MOTTO:

In camin, in Grozavesti,

Ce de clipe studentesti,

Numa' bune de povesti,

Sa le depeni cat traiesti!

Niste cladiri paralelipipedice austere si cam cenusii, nici inalte, nici pitice, inghesuite pe marginea Dambovitei, asa mi s-a intiparit in minte Complexul Studentesc „Grozavesti” dupa ce i-am pasit pragul.

Asta se intampla in septembrie 1983, dar parca a fost ieri, memoria mea afectiva pastreaza momentul cu pricina ca si cand n-a trecut de atunci o viata... Noi, „dreptistii”, eram cazati in Caminul D, ultimul dinspre „ICECHIM”; baietii, adica, laolalta cu cei de la celelalte facultati din cadrul universitatii, cu exceptia geologilor, gazduiti in „6 Martie”. Ah, ce-i mai invidiam, norocosii! Nu de alta, insa acolo locuiau si fetele de la Drept... In fine, spuneti-mi voi un paradis perfect! Fiindca paradis mi s-a parut mie patrarul acela grozavestian. Ce daca stateam trei insi in camera? Deh, cum sa ma despart de Radu si de Sorin, pe care tocmai ii cunoscusem si inspre care sufletul meu o luase in galop, constient ca ei il vor vindeca de singuratate si neliniste. O decizie cruciala, semn ca destinul isi intorsese catre mine fata milostiva. Si ignorand norma locativa, am suprapus repejor un pat in incaperea lunga de vreo patru metri si lata de trei si un pic. Am targuit cu chibzuinta o mocheta albastra si am azvarlit-o peste linoleumul invechit, am tras un fel de draperii intre spatiul cu chiuveta si „dormitor”. Pe o etajera scheletica ne-am randuit cursurile tiparite si niscaiva placi de vinil, iar pe masa am trantit un pick-up. Difuzorul tintuit pe un perete nu ne ajungea ca sa ne potolim setea de melomani in devenire, acolo ascultam aproape ritualic „Cenaclul Flacara” si cate-o transmisie sportiva, atat. Ca orice buni gospodari, ne-am procurat un resou rotund cu diametrul de circa 20 de centimetri (pitit, bineinteles!, cu ocazia controalelor de la Centru) si iarna putea sa vina, nu ne mai speria neam! Ehe, ce de cartofi am prajit pe dracovenia aia miraculoasa, ce de sosuri am gatit in lunile fara cartela... Caci, adesea, o vindeam cu cinci-sase sute de lei, bani, nu gluma, si ne cumparam una, alta. Periodic, ispaseam serviciul obligatoriu in „cazarma” si frecam molatic holurile caminului...

„Smotru, hai sa facem smotru

Si sa dam cu banul,

Sa vedem cine pica azi.

Carpa, uite si galeata,

Hai termina-ti treaba,

Nu, nu e un chin,

Struna, merge treaba struna,

Cand totul va fi luna,

Atunci, fericiti vom fi, in sfarsit.

Smotru..”.[1]

Cantam si smotruiam, totul era o distractie. Aidoma se petreceau lucrurile si la cantina, careia ii mai dedicam lunar o zi, ajutand bucataresele la decojirea legumelor solanacee si umbelifere (sic!), ori la strangerea farfuriilor de pe banda rulanta. Dereticam prin aburul imbietor si ne ghiftuiam ca niciodata, cu ochii la sarmanii „blatisti”, atenti sa nu rateze resturile de mancare lasate in blide de lingavi. Haleala, nu foarte diversificata, ne astampara foamea, iar in jurul mesei socializam cu aprindere sau flirtam, ca nu ne oprea nimeni sa visam la indragostire! Uneori, satui de esecurile amoroase ori de vestitele tacamuri avicole, rabufneam resemnati si oarescum piezis cu preceptele morale multilateral dezvoltate...

„Pui, pui, pui si iarasi pui,

Noi mancam intruna pui,

Daca nu-ti place pui,

Tu pune-ti pofta-n cui,

Caci la cantina n-ai sa gasesti

Decat eternul pui!

Pui, pui, pui..”.

Mama lui de pui comunist! (Mi-i si imaginez pe anticomunistii viscerali balosind de satisfactie la citirea sudalmei!) Dar cui ii pasa de meniurile studentesti? Eram intr-atat de entuziasti incat stomacul nu ne preocupa defel. Mai ales, amorezati fiind, intrucat sa-ti aduci iubita in asternut insemna o mica aventura. Musai, trebuia sa negociezi cu portarul si sa te rogi astrelor sa nu dai nas in nas cu militenii vigilenti aflati mereu in patrulare. Apoi, s-o duci la baie sau la toaleta... Pai, grupurile sanitare (doua cabine) se gaseau in devalmasie la capetele culoarului, ca si dusurile (trei la numar). „Sedeam de sase” si ii rugam pe nevoiasii colacatari sa-si amane nitel placerile fiziologice. Un pact nescris oranduia bunele moravuri ale studentiei si nu cunosc ca sacrosanctul act sa fie incalcat de careva. Legea locului, zau, ca nu degeaba invataseram pe de rost stravechea sintagma juridica! Pfu, cat pe-aci sa uit de chefurile de pomina din micuta incapere... Ne desfatam urechile numa' cu muzica buna, nu cu manele! Droguri? Ptiu, drace, ca nu traiam in America! Setea ne-o potoleam cu bere la litru, de la „bisnitarii” nostri, si cu vin rosu, la sticla. Cu merindele de acasa, impartite totdeauna frateste, pe principiul ce-i al meu e si al tau, umpleam masa festiva. De unde mai mult, ca vantul ne sufla prin buzunare?! Painea o luam pe sub mana de la fabrica din Regie, situata la o aruncatura de bat, nu la cine stie ce distanta! Doamne, franzela mirosea a nemurire, ii simteam caldura pe cerul gurii si o inghiteam pe nemestecate...

Astfel s-a dus studentia mea caminista, „cu umor si fantezie, cu un dans si-un cantec”[2], cu sarbatori sentimentalo-erotice, cu lecturi doldora si, indeosebi, cu prietenia colegilor mei de camera, Dumnezeu sa-i binecuvanteze! Da, de-a pururi, da!, a fost grozav in Grozavesti, candva... Gata, „este clipa despartirii, / Reflectoarele se sting”[3]...

Din strada cotropita de vulgaritate rasuna o voce de grota, izgonind brutal basmul de altadata:

„Gheata o tin in buzunar,

N-o tin la gat ca sunt rece,

Lil Cagula schimba trapu',

Ce naiba se mai petrece?”