„O curte constitutionala este o jurisdictie creata in scopul solutionarii in mod special si exclusiv a conflictelor constitutionale, situata in afara aparatului jurisdictional ordinar si independenta fata de acesta, ca si fata de puterile publice”

Louis Favoreau

Punerea sub semnul intrebarii a autoritatii unor decizii ale Curtii Constitutionale de catre forte politice, parte a clasei politice romanesti, nu este o noutate in peisajul politic autohton din ultimul deceniu si jumatate. Concomitent insa cu aparitia si dezvoltarea crizei sanitare generate de pandemie, din ce in ce mai des unii alesi ai poporului contesta in mod public, mai mult sau mai putin vehement, fara argumente de drept, decizii ale Curtii Constitutionale. Cei ce o fac acum, ca si in trecut de altfel, afecteaza imaginea unei institutii fundamentale ca simbol al autoritatii statului, compromitand totodata ideea de justitie constitutionala. Vehementa criticilor, facute punctual sau la modul general, este in relatie directa cu interesele politice pe care cei in cauza le promoveaza la un moment dat, interese ce sunt incomodate de prevederi ale Constitutiei. Prezentul demers nu se doreste a fi unul exhaustiv si nici nu este unul stiintific, dar el se bazeaza pe date furnizate de stiinta politica si stiinta dreptului constitutional.

Stiinta politica apreciaza ca, nu de putine ori, comportamentul politic al autoritatilor publice tradeaza cel putin un deficit de cultura institutionala atunci cand rolul curtilor constitutionale, de garant al suprematiei legii fundamentale si de arbitru intre puterile publice, se manifesta in mod concret. Am completa aceasta apreciere ca, la noi, mai este vorba si de o substantiala doza de politicianism, dar si de faptul ca unii membri ai clasei politice romanesti actuale nu au vocatie pentru politica, iar altii nu au deprins inca profesia de politician, pentru ca „politica este atat o vocatie cat si o profesie” dupa cum aprecia Max Weber. Ea presupune, in afara de moralitate si responsabilitate, o formatie intelectuala corespunzatoare si o cultura menita sa permita intelegerea corecta a fenomenelor politice si sociale in toata complexitatea lor.

Aparitia jurisdictiei constitutionale ca institutie este rodul necesitatii constituirii unui organism imputernicit sa vegheze la respectarea constitutiei ca urmare a tentatiilor puterii politice (de pretutindeni) de a incalca sau eluda normele constitutionale. Constitutia asigura organizarea statala si este baza intregii legislatii, fiind pozitionata, datorita importantei sale, de majoritatea statelor lumii in fruntea ierarhiei normative (astazi fiind in lume numai cateva state in care reglementarile de natura constitutionala sunt reunite in mai multe documente fundamentale – precum Israelul sau Canada). La inceput, controlul de constitutionalitate a functionat in cadrul instantelor judecatoresti supreme, asa cum s-a intamplat si in Romania interbelica – continuand sa functioneze astfel si astazi in unele state –, in perioada totalitara aceasta activitate jurisdictionala fiind suprimata.

