul ei – sa ne-ntelegem! O spun cu toata raspunderea. Era o fosta studenta pe care am ajutat-o si a facut public lucrul acesta.

Gabriela Birsan: Iar ea a fost stagiara mea ca judecator. Eu am fost chemata de ziua mea (tot o metoda a DNA, pentru a duce pana la limita teroarea), ca sa mi se prezinte extinderea: de la o presupusa fapta la 5. Erau cele mai grave fapte de coruptie! Singura care mai lipsea (si am facut-o public in ultimul cuvant de inculpata) ar fi fost spalarea de bani. In rest, mi s-au pus toate in carca.

In acea zi, eu credeam ca am fost chemata pentru a mi se spune ca s-a clasat cauza – cum toata lumea considera, mai ales dupa ce Curtea Europeana daduse hotararea de pe 29 noiembrie 2011 si prin care se constatasera abuzul si incalcarea imunitatii de jurisdictie. In schimb, procurorul de caz, in momentul in care m-a vazut (il vedeam pentru prima data in viata mea), mi-a intins mana si mi-a spus asa: 'Am cele mai bune referinte profesionale despre dumneavoastra'. Si intrebarea mea a fost: 'Si atunci ce caut aici, domnule procuror?' Raspunsul procurorului a fost: 'Trebuie sa fac un gest. Nu este vina mea'. Eu in acel moment am realizat ca de fapt nu mai am nicio sansa.

Sotul meu a luptat cu mine 6 luni de zile.

Corneliu Birsan: 6-7 luni de zile, (n.r. Gabriela Birsan) n-a vrut sa se apropie de dosar. Nu a vrut sa deschida unul dintre cele 17 volume ale dosarului de urmarire penala. Si atunci zi de zi am luat foaie cu foaie. Multe lucruri nu le pricepeam. Nu intelegeam ce cauta tot felul de facturi, de hartii etc. Erau dosare fotocopiate alandala, de cate 2-3 ori...

Gabriela Birsan: Doar ca sa faca maculatura.

Corneliu Birsan: ...dar am ajuns la un moment dat la un capitol din rechizitoriu, in care se vorbea despre comiterea unui abuz in serviciu cu privire la niste dosare care fusesera solutionate de catre sotie cu acordarea unei suspendari. Si i se imputa faptul ca semnase pe rezolutie, ca rezolutia ii apartinea. Si am vazut ca nu e semnatura ei. Eram acolo, in birou, la 9 seara, si am urcat cu sufletul la gura. Era in dormitor si i-am aratat: 'Gabi, scrie aici ca ai dat 4 suspendari. Uite ca nu e semnatura ta!'

Gabriela Birsan: Cand a vazut ca scrie ca eu am acordat 10 suspendari intr-un singur dosar si 4 suspendari in alt dosar, a inceput in noianul de hartii sa caute acel dosar. Stupoare! Nu existau. Si cele care existau nu purtau semnatura mea.

Acest dosar nu este numai dosarul meu. In acest dosar, alaturi de mine au patimit si au indurat alte 7 persoane. Dar cum va explicati ca in toti acesti ani, tot timpul se vorbea de numele meu si atat? Din respect fata de cei care au suferit alaturi de mine in toti acesti ani, trebuie sa spun ca n-a fost vorba numai de mine. Au fost destine distruse si s-au pierdut vieti in acest dosar. Au fost oameni care si-au pierdut parintii pe parcursul celor 7 ani, cu durere in suflet.

Mihai Gadea: Cat te transforma ca om o astfel de presiune?

Gabriela Birsan: Eu am trait multe luni si ani sentimentul ca n-o sa-mi mai vad copilul si sotul. Pentru ca in aceasta perioada eu am ales sa stau singura aici, pana ii expira mandatul sotului meu. Si am ales sa nu doresc sa fie alaturi de mine nici el si nici copilul meu, de teama de a nu li se intampla ceva. Pentru ca – credeti sau nu credeti – mie mi s-a transmis sa am mare grija, pentru ca li se poate intampla orice.

