Ulterior deciziei nr. 358/2022 a CCR a devenit evident ca dispozitiile art. 23 alin. (12), art. 15 alin. (2) si art. 1 alin. (5) din Constitutia Romaniei, precum si alte dispozitii din legislatia infraconstitutionala impun, intr-o serie de cauze, incetarea procesului penal ca urmare a implinirii termenului general de prescriptie prevazut de legea penala.

Cu toate acestea, unele organe judiciare cauta solutii pentru evitarea aplicarii legii, intre aceste incercari situandu-se si solicitarea Directiei Nationale Anticoruptie de a obtine sesizarea Curtii de justitie a Uniunii Europene cu intrebari preliminare care sa ofere argumente in sensul ignorarii sau inlaturarii de la aplicare a deciziilor CCR relevante si a Deciziei ICCJ nr. 67 din 25 octombrie 2022.

Constitutia Romaniei reglementeaza intr-un articol distinct, 148 – Integrarea in Uniunea Europeana, raporturile cu UE, stabilind, in alin. (2), ca, ”prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

Conform art. 11 din Constitutie:

(1) Statul roman se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) in cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde dispoziţii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea Constitutiei.

Cu alte cuvinte, dreptul intern nu poate contine norme contrare Constitutiei, orice tratat ratificat de Parlament bucurandu-se de prezumtia relativa de a fi in acord cu Constitutia

Ca urmare, daca ar aparea o coliziune a unui tratat cu insasi Constitutia, inclusiv in sfera raporturilor la nivelul UE, revenim la regulile generale stabilite de art. 11, in sensul punerii in discutie a revizuirii Constitutiei, procedura fara de care este imposibil ca tratatul sa fie aplicabil in Romania .

Ca o consecinta, se poate deduce ca, prin ipoteza, orice tratat este aplicabil in sistemul intern doar atata timp cat respecta dispozitiile constitutionale.

O procedura care tinde, per se, la a inlatura suprematia Constitutiei este inadmisibila raportat nu doar la conditiile de admisibilitate ce deriva din dreptul uniunii Europene, ci si la conditia negativa intrinseca, dirimanta, ca trimiterea preliminara sa nu duca la schimbarea raportului de norme intre Constitutie si tratatele UE sau actele derivate, astfel cum acest raport este consacrat prin legea fundamentala.

Prevederile care pot forma obiectul trimiterii preliminare sunt prevederile Tratatelor si cele ale actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii (art. 267 TFUE), iar nu normele interne.

In conditiile in care se solicita CJUE sa interpreteze legea sau jurisprudenta nationala, cererea este inadmisibila.

Mai important decat orice imi pare a fi ca intrebarile nu sunt pertinente pentru cauze, adica indiferent care ar fi raspunsul la aceste intrebari, el nu ar putea avea nicio influenta asupra solutionarii litigiilor decat in ipoteza in care se incalca Constitutia Romaniei.

Potrivit art. 2 din legea nr. 340/2009:

„(1) Instanta de judecata, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene sa se pronunte cu titlu preliminar asupra unei intrebari ridicate intr-o cauza de orice natura si care se refera la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevazute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeana, in cazul in care apreciaza ca o decizie in aceasta privinta este necesara pentru pronuntarea unei hotarari in cauza.”

Insa, conform art. 20 alin. (2) din Constitutie „Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”.

Prin urmare, ce rost ar avea intrebarile ce tind la verificarea conformitatii practicilor instantelor nationale de completare jurisprudentiala a lipsei legiferarii unor cazuri de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale cu art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cand standardul aplicabil este cel conferit de legea nationala si Constitutie?

Pare evident ca singurul raspuns este acela al incalcarii art. 20 alin. (2) din Constitutie, instanta fiind pusa in situatia de a alege, eventual, standardul oferit de Carta in locul celui oferit de Constitutie si legile nationale, desi acestea din urma cuprind dispozitii mai favorabile privind drepturile ocrotite de principiul legalitatii pedepsei.

In concluzie, intrebarile ar fi pertinente doar in ipoteza in care pentru instanta ar fi util raspunsul la intrebarea, mai generala, daca poate fi incalcata Constitutia in favoarea dreptului Uniunii, ceea ce echivaleaza cu intentia de a conferi prioritate normele unionale, chiar daca dreptul intern, inclusiv legea fundamentala, contine dispozitii mai favorabile particularului.