Reinfiintata prin Constitutia post-decembrista, de aceasta data ca institutie distincta, noua jurisdictie constitutionala a Romaniei are sarcina de a exercita controlul constitutionalitatii legilor (inainte si dupa promulgare), ordonantelor si regulamentelor camerelor parlamentare. Este de reliefat in mod deosebit si faptul ca una din ratiunile infiintarii curtii este si rolul atribuit acesteia in sistemul politic romanesc de sanctionare a deciziilor puterii legislative si a celei executive care lezeaza drepturi si libertati fundamentale prevazute de Constitutie, asigurand in acest mod valorificarea efectiva a garantiilor respectarii lor in viata sociala. Curtea Constitutionala a primit, in consecinta, statutul de institutie independenta, cu rol de garant al suprematiei Constitutiei in organizarea, functionarea si prezervarea regimului democratic reprezentativ. Dar atunci cand ne referim la locul si rolul acesteia in cadrul institutiilor fundamentale ale statului trebuie ca in mod necesar sa avem in vedere modul in care doctrina juridica romaneasca defineste Constitutia. Reputatii profesori Ioan Muraru (fost presedinte al Curtii) si Elena Simina Tanasescu (in prezent judecator constitutional) o definesc ca fiind „legea fundamentala a unui stat, constituita din norme juridice, investita cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele relatii sociale fundamentale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii”. Exprimari ca „lege fundamentala”, „relatii sociale fundamentale” sau „forta juridica suprema” dau pe deplin masura importantei acestui document politico-juridic, adoptat prin referendum national, care nu poate ramane fara protectie juridica corespunzatoare. Aceasta este si ratiunea infiintarii Curtii Constitutionale a Romaniei si credem ca asa trebuie ea inteleasa de puterea politica, oricare ar fi aceasta. Importanta Curtii este reliefata si de faptul ca atributiile sale sunt stabilite direct prin Constitutie, iar organizarea si functionarea prin lege organica, efectele juridice ale deciziilor sale fiind pe masura – dispozitiile legilor si ordonantelor in vigoare constatate a fi neconstitutionale (in cadrul controlului posterior) incetandu-si efectele juridice in 45 de zile de la publicarea deciziei (daca intre timp erorile constatate nu au fost indreptate de Parlament sau Guvern). Definitoriu pentru Curtea Constitutionala este statutul de institutie politico-juridica, statut ce rezulta atat din modalitatea numirii judecatorilor cat si din abilitarea institutiilor sau autoritatilor indrituite sa solicite exercitarea controlului de constitutionalitate (atat prealabil cat si posterior), dar si solutionarea conflictelor juridice dintre autoritatile decizionale ale statului. In legatura cu aceste aspecte credem ca se impun unele precizari si comentarii deoarece critica deciziilor Curtii de catre unele segmente ale clasei politice isi are sorgintea chiar in numirea judecatorilor constitutionali de catre institutii politice, precum si in sfera de cuprindere a controlului de constitutionalitate.

Contestatarii deciziilor Curtii aduc frecvent in atentie faptul ca numirea judecatorilor este eminamente politica, numire care s-ar rasfrange asupra impartialitatii deciziilor. In legatura cu aceasta chestiune vom reaminti faptul ca filosofia si stiinta politica apreciaza ca nici in zilele noastre viziunea aristotelica asupra politicii nu s-a schimbat prea mult, fiind valabil si astazi postulatul ca nici o societate nu poate exista in afara politicii, politica fiind profund legata de societate (Aristotel si, mai tarziu, Toma d’Aquino considerau politica ca fiind o dimensiune naturala a omului), insasi existenta clasei politice fiind rezultatul acestei viziuni. Motiv pentru care, ne place sau nu, asa se intampla lucrurile in toate tarile democratice. De pilda, judecatorii Curtii Supreme a Statelor Unite, instanta ce indeplineste si rolul de jurisdictie constitutionala, sunt numiti pe viata de Presedintele statului. Dupa stiinta noastra aceasta modalitate de numire a judecatorilor nu a fost un impediment in solutionarea conflictelor constitutionale din aceasta tara, atunci cand ele au existat. Legiuitorul constitutional roman a fost insa mai prudent, la elaborarea legii fundamentale instituind o serie de filtre pentru a preveni eventualitatea aparitiei unor „majoritati toxice”. In acest sens cei noua judecatori ai Curtii sunt numiti pe o durata de noua ani de catre institutii politice distincte, cele doua camere ale Parlamentului si Presedintele tarii, fiecare dintre acestea numind din trei in trei ani cate un judecator, ceea ce conduce la innoirea componentei Curtii la fiecare trei ani cu o treime. Este adevarat ca datorita numirii judecatorilor de catre majoritati parlamentare si de catre presedinte opozitia politica sau, dupa caz, majoritatea parlamentara care nu a facut numiri de noi judecatori, daca deciziile nu corespund asteptarilor lor, suspecteaza Curtea de afinitati politice, scapand din vedere ca „jocul politic” se desfasoara dupa niste reguli stabilite si ca „buna credinta” trebuie sa guverneze aplicarea legii, sintagma care a cam disparut din vocabularul politic, prevaland tonul agresiv lipsit de argumente. In consecinta, putem spune ca reprosurile cu privire la afectarea deciziilor Curtii de numirile politice ale judecatorilor au un caracter preponderent politicianist si afecteaza impardonabil imaginea acestora. Un exemplu recent care demonstreaza probitatea si profesionalismul judecatorilor constitutionali este decizia Curtii referitoare la hotararea Parlamentului de revocare din functie a Avocatului Poporului, decizie prin care toti cei noua judecatori au apreciat, prin vot, ca hotararea legislativului a fost neconstitutionala. Desigur, loc de mai bine exista. De-a lungul timpului au fost numiti ca judecatori persoane – majoritatea buni cunoscatori ai stiintei dreptului – care, pana in ajunul numirii lor, au fost politicieni, unii chiar la varf, care si-au dat demisia din partid inaintea numirii! De ce cei care insista asupra politizarii Curtii nu au intreprins demersurile necesare pentru modificarea Legii de organizare si functionare a acesteia, in sensul introducerii interdictiei pentru viitorii judecatori constitutionali de a nu fi facut parte dintr-o formatiune politica inainte de numire un anumit numar de ani? Raspunsul il putem de tot noi. Pentru ca la mijloc exista anumite interese politice, iar discutia este, cum afirmam anterior, pur politicianista.

