Judecatorii europeni au condamnat Romania, marti, la plata a 5.150 euro, cu titlu de daune, soferului de ambulanta, care a fost condamnat in urma unui recurs in anulare introdus de Procurorul General al Romaniei promovat dupa mai bine de sase ani si cinci luni de procese, in care, initial, acuzatul fusese achitat definitiv. CEDO a statuat ca s-a incalcat dreptul la un proces echitabil al lui Marian Nita. Cauza soferului de ambulanta Marian Nita a suscitat la finalul lunii aprilie 1997 o intreaga isterie mediatica, insa, pe masura ce procesul acestuia a inaintat, a avut parte numai de decizii contradictorii. Marian Nita, sofer de ambulanta, impreuna cu o asistenta medicala, au abandonat in 23 aprilie 1997 un bolnav cu perfuzia infipta in mana la poarta unei case, dupa ce l-au plimbat prin mai multe spitale bucurestene, iar medicii de la fiecare unitate spitaliceasca au refuzat sa il interneze. Pacientul a murit la patru ore dupa ce a fost abandonat pe strada de echipajul de pe ambulanta. Dupa trecerea de doua ori prin toate instantele, Nita a fost achitat de Curtea Suprema de Justitie, (n.n. - in prezent, Inalta Curte de Casatie si Justitie) dar, in 2004, Procurorul General al Romaniei a introdus un recurs in anulare, in urma caruia instanta suprema a decretat ca, in fapt, acesta se facea vinovat de neacordarea de ajutor unei persoane aflate in nevoie si i s-a mentinut pedeapsa de la instanta de fond. Omul s-a plans la CEDO in 2005, sustinand ca durata procesului sau a depasit cu mult termenul rezonabil si ca institutia recursului in anulare este una care nu respecta principiul egalitatii armelor, pentru ca inculpatului nu ii este permis sa se foloseasca de ea.

Nita a fost judecat de doua ori in toate instantele, deciziile judecatorilor nu sunt nici macar asemanatoare