Pertinenta este, asadar, indisolubil legata de grava nelegalitate a mecanismului pe care intrebarile l-ar pune in functiune.

Or, nicio procedura judiciara nu poate fi folosita pentru incalcarea legii si niciun magistrat nu ar trebui sa poata initia o astfel de procedura.

Trimiterea nu este necesara nici in lumina doctrinei precedentului judiciar si a doctrinei „acte claire”. Motivul cel mai evident pentru care nu este necesara pronuntarea unei hotarari de catre CJUE este faptul ca instanta Uniunii s-a pronuntat deja aspra chestiunii in discutie, chiar prin hotararea din 21 decembrie 2021 in cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 si C-840/19, facand o distinctie necesara si utila – in contextul dat - intre art. 47 si art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

In substanta, art. 47 din Carta garanteaza dreptul la un proces echitabil, similar art. 6 din Conventia pentru apararea drepturilor si libertatilor fundamentale, inclusiv in componenta privind dreptul la o instanta instituita prin lege, iar art. 49 CDFUE reglementeaza principiul legalitatii incriminarii si pedepsei. La pct. 209 al hotararii Curtea de Justitie a Uniunii Europene a aratat:

„De altfel, trebuie sa se distinga cauzele C 357/19, C 840/19 si C 811/19 de cea in care s-a pronuntat Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B. (C 42/17, EU:C:2017:936), in care Curtea a statuat ca, daca instanta nationala ajunge sa considere ca obligatia de a lasa neaplicate dispozitiile nationale in cauza se loveste de principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din carta, ea nu este tinuta sa se conformeze acestei obligatii (a se vedea in acest sens Hotararea din 5 decembrie 2017, M. A. S. si M. B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). in schimb, cerintele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teza din carta nu impiedica neaplicarea jurisprudentei rezultate din Deciziile nr. 685/2018 si nr. 417/2019 in cauzele C 357/19, C 840/19 si C 811/19.”

In alte cuvinte, inlaturarea de la aplicare a unor norme sau decizii nationale pentru asigurarea efectivitatii dreptului UE nu este posibila in cazul incalcarii art. 49 din Carta ce reglementeaza principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, in nicio situatie.

Acest considerent este indisolubil legat de continutul rationamentului Curtii din cauza C-42/17, cunoscuta drept Taricco II:

„46. La randul lor, instantele nationale competente, atunci cand trebuie sa decida in proceduri in curs sa lase neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal, au obligatia sa se asigure ca drepturile fundamentale ale persoanelor acuzate ca au savarsit o infractiune sunt respectate (a se vedea in acest sens Hotararea Taricco, punctul 53).

47. In aceasta privinta, autoritatile si instantele nationale sunt libere sa aplice standarde nationale de protectie a drepturilor fundamentale, cu conditia ca aceasta aplicare sa nu compromita nivelul de protectie prevazut de carta, astfel cum a fost interpretata de Curte, si nici suprematia, unitatea si caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotararea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C 617/10, EU:C:2013:105, punctul 29 si jurisprudenta citata).

48. In special, in ceea ce priveste aplicarea unor sanctiuni penale, revine instantelor nationale competente sarcina de a se asigura ca drepturile inculpatilor care decurg din principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor sunt garantate.

49. Or, potrivit instantei de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate in cazul neaplicarii dispozitiilor in cauza ale Codului penal in cadrul procedurilor pendinte in fata acesteia, intrucat, pe de o parte, persoanele in cauza nu puteau sa prevada in mod rezonabil, inainte de pronuntarea Hotararii Taricco, ca articolul 325 TFUE ar impune instantei nationale, in conditiile stabilite in aceasta hotarare, sa lase neaplicate respectivele dispozitii.

50. Pe de alta parte, potrivit aceleiasi instante, instanta nationala nu poate defini continutul concret al conditiilor in care ar trebui sa lase neaplicate aceste dispozitii, si anume in ipoteza in care acestea ar impiedica aplicarea unor sanctiuni efective si disuasive intr un numar considerabil de cazuri de frauda grava, fara a incalca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor.

51. In aceasta privinta, este necesar sa se aminteasca importanta, atat in ordinea juridica a Uniunii, cat si in ordinile juridice nationale, pe care o prezinta principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, care impune ca legea penala aplicabila sa fie previzibila, precisa si neretroactiva.