Corneliu Birsan: Sunt trairi care s-au intins pe parcursul acestor ani si au avut expresii diferite. Imi amintesc, spre exemplu, ca eram cu baiatul la Strasbourg si, de regula, sambata pregateam ce aveam de pregatit pentru saptamana care urma. Trebuia sa imi comunice sotia daca figura pe un dosar pe care in mod mincinos s-a spus ca l-a solutionat. Si plangeam. Asteptam un raspuns si plangeam. Si eram judecator la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, iar de luni ma duceam inapoi la Curte.

Sau ce trairi am avut atunci cand, din decenta, am spus: 'Ma retrag de la examinarea cauzelor romanesti, pentru ca nu este corect sa particip la examinarea cauzelor care sunt impotriva statului care imi aplica ce-mi aplica'. Si la sedintele de sectie, cauzele romanesti erau puse primele, pentru a participa cei care puteau sa participe. Si apoi eu asteptam cumintel in birou, sa fiu invitat sa particip la solutionarea celorlalte cauze, unde puteam sa particip.

Nu mai vorbesc despre ce s-a intamplat la fiecare sedinta de judecata: cum venea sotia acasa, ce trairi avea, ce insemnau aceste trairi pentru mine...

Gabriela Birsan: Nimeni nu poate sa creada (decat cel care traieste asa ceva) ca indiferent de rezultatul obtinut, nu mai poti fi niciodata ceea ce ai fost. Nu mai poti privi acum cu bucurie tot ceea ce priveai inainte cu bucurie. Nu mai poti avea acum sentimentul implinirii, desi ai motive. Nu mai poti zambi de cate ori doresti sa zambesti, fara sa ai teama ca se poate intampla ceva rau. Nu ca nu ne-a fost usor; este greu de imaginat sa nu poti vorbi cu cineva! Pentru ca in acesti ani – pana la venirea sotului meu in tara, la expirarea mandatului – eu n-am putut sa vorbesc cu absolut nimeni.

Sa nu va imaginati ca dupa ce s-a declansat ce s-a declansat eu am mai calcat la instanta suprema. Eu nu am mai mers acolo decat in calitate de inculpat. Eu nu am inteles sa tin legatura cu niciunul dintre colegii mei, sub nicio forma, decat daca ei doreau sa vina sa ma vada cand aveam termen. Pentru ca eu stiam mai bine ca oricine ce a insemnat teroarea pentru ei dupa 6 octombrie (n.r. 2011).

Sunt colegi care acum, tarziu, mi-au spus ca in seara aceea nu ca erau incremeniti, de la plans la telefoane; au ascuns pozele cu mine!

Mihai Gadea: Daca unui judecator de la Inalta Curte de Casatie si Justitie, sef de sectie; multi spuneau: 'favorita pentru sefia Inaltei Curti'; sotia celebrului profesor de drept Corneliu Birsan, judecator la CEDO. Daca dumneavoastra vi se poate intampla asta, ce incredere pot avea oamenii simpli, care nu se pot apara, care poate nici nu stiu sa se apere (…)?

Gabriela Birsan: Un singur lucru sa creada: ca atunci cand se doreste instaurarea unei stari de teroare, de spaima, care sa te duca la tacere, asa se procedeaza. Te duci unde e mai sus si intrebarea este: 'Pai, daca s-a intamplat, mie ce mi se poate intampla?' N-am sa uit: intr-o emisiune televizata, domnul Ciutacu, foarte siderat, a zis: 'Daca asta s-a intamplat sotilor Birsan, pe noi ne iau astia cu casa cu tot'. (…)

Mihai Gadea: Domnule profesor, v-ati dedicat viata dreptului, ati instruit generatii, ati scris lucruri de o uriasa valoare, recunoscute nu doar aici, la noi, ci si la universitati foarte mari, care au simtit nevoia sa va onoreze. Si totusi: statul roman, dupa o viata intreaga pe care i-ati dedicat-o, a inteles sa va raspunda asa. Ce simte cineva care stie care e adevarul, care stie ca n-are cum totusi sa traiasca asa ceva? Ati avut momente in care sa aveti senzatia ca va ineaca furia, nemultumirea?