In legatura cu sfera de cuprindere a controlului de constitutionalitate este de reliefat faptul ca, in conformitate cu legea sa de organizare si functionare, Curtea Constitutionala nu poate modifica sau completa prevederea legala supusa controlului si nici nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si aplicare a legii ci numai asupra intelesului contrar Constitutiei. Cu alte cuvinte, aceasta jurisdictie are o competenta care se refera strict la respectarea riguroasa a constitutiei materiale. Referitor la acest aspect, opiniem ca unii membri ai clasei politice nu cunosc aceste „amanunte”, iar cei ce le cunosc dar au atitudini critice pe aceasta tema o fac pentru a trage foloase politice si de imagine, pentru ca in discursul lor politic regasim agresivitatea tonului, patosul care suspenda judecata si impune adeziunea.

Ne-am referit la statutul de institutie politico-juridica a Curtii Constitutionale, institutie care, in cele trei decenii de functionare, opiniem ca nu a luat decizii vadit partinitoare. Desigur, au fost de-a lungul timpului discutii in legatura cu o decizie sau alta a Curtii generate de faptul ca „dreptul este prea uman pentru a putea aspira la perfectiunea liniei drepte” (Jean Carbonnier). Multe critici au fost determinate si de unele interese politice ale momentului, in contradictie cu legea fundamentala, care nu au facut decat sa aduca prejudicii de imagine institutiei. Dar nu putem trece cu vederea modul echivoc (ca sa spunem numai atat) in care Curtea Constitutionala s-a exprimat in legatura cu validarea referendumului de suspendare din functie a fostului Presedinte al tarii. Nu dorim sa facem speculatii insa credem, dupa modul in care evenimentele au fost oglindite in spatiul public, ca asupra unor membri ai Curtii s-au facut presiuni politice majore, si nu numai politice, in ceea ce priveste exprimarea votului, presiuni la care unii judecatori au cedat. Dupa stiinta noastra acest episod a fost unic in istoria de trei decenii a Curtii Constitutionale si speram ca asa va si ramane!

Trebuie sa ne referim si la modul in care Curtea Constitutionala a sanctionat o serie de acte normative emise de legislativ si executiv, acte ce au intrat in contradictie cu prevederi constitutionale referitoare la drepturi si libertati fundamentale. Ne vom opri cu precadere la perioada recenta, cea a declararii starii de urgenta si de alerta, impuse in mod natural ca urmare a efectelor nefaste ale crizei sanitare. Textul constitutional in materie precizeaza ca restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati constitutionale se poate face numai prin lege, proportional cu situatia care a determinat-o si fara a aduce atingere existentei dreptului si libertatii. Atat in perioada starii de urgenta dar si ulterior, in perioada starii de alerta, unele prevederi ale ordonantelor militare si ale unor hotarari de guvern au avut elemente de neconstitutionalitate. Unele restrangeri s-au facut fara ca respectivul act normativ sa aiba putere de lege, iar o serie de masuri luate sub imperiul urgentei nu au fost bine chibzuite si, in consecinta, au fost mult mai restrictive decat a impus-o situatia concreta. O parte a clasei politice nu a realizat ca intelegerea sistemului democratic parlamentar rezida tocmai in faptul ca drepturile si libertatile prevazute in legea fundamentala a tarii nu pot fi abandonate nici chiar in momentele cele mai dificile. Recent guvernul a recidivat arogandu-si dreptul, prin modificarea unei hotarari mai vechi, sa restranga drepturi si libertati fundamentale fara a le nominaliza! Nu vom comenta aceste erori (