52. Acest principiu, astfel cum este consacrat la articolul 49 din carta, se impune statelor membre atunci cand pun in aplicare dreptul Uniunii, conform articolului 51 alineatul (1) din carta, ceea ce se intampla atunci cand acestea prevad, in cadrul obligatiilor care le sunt impuse de articolul 325 TFUE, aplicarea unor sanctiuni penale pentru infractiunile din domeniul TVA ului. Astfel, obligatia de a garanta o colectare eficienta a resurselor Uniunii nu poate sa contravina principiului mentionat (a se vedea prin analogie Hotararea din 29 martie 2012, Belvedere Costruzioni, C 500/10, EU:C:2012:186, punctul 23).

53. In plus, principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor face parte din traditiile constitutionale comune statelor membre (a se vedea, in ceea ce priveste principiul neretroactivitatii legii penale, Hotararea din 13 noiembrie 1990, Fedesa si altii, C 331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum si Hotararea din 7 ianuarie 2004, X, C 60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) si a fost consacrat prin diferite tratate internationale, in special la articolul 7 alineatul (1) din CEDO (a se vedea in acest sens Hotararea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C 303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

54. Din Explicatiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese ca, potrivit articolului 52 alineatul (3) din carta, dreptul garantat la articolul 49 din aceasta are acelasi inteles si acelasi domeniu de aplicare ca si dreptul garantat prin CEDO.

55. In ceea ce priveste cerintele care decurg din principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, trebuie sa se arate, in primul rand, ca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, referitor la articolul 7 alineatul (1) din CEDO, ca, potrivit acestui principiu, dispozitiile penale trebuie sa respecte anumite cerinte de accesibilitate si de previzibilitate in ceea ce priveste atat definitia infractiunii, cat si stabilirea pedepsei (a se vedea Curtea Europeana a Drepturilor Omului, 15 noiembrie 1996, Hotararea Cantoni impotriva Frantei, CE:ECHR:1996:1115JUD001786291, § 29, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, 7 februarie 2002, Hotararea E.K. impotriva Turciei, CE:ECHR:2002:0207JUD002849695, § 51, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, 29 martie 2006, Hotararea Achour impotriva Frantei, [Marea Camera] CE:ECHR:2006:0329JUD006733501, § 41, si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, 20 septembrie 2011, Hotararea OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos impotriva Rusiei, CE:ECHR:2011:0920JUD001490204, §§ 567-570).

56. In al doilea rand, trebuie subliniat ca cerinta privind precizia legii aplicabile, care este inerenta principiului mentionat, implica faptul ca legea sa defineasca in mod clar infractiunile si pedepsele pe care le reprima. Aceasta conditie este indeplinita atunci cand justitiabilul poate sti, pornind de la textul dispozitiei pertinente si, la nevoie, cu ajutorul interpretarii care este data acestuia de instante, care sunt actiunile si omisiunile care angajeaza raspunderea sa penala (a se vedea in acest sens Hotararea din 28 martie 2017, Rosneft, C 72/15, EU:C:2017:236, punctul 162).

57. In al treilea rand, principiul neretroactivitatii legii penale se opune in special ca o instanta sa poata, in cursul unei proceduri penale, fie sa sanctioneze penal un comportament care nu este interzis de o norma nationala adoptata inainte de savarsirea infractiunii imputate, fie sa agraveze regimul raspunderii penale a celor care au facut obiectul unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotararea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C 554/14, EU:C:2016:835, punctele 62-64, precum si jurisprudenta citata).

58. In aceasta privinta, astfel cum s-a constatat la punctul 45 din prezenta hotarare, cerintele privind previzibilitatea, precizia si neretroactivitatea, inerente principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, se aplica, in ordinea juridica italiana, si regimului de prescriptie pentru infractiuni in materie de TVA.

59. Rezulta, pe de o parte, ca revine instantei nationale obligatia de a verifica daca constatarea impusa de punctul 58 din Hotararea Taricco, potrivit careia dispozitiile in cauza ale Codului penal impiedica aplicarea unor sanctiuni penale efective si disuasive intr un numar considerabil de cazuri de frauda grava aducand atingere intereselor financiare ale Uniunii, conduce, in ordinea juridica italiana, la o situatie de incertitudine in ceea ce priveste stabilirea regimului de prescriptie aplicabil, care ar incalca principiul privind precizia legii aplicabile. Daca aceasta situatie se regaseste in mod efectiv in speta, instanta nationala nu are obligatia de a lasa neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal.