Corneliu Birsan: De profunda nemultumire, da. De furie, imi dadeam seama ca este inutil. In orice caz: m-am simtit indepartat de la unele lucruri pe care le-as fi putut face. Si asta este dureros. Totusi, in aceasta perioada, au fost situatii in care cred ca as fi putut si eu sa spun cate ceva. Dar intotdeauna am avut retinerea data de situatia in care ne aflam amandoi: eram sotul unei persoane trimise in judecata. Absolut cumplit sa nu poti sa te exprimi intr-un domeniu in care totusi ai ceva de spus!

In general, cei mai multi au inteles ca a fost un joc in care am cazut si s-au purtat admirabil – si la facultate, si in afara facultatii. Totusi: acum doi ani, am fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Ce poate fi mai onorant decat acest lucru, chiar in aceasta situatie?

Mihai Gadea: Cel putin 3 dintre cei care au contribuit la aceasta drama care i s-a intamplat familiei dumneavoastra au fost studenti. Haideti sa facem un exercitiu de imaginatie! Stiind abuzurile pe care le-au putut face niste studenti de-ai dumneavoastra, sa ne intoarcem in timp in momentul in care dumneavoastra erati profesor la Facultatea de Drept, iar acestia erau in sala. Ei nu stiau ce aveau sa faca peste niste ani de zile, dar dumneavoastra, printr-o minune a intoarcerii in timp, ati sti. Ce le-ati spune acestor studenti in sala de curs, stiind ca ei ar putea sa faca acest lucru?

Corneliu Birsan: Imi vine in minte un raspuns pe care l-am dat cu alt prilej – si anume: 'Aveti grija sa fiti oameni! Judecatorul, inainte de toate, este si trebuie sa fie un om'. Am fost indrumatorul ei la licenta (n.r. al Iuliei Motoc). Credeti ca m-am transformat de atunci pana acum?

Gabriela Birsan: Sa vedeti ce dedicatie i-a scris! (…)

Mihai Gadea: Trecand prin acest calvar 7 ani de zile (…) cineva care ajunge intr-o situatie de felul acesta nevinovat (…), ati avut vreun moment in care v-ati gandit: 'In cei aproape 40 de ani de cariera, oi fi facut si eu, ca judecator, vreo nedreptate?'

Gabriela Birsan: Categoric da! Nu ca m-am gandit; a fost prima preocupare mentala pe care am avut-o dupa inceperea acestui calvar. Pentru ca fiind un om cu frica de Dumnezeu, mi-am pus intrebarea fireasca: 'Oare pentru ce trebuie sa platesc?' Sau: 'Oare de ce mi se intampla asa?' Si eu am invatat un lucru (si asta mi-a racorit sufletul): de fapt, eu nu am judecat oameni; eu am judecat fapte. Si pentru ca am judecat fapte, intrebarea urmatoare a fost: 'Oare am facut ceva voit, in toti anii acestia, vizavi de oameni?' N-as fi putut sa vorbesc astazi, sa rezist toti anii acestia daca eu as fi avut constiinta neimpacata.

Mihai Gadea: Cati judecatori mai avem acum in Romania? Avem suficient de multi buni, corecti, drepti pentru a face ca acest sistem sa se insanatoseasca? Avem aceasta incredere si aceasta speranta?

Gabriela Birsan: Categoric da.

Corneliu Birsan: Cu multa inima va spun: da. (…)

Mihai Gadea: Pe cine ati sunat in seara aceea (n.r. a perchezitiei)?

Gabriela Birsan: Eu nu mi-am sunat sotul. Obosita psihic fiind, m-am asezat pe scari. O persoana statea in permanenta, nu se misca si imi urmarea fiecare miscare. Nici la baie nu ma puteam duce.

Corneliu Birsan: Va dati seama de ilegalitate?

Gabriela Birsan: Eram imbracata in halat. Din pacate, asa apar peste tot. Dar ulterior si-au dat seama – fiind declarata ilegala perchezitia – ca nu pot folosi probele, ca altfel probabil ca as fi fost supusa si oprobriului public din acest punct de vedere.

