Pentru a doua oara, Curtea de Justitie a Uniunii Europene incita la nesocotirea Curtii Constitutionale a Romaniei. La doua luni de la hotararea prin care CJUE a afirmat ca judecatorii n-ar trebui sa fie pedepsiti daca incalca decizii ale Curtii Constitutionale a Romaniei pe perioada cat suntem sub Mecanismul de Cooperare si Verificare (click aici pentru a citi), instanta condusa de Koen Lenaerts (foto) denigreaza din nou CCR.

Marti, 22 februarie 2022, in cauza C-430/21, instanta de la Luxemburg a statuat ca instantele romanesti ar trebui sa poata ocoli o decizie prin care CCR a declarat constitutionala o norma interna si sa verifice concordanta acelei norme cu dreptul Uniunii Europene. Altfel spus: chiar daca exista o decizie prin care Curtea Constitutionala a Romaniei a confirmat constitutionalitatea unei legi sau a unei ordonante, judecatorii sa poata avea posibilitatea de a ignora acea decizie CCR si de a verifica ei insisi daca legea sau ordonanta in discutie incalca sau nu dreptul UE. Mai pe romaneste: CJUE a stabilit ca orice judecator roman trebuie sa aiba dreptul de a-si aroga sie insusi atributii de curte constitutionala.

Ideea de mai sus a fost exprimata de CJUE in felul urmator:

„Dreptul Uniunii se opune unei norme nationale in virtutea careia instantele nationale nu au abilitarea sa examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislatii nationale constatate ca fiind constitutionala printr-o decizie a curtii constitutionale a statului-membru respectiv”.

SIIJ – eternul cosmar

Totul a inceput cand o persoana – identificata doar prin initialele RS –, nemultumita de condamnarea primita in Romania, a depus plangeri penale impotriva mai multor magistrati implicati in proces. Bineinteles ca plangerea a ajuns pe masa Sectiei pentru investigarea infractiunilor din justitie, insa SIIJ nu s-a miscat prea repede, motiv pentru care RS a depus la Curtea de Apel Craiova contestatie impotriva duratei procesului penal. Cu aceasta ocazie, CA Craiova a sesizat CJUE, dorind sa stie daca o instanta din Romania poate pune la indoiala conformitatea cu Dreptul Uniunii Europene a legii de infiintare a SIIJ (Legea nr. 207/2018, care a modificat Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciara). Asta desi CCR pronuntase o serie de decizii prin care confirmase constitutionalitatea actului normativ.

La randul ei, CJUE a stabilit ca impiedicarea unei instante nationale sa puna la indoiala conformitatea unei norme interne cu dreptul UE este contrara dreptului Uniunii Europene.

Prezentam intregul comunicat al CJUE (vezi facsimil):

„Dreptul Uniunii se opune unei norme nationale in virtutea careia instantele nationale nu au abilitarea sa examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislatii nationale constatate ca fiind constitutionala printr-o decizie a curtii constitutionale a statului-membru respectiv

Aplicarea unei asemenea norme ar aduce atingere principiului suprematiei dreptului Uniunii si eficacitatii mecanismului trimiterii preliminare

Curtea este chemata sa se pronunte cu privire la principiul independentei judecatorilor, consacrat la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, coroborat in special cu principiul suprematiei dreptului Uniunii, intr-un context in care o instanta de drept comun a unui stat-membru nu are abilitarea, in temeiul dreptului national, sa examineze conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislatii nationale constatate ca fiind conforma cu constitutia de catre curtea constitutionala a acestui stat-membru si in care judecatorul national se expune unor cercetari si unor sanctiuni disciplinare in cazul in care decide sa efectueze o asemenea examinare.

In speta, RS a fost condamnat in urma unui proces penal in Romania. Ulterior, sotia lui a depus o plangere privind, printre altii, mai multi magistrati pentru pretinsa savarsire a unor infractiuni in cadrul procesului penal mentionat. In continuare, RS a introdus o contestatie la Curtea de Apel Craiova (Romania) pentru a contesta caracterul excesiv al duratei urmaririi penale incepute ca urmare a acestei plangeri.