60. Pe de alta parte, cerintele mentionate la punctul 58 din prezenta hotarare se opun ca, in proceduri cu privire la inculpati care au savarsit infractiuni in materie de TVA inainte de pronuntarea Hotararii Taricco, instanta nationala sa lase neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal. In acest sens, Curtea a subliniat deja, la punctul 53 din hotararea mentionata, ca acestor persoane li s ar putea aplica, din cauza neaplicarii acestor dispozitii, sanctiuni pe care, dupa toate probabilitatile, le ar fi evitat daca respectivele dispozitii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele mentionate ar putea fi supuse in mod retroactiv unor conditii de incriminare mai severe decat cele in vigoare la momentul savarsirii infractiunii.

61. Daca instanta nationala ar fi astfel determinata sa considere ca obligatia de a lasa neaplicate dispozitiile in cauza ale Codului penal se loveste de principiul legalitatii infractiunilor si pedepselor, ea nu ar trebui sa se conformeze acestei obligatii, iar aceasta chiar daca respectarea obligatiei respective ar permite indreptarea unei situatii nationale incompatibile cu dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotararea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C 213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 si 59). Revine, asadar, legiuitorului national obligatia de a lua masurile necesare, astfel cum s a constatat la punctele 41 si 42 din prezenta hotarare.

62. Avand in vedere consideratiile care preceda, trebuie sa se raspunda la prima si la a doua intrebare ca articolul 325 alineatele (1) si (2) TFUE trebuie interpretat in sensul ca impune instantei nationale ca, in cadrul unei proceduri penale avand ca obiect infractiuni privind TVA ul, sa lase neaplicate dispozitii interne in materie de prescriptie care intra sub incidenta dreptului material national si care se opun aplicarii unor sanctiuni penale efective si disuasive intr un numar considerabil de cazuri de frauda grava aducand atingere intereselor financiare ale Uniunii sau care prevad termene de prescriptie mai scurte pentru cazurile de frauda grava aducand atingere intereselor respective decat pentru cele aducand atingere intereselor financiare ale statului membru in cauza, cu exceptia cazului in care o astfel de neaplicare determina o incalcare a principiului legalitatii infractiunilor si pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicarii retroactive a unei legislatii care impune conditii de incriminare mai severe decat cele in vigoare la momentul savarsirii infractiunii.” (subl. ns.)

In concluzie, Curtea de justitie a Uniunii Europene a stabilit deja ca nu pot fi inlaturate de la aplicare deciziile pronuntate de Curtea Constitutionala a Romaniei in materia prescriptiei raspunderii penale, in nicio ipoteza, solutie ce reiese chiar din considerentele hotararii CJUE din 21 decembrie 2021 coroborate cu cele din Hotararea Taricco II.

Mai mult, hotararile, fie ele si ale Curtii de Justitie, ce ar contribui sau determina agravarea regimului sanctionator al pedepselor, ar putea fi aplicate doar faptelor penale savarsite dupa pronuntarea acestora, chestiune valabila, de altfel si a fortiori, si in privinta oricaror decizii interne, cum ar fi deciziile pronuntate in procedurile privind asigurarea unei practici judiciare unitare.

Concluzii:

- sesizarea CJUE, simplul fapt al sesizarii, presupune ca instanta nationala accepta, ab initio, incalcarea ar 20 din Constitutie, caci, altfel, de ce ar conta interpretarea Cartei sau a tratatelor daca au prevalenta dispozitiile interne, mai favarabile?

- o hotarare CJUE asa cum si-ar dori autoarea cererii de sesizare ar fi aplicabila doar faptelor savarsite dupa pronuntarea hotararii (pct. 60 din Taricco II), caz in care ce rost ar putea avea sesizarea, legea nationala fiind oricum modificata;

- CJUE a lamurit cum se interpreteaza art. 49 din Carta; doreste judecatorul roman Taricco III? nu, mai bine ar sesiza CCR cu neconstitutionalitatea (in parte) a Tratatului de aderare? Mai avem judecatori nationali? Vrea parchetul o astfel de lupta? Pentru ca, inevitabil, cineva va sesiza si CCR pentru a-i deschide calea de a stabili contra-limite.