Am luat telefonul si am inceput sa umblu in agenda. Aflati ca atat de corupta sunt sau am fost, incat eu nu am niciun numar de avocat in telefon! Si butonand pe agenda, am oprit (sau asa a trebuit: sa ma opresc) la numele profesorului Liviu Popescu. Eu cu Liviu vorbeam cand ne intalneam intamplator pe culoarele instantei (…). Nu discutam cu el, nu venise niciodata la mine... Deci nu aveam legaturi, ca sa-i spun ca puteam sa-i dau telefon oricand. Era tarziu – deja era pe terminate (n.r. perchezitia). A raspuns imediat la telefon. Si era si la facultate, seara tarziu. I-am zis jenata: 'Liviu, scuza-ma ca te deranjez la ora asta. La mine-n casa e perchezitie'. Nu va pot spune ce explozie am auzit: 'Ce?! Cum?! Sa nu faceti nimica, sa nu spuneti nimica, sa nu vorbiti nimica!' 'Liviu, e pe terminate perchezitia'. 'Nu se poate, nu se poate! Nu pleaca nimeni de acolo pana nu ajung eu!' Eu am ramas surprinsa – el nu venise niciodata la mine. (…)

Primul lucru, (n.r. avocatul Corneliu Liviu Popescu) i-a dat telefon sotului meu. Asa a aflat sotul meu.

Corneliu Birsan: Mi-a spus: 'Domnule decan, aveti imunitate!' (…)

Gabriela Birsan: In momentul in care Liviu a venit, (…) avea in mana o foita de hartie, rupta din ceva. (…) Liviu, cum a ajuns, primele vorbe au fost urmatoarele: 'In acest moment, parasiti aceasta locuinta!' Procurorul, zambind, cu tigara in gura, i-a zis: 'Dar de ce?' 'Pentru ca aceasta locuinta este sub imunitate de jurisdictie'. Procurorul: 'Eee!' Liviu inca o data: 'Parasiti aceasta locuinta, pentru ca'... Si uitandu-se pe acea hartiuta rupta, a inceput sa invoce Protocolul 6 de la Conventie (n.r. Conventia Europeana a Drepturilor Omului). El n-a mai avut timp sa ia Conventia. Pur si simplu, si-a luat repede textele, ca sa le aiba la indemana.

In acel moment, starea mea a devenit alta. Eu am inceput sa realizez gravitatea abuzului facut. Si Liviu a zis: 'Nu vreti sa parasiti? Consemnati in procesul-verbal ce v-am solicitat!' Procurorul – care deja isi schimbase infatisarea – s-a uitat catre mine si m-a intrebat: 'Dumneavoastra credeti ce spune domnul avocat?' Iar eu am spus: 'Eu cred ce spune domnul avocat si imi aduc aminte ca am un titlu de sejur'. Si el mi-a spus: 'Dati-mi titlul de sejur!' Era ca un buletin, cu poza mea, si scria pe spate: 'Sotia judecatorului X, de la Curtea Europeana, imunitate diplomatica'... Niciodata eu nu m-am uitat ce scrie pe el. Nu stiam, nu m-a interesat. Mie mi se parea ca e o hartie pe care toti sotii sau sotiile judecatorilor de acolo trebuie sa o aiba, dupa cum si numarul masinii mele era numarul judecatorului. (…) In acel moment, Liviu i-a aratat procurorului titlul de sejur: 'Uitati ce scrie aici!' Raspunsul procurorului a fost sec: 'Scrie in franceza – nu inteleg'. La care Liviu a spus: 'Consemnati in procesul-verbal ca nu cunoasteti limba franceza!'

Dar din momentul acela, lucrurile au luat alta intorsatura. Domnul procuror a iesit afara, a inceput sa vorbeasca la telefon minute in sir si intorcandu-se mi-a spus: 'Da, dar stiti: imunitate s-a mai invocat si in cazul Nastase si nu a fost recunoscuta. Asa ca nu cred ca dumneavoastra credeti asta'. Zic: 'Eu cred ce spune avocatul'. Liviu s-a asezat frumos: 'Reluati procesul-verbal de la venirea mea aici!' Si a inceput sa consemneze ceea ce Liviu, in calitate de avocat, a inceput sa solicite.