Soferul masinii de salvare, Marian Nita, a fost arestat preventiv la cateva zile de la producerea incidentului, a stat in arest din aprilie 1997 pana in 4 august acelasi an, si a fost acuzat de omor calificat. Pentru aceasta acuzatie, in data de 18 ianuarie 1998, Parchetul Capitalei a dispus trimiterea sa in judecata. Procurorii au retinut ca asistenta medicala, impreuna cu Marian Nita, aveau obligatia sa il duca pe bolnav la un centru medical, dar, pentru ca niciun medic de garda nu a vrut sa il interneze, cei doi au luat decizia sa il duca pe bolnav la el acasa. I-au luat adresa din buletin, dar, in momentul in care au ajuns in apropierea adresei inscrise in actul de identitate, soferul de ambulanta nu a gasit numarul exact la care locuia bolnavul. Cu toate acestea, l-a dat jos din ambulanta si l-a lasat pe bolnav in fata unei porti inchise, despre care credea ca este adresa corecta a pacientului. Patru ore mai tarziu, bolnavul a murit, iar in rapoartele medico-legale decesul a fost cauzat din cauza unei insuficiente cardio-respiratorii si pleurezie, pe fondul unei afectiuni cardio-vasculara cronica, cauzata de lipsa unui tratament medical adecvat si de o expunere indelungata la frig si umiditate. Atat soferul de ambulanta, cat si asistenta care il insotea, au fost acuzati de omor calificat, dar medicii care au refuzat internarea bolnavului au fost exonerati de orice vina de catre procurori. In 29 octombrie 1998, Tribunalul Bucuresti a schimbat incadrarea juridica din omor calificat in neacordarea de ajutor unei persoane aflate in nevoie si l-a condamnat pe Marian Nita la trei ani si 12 zile de inchisoare, plus la plata unor daune pentru familia decedatului. Decizia TMB a fost atacata atat de soferul ambulantei, cat si de procurori, iar in 30 iunie 1999, Curtea de Apel Bucuresti a schimbat din nou incadrarea juridica a soferului ambulantei, considerandu-l pe acesta complice la infractiunea de omor calificat, si l-a condamnat la cinci ani de inchisoare. In 10 ianuarie 2001, Curtea Suprema de Justitie a casat deciziile instantelor inferioare si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de fond. Pentru a lua aceasta decizie, instanta suprema a retinut ca, atunci cand l-au condamnat pe Nita, instantele inferioare s-au bazat numai pe actele medico-legale contradictorii, care nu au fost de natura sa stabileasca fara echivoc legatura cauzala dintre faptele inculpatului si moartea victimei. De asemenea, instanta suprema a sustinut ca judecatorii de la fond si apel au omis sa solicite, de la alte institutii, orice inscris care i-ar fi putut fi favorabil lui Nita, asa cum acesta ceruse. Totodata, SCJ (n.n.- acum Inalta Curte de Casatie si Justitie) a tinut cont de faptul ca pe un raport medico-legal se spunea ca bolnavul ar fi avut sanse sa traiasca, daca ar fi primit de urgenta ingrijirile medicale necesare, dar acestea i s-ar fi putut acorda numai intr-un spital. In fine, instanta suprema a decis ca era nevoie ca, inainte de a clarifica motivul decesului, sa se ia un aviz de la Comisia Superioara Medico-Legala, prin care sa se stabileasca clar care erau actele medicale ale decedatului ce puteau fi relevante in cauza. Dupa decizia instantei supreme, dosarul s-a intors din nou pe rolul TMB, care a solicitat, in 27 septembrie 2001, avizul indicat de SCJ, aviz pe care l-a primit de abia in 16 mai 2002, dupa amanari succesive ale judecarii cauzei. In fine, in 4 iulie 2002, TMB a schimbat incadrarea juridica in cauza, in neacordarea de ingrijiri medicale unei persoane aflate in nevoie, si a decis condamnarea lui Nita la doi ani de inchisoare, dar a constatat de asemenea ca pedeapsa acestuia a fost amnistiata. Parchetul a atacat cu apel decizia TMB, iar magistratii Curtii de Apel Bucuresti au ajuns, in 12 decembrie 2002, la concluzia ca in mod gresit instanta de fond a schimbat incadrarea juridica in neacordarea de ajutor unei persoane aflate in nevoie. Ca atare, CAB a reschimbat incadrarea juridica in omor calificat si l-a condamnat pe Nita la trei ani de inchisoare. Din nou, cauza a ajuns la instanta suprema, care, printr-o decizie definitiva din 7 octombrie 2003, a casat deciziile instantelor inferioare si l-a achitat pe Nita de toate infractiunile retinute in sarcina. Curtea a subliniat ca Nita, in calitatea sa de sofer de ambulanta, nu a facut altceva decat sa respecte ordinele personalului medical pe care il insotea, si ca el nu stia procedurile medicale pe care ar fi trebuit sa i le aplice unui pacient, la fel cum nu stia nici diagnosticul de care suferea bolnavul. Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia ca Nita nu a facut altceva decat sa se conformeze indicatiilor asistentei medicale si ca nu avea cum sa fie constient de starea de sanatate a pacientului.

Condamnat dupa un recurs in anulare al Procurorului General al Romaniei

Odiseea judiciara nu s-a terminat odata cu decizia definitiva a Curtii Supreme de Justitie. Asta pentru ca, in 24 septembrie 2004, Procurorul General al Romaniei, in virtutea legii, a sesizat Curtea Suprema de Justitie cu un recurs in anulare, sustinand ca, in momentul achitarii lui Nita, instanta s-a aflat intr-o grava eroare de fapt, motiv pentru care a facut o gresita incadrare a faptelor. Procurorul General al Romaniei a subliniat ca Nita a fost coautorul unei infractiuni de omor calificat, pe care a comis-o cu intentie indirecta. Printr-o decizie din 14 martie 2005, Curtea Suprema de Justitie a decis sa caseze decizia aceleiasi instante, din data de 7 octombrie 2003. Pe fond, instanta a constatat ca incadrarea juridica reala a fost cea de neacordarea de ajutor unei persoane aflate in nevoie, si a confirmat decizia Tribunalului Bucuresti, din 4 iulie 2002, prin care Nita a fost condamnat la doi ani de inchisoare. Curtea Suprema a sustinut ca Nita ar fi trebuit sa fie constient de repercusiunile faptelor sale, adica de ceea ce i s-ar fi putut intampla pacientului atunci cand l-a lasat imbracat numai intr-o pijama, intr-o noapte friguroasa si umeda, in fata unei porti incuiate.