Pentru a se pronunta cu privire la aceasta contestatie, Curtea de Apel Craiova considera ca trebuie sa examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a legislatiei nationale prin care a fost infiintata, in cadrul Ministerului Public, o sectie specializata pentru investigarea infractiunilor din justitie, precum infractiunile investigate in speta. Cu toate acestea, tinand seama de decizia Curtii Constitutionale (Romania), pronuntata dupa Hotararea Curtii in cauza Asociatia „Forumul Judecatorilor din Romania” si altii, Curtea de Apel Craiova nu ar fi abilitata, in temeiul dreptului national, sa efectueze o asemenea examinare a conformitatii. Astfel, prin decizia sa, Curtea Constitutionala a respins ca neintemeiata o exceptie de neconstitutionalitate invocata in privinta mai multor dispozitii ale acestei legislatii, subliniind totodata ca, atunci cand constata ca o legislatie nationala este conforma cu dispozitia din Constitutie care consacra principiul suprematiei dreptului Uniunii, o instanta de drept comun nu are abilitarea sa examineze conformitatea acestei legislatii nationale cu dreptul Uniunii.

In acest context, Curtea de Apel Craiova a decis sa sesizeze Curtea pentru a clarifica, in esenta, daca dreptul Uniunii se opune lipsei abilitarii unui judecator national de drept comun de a examina conformitatea cu dreptul Uniunii a unei legislatii in imprejurari precum cele din speta si aplicarii unor sanctiuni disciplinare acestui judecator pentru motivul ca acesta decide sa efectueze o astfel de examinare.

Curtea, intrunita in Marea Camera, considera ca o asemenea reglementare sau practica nationala este contrara dreptului Uniunii.

Aprecierea Curtii

Mai intai, Curtea considera ca articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE nu se opune unei reglementari sau unei practici nationale care prevede ca instantele de drept comun ale unui stat membru sunt tinute, in temeiul dreptului constitutional national, sa respecte o decizie a curtii constitutionale a acestui stat membru prin care o legislatie nationala este constatata ca fiind conforma cu constitutia statului membru respectiv, cu conditia ca dreptul national sa garanteze independenta acestei curti constitutionale in special fata de puterile legislativa si executiva. Situatia nu este insa aceeasi atunci cand aplicarea unei astfel de reglementari sau a unei astfel de practici implica excluderea oricarei competente a acestor instante de drept comun de a aprecia compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislatii nationale pe care o asemenea curte constitutionala a considerat-o conforma cu o dispozitie constitutionala nationala care prevede suprematia dreptului Uniunii.

In continuare, Curtea subliniaza ca respectarea obligatiei care incumba instantei nationale de a aplica integral orice dispozitie de drept al Uniunii care are efect direct este necesara printre altele pentru a se asigura respectarea egalitatii statelor membre in raport cu tratatele, ce exclude posibilitatea ca o masura unilaterala, indiferent de natura acesteia, sa prevaleze impotriva ordinii juridice a Uniunii si constituie o expresie a principiului cooperarii loiale enuntat la articolul 4 alineatul (3) TUE, care impune sa fie lasata neaplicata orice dispozitie eventual contrara a legislatiei nationale, indiferent daca aceasta este anterioara sau ulterioara normei dreptului Uniunii care are efect direct.

In acest context, Curtea aminteste ca a statuat deja, pe de o parte, ca legislatia in discutie intra in domeniul de aplicare al Deciziei 2006/9286 si ca ea trebuie, in consecinta, sa respecte cerintele care decurg din dreptul Uniunii, in special din articolul 2 si din articolul 19 alineatul (1) TUE. Pe de alta parte, atat articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, cat si obiectivele de referinta specifice in materie de reforma a sistemului judiciar si de lupta impotriva coruptiei enuntate in anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate in termeni clari si precisi si nu sunt insotite de nicio conditie, astfel incat ele au efect direct. In consecinta, in cazul imposibilitatii de a proceda la o interpretare conforma a dispozitiilor nationale cu dispozitia mentionata sau cu obiectivele mentionate, instantele de drept comun romane trebuie sa inlature, din oficiu, aceste dispozitii nationale.