Cand lucrurile s-au apropiat de sfarsit, eu vedeam ca Liviu nu mai pleaca. Si i-am zis: 'Liviu, e tarziu – mergi acasa si o sa vedem maine!' 'Eu nu plec de aici fara dumneavoastra, doamna'. A trebuit sa-mi spuna de ce nu pleca: 'Doamna, in echipaj este o femeie'. 'Da, si?' 'Nu stiti, doamna, ce inseamna asta?' 'Nu stiu, Liviu'. 'Inseamna ca trebuie sa iesiti cu catuse din casa'. 'Poftim?!' 'Da, doamna'. Eu nu realizasem ca prezenta unei femei in echipaj era ceva iesit din tipar. In cazul in care urma sa fiu retinuta, persoana de genul feminin trebuia sa imi faca o perchezitie pe care numai o femeie putea s-o faca.

I-am spus procurorului pe nume: 'Domnule Cerbu, este adevarat ce aud?' S-a inrosit la fata domnul Cerbu si mi-a spus: 'N-a fost vorba. Cine a spus ceva de masuri preventive?' 'Este adevarat ce-mi spune profesorul Liviu Popescu?' Fara sa-l mai las sa raspunda, eu i-am spus domnului Cerbu (care poate ma aude): 'Domnule Cerbu, eu din casa mea nu am sa plec decat cu picioarele inainte'.

Scenariul era pregatit. Eu in acea seara trebuia sa fiu dusa la instanta pentru 24 de ore. Eu urma sa fiu retinuta. Deja televiziunile urlau peste tot. Iar sotul meu urma ca in cel mai scurt timp sa-si dea demisia. De fapt, asta era scenariul.

A doua zi, ce credeti ca se solicita? Nicidecum demisia judecatoarei Birsan, ci demisia judecatorului Birsan. N-am sa uit ca era un jurnalist care obsesiv mi-a dat telefon a doua zi: 'Dar ce imunitate aveti dumneavoastra? Imunitate poate are numai sotul, pe domiciliul de acolo'. Deci erau atat de luati pe nepregatite in dorinta de a scapa de sotul meu de acolo cat mai repede, incat n-apucasera sa studieze macar. Dar sa nu va imaginati ca imunitatea a fost dorinta noastra de a ne apara! Pentru ca este scris in hotararea Curtii Europene: sotul meu a fost cel care a solicitat ridicarea imunitatii, in fata plenului de judecatori. A spus ca nu are nimic de ascuns, ca nu crede absolut nimic din ceea ce se spune. Decizia a fost de respingere a ridicarii imunitatii sotului meu. Si oare a raspuns cineva pentru asta?

Mihai Gadea: Va veti indrepta impotriva celor care au facut aceste abuzuri?

Gabriela Birsan: Niciodata n-am sa cred ca suferinta, durerea, lacrimile pot fi indreptate prin bani. Nu – asa ceva n-am crezut si nu cred. Ceea ce insa trebuie readus la matca (in sensul peiorativ al cuvantului) sunt onoarea si reputatia noastra. In ceea ce ma priveste, as putea spune ca nu are sens sa arat cu degetul pe X sau pe Y. Pentru ca ei stiu – si asta este suficient pentru mine. Iar ei mai tarziu isi vor da seama de ce spun eu acum ca este suficient. Pentru ca daca eu pot sa ma uit in ochii fiecarui coleg fara nici cea mai mica retinere si in ochii oamenilor pe care i-am judecat in decursul anilor fara sa-mi fie frica de Dumnezeu, ei nu pot sa faca lucrul asta. Dar ma intreb: demnitatea sotului meu, onoarea sotului meu, reputatia nestirbita (recunoscuta nu numai pe plan national, ci si pe plan international), astea oare se pot indrepta?”