CEDO: Procurorii nu au venit cu nimic nou, s-au folosit de instrumentul caii extraordinare de atac pentru reanalizarea probelor

Judecatorii europeni au ajuns la concluzia ca respectarea dreptului la un proces echitabil si al principiului securitatii raporturilor juridice cer ca nicio parte sa nu aiba posibilitatea sa solicite supervizarea unei decizii definitive si executorii, cu singurul scop de a obtine reexaminarea unui proces si a unei noi decizii in caz. CEDO a statuat ca “supervizarea nu poate deveni un apel deghizat si simplul fapt ca ar putea exista doua puncte de vedere pe acelasi caz nu este un motiv suficient pentru a reanaliza un caz”. Curtea a amintit de asemenea ca securitatea raporturilor juridice nu este absoluta: simpla posibilitate de redeschidere a unei proceduri penale este, in principiu, compatibila cu Conventia. Cu toate acestea, trebuie sa se tina cont de consecintele redeschiderii cauzei, motivele care au dus la cererea de reexaminare, motivele pentru care instantele au anulat decizia judecatoreasca definitiva, conformitatea procedurii cu legislatia interna, existenta unei prevederi legislative care sa protejeze cetateanul de eventualele abuzuri ale autoritatilor interne. Dupa examinarea dosarului, Curtea a ajuns la concluzia ca “argumentele Guvernului, potrivit caruia interventia Procurorului General a fost necesara pentru ca probele din dosar sa fie interpretate corect, nu sunt suficiente pentru a justifica anularea deciziei de achitare a recurentului”. Curtea a aratat ca toate deciziile din acest caz au fost date pe baza analizei probelor, si nu intr-un mod arbitrar, iar faptul ca decizia in urma recursului in anulare a fost aceeasi cu cea a Tribunalului, nu are nicio importanta, de vreme ce reclamantul fusese achitat printr-o decizie definitiva a Curtii Supreme.

Curtea Europeana: Recursul in anulare a rupt justul echilibru intre interesele individului si eficacitatea justitiei penale

Judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului au ajuns la concluzia ca recursul in anulare a fost o procedura ce nu putea fi initiata decat de Procurorul General al Romaniei, adica o procedura inaccesibila inculpatului, prin urmare, se punea problema respectarii principiului egalitatii armelor, cu atat mai mult cu cat Parchetul a avut deja ocazia de a-si expune punctul de vedere, care nu a fost insa impartasit de Curtea Suprema in decizia de achitare. Pe de alta parte, Curtea releva ca recursul in anulare nu a fost introdus pentru ca s-au descoperit noi date sau fapte, care sa fi facut esentialmente necesara redeschiderea cauzei, date sau fapte care sa nu fi putut sa fie invocate anterior de Parchet, ci recursul a fost intemeiat numai pentru a da o alta interpretare probelor deja existente in dosar. Ori, din dosarul cauzei nu rezulta ca instantele nu ar fi examinat probele administrate intr-un cadru procedural necontradictoriu sau ca ar fi luat decizia in mod arbitrar. Mai mult, CEDO a constatat ca, dupa introducerea recursului in anulare, Nita a fost condamnat pentru o infractiune diferita si pentru alte motive decat cele invocate de procuror in motivarea recursului sau extraordinar. Ca atare, Curtea a constatat ca introducerea recursului in anulare sub forma unui apel deghizat si anularea deciziei din 7 octombrie 2003 au rupt justul echilibru intre menajarea intereselor individului si necesitatea de a garanta eficacitatea justitiei penale, putand leza si substanta unui proces echitabil. In ceea ce priveste durata procesului penal, Curtea a sustinut ca durata rezonabila a unui proces trebuie decisa in functie de complexitatea cauzei, principiile consacrate de jurisprudenta si altele. Curtea a amintit de asemenea ca statelor semnatare ale Conventiei le revine obligatia de a-si organiza sistemele judiciare de asemenea maniera incat sa garanteze oricui dreptul de a obtine o decizie definitiva intr-un timp rezonabil. In speta, Curtea a aratat ca, desi procedura de judecata prin toate fazele procesuale putea fi finalizata mult mai repede, nu s-a depasit un termen rezonabil, avand in vedere complexitatea cauzei.