In aceasta privinta, Curtea arata ca instantele de drept comun romane sunt, in principiu, competente sa aprecieze compatibilitatea cu aceste norme de drept al Uniunii a unor dispozitii legislative nationale fara a trebui sa sesizeze Curtea Constitutionala cu o cerere in acest scop. Ele sunt insa private de aceasta competenta atunci cand Curtea Constitutionala a statuat ca aceste dispozitii legislative sunt conforme cu o dispozitie constitutionala nationala care prevede suprematia dreptului Uniunii, intrucat aceste instante sunt obligate sa se conformeze acestei decizii. Or, o astfel de norma sau practica nationala ar constitui un obstacol in calea deplinei eficacitati a normelor de drept al Uniunii in cauza, in masura in care ar impiedica instanta de drept comun chemata sa asigure aplicarea dreptului Uniunii sa aprecieze ea insasi compatibilitatea acestor dispozitii legislative cu acest drept.

In plus, aplicarea unei astfel de norme sau a unei astfel de practici nationale ar aduce atingere eficacitatii cooperarii dintre Curte si instantele nationale instituite prin mecanismul trimiterii preliminare, descurajand instanta de drept comun chemata sa solutioneze litigiul sa sesizeze Curtea cu o cerere preliminara, iar aceasta pentru a se conforma deciziilor curtii constitutionale a statului membru in cauza.

Curtea subliniaza ca aceste constatari se impun cu atat mai mult intr-o situatie in care o decizie a curtii constitutionale a statului membru in cauza refuza sa dea curs unei hotarari pronuntate cu titlu preliminar de Curte, intemeindu-se printre altele pe identitatea constitutionala a acestui stat membru si pe consideratia potrivit careia Curtea si-ar fi depasit competenta. Curtea arata ca, in temeiul articolului 4 alineatul (2) TUE, poate fi chemata sa verifice daca o obligatie de drept al Uniunii nu incalca identitatea nationala a unui stat membru. In schimb, aceasta dispozitie nu are nici ca obiect, nici ca efect sa autorizeze o curte constitutionala a unui stat membru ca, ignorand obligatiile care ii incumba in temeiul dreptului Uniunii, sa inlature aplicarea unei norme de drept al Uniunii pentru motivul ca aceasta norma ar incalca identitatea nationala a statului membru in cauza, asa cum este definita de curtea constitutionala nationala. Astfel, daca curtea constitutionala a unui stat membru considera ca o dispozitie de drept derivat al Uniunii, asa cum a fost interpretata de Curte, incalca obligatia de a respecta identitatea nationala a acestui stat membru, ea trebuie sa sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminara pentru aprecierea validitatii acestei dispozitii in lumina articolului 4 alineatul (2) TUE, Curtea fiind singura competenta sa constate nevaliditatea unui act al Uniunii.

In plus, Curtea subliniaza ca, din moment ce ea detine o competenta exclusiva pentru a furniza interpretarea definitiva a dreptului Uniunii, curtea constitutionala a unui stat membru nu poate, pe baza propriei interpretari a unor dispozitii de drept al Uniunii, sa statueze in mod valabil ca Curtea a pronuntat o hotarare care depaseste sfera sa de competenta si, prin urmare, sa refuze sa dea curs unei hotarari pronuntate cu titlu preliminar de aceasta din urma.

Pe de alta parte, intemeindu-se pe jurisprudenta sa anterioara, Curtea precizeaza ca articolul 2 si articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE se opun unei reglementari sau unei practici nationale care permite angajarea raspunderii disciplinare a unui judecator national pentru orice nerespectare a deciziilor curtii constitutionale nationale, in special pentru a fi inlaturat aplicarea unei decizii prin care aceasta a refuzat sa dea curs unei hotarari pronuntate de Curte cu titlu preliminar.

Mentiune: Trimiterea preliminara permite instantelor din statele membre ca, in cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, sa adreseze Curtii intrebari cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu solutioneaza litigiul national. Este de competenta instantei nationale sa solutioneze cauza conform deciziei Curtii. Aceasta decizie este obligatorie, in egala masura, pentru celelalte instante nationale care sunt sesizate cu o problema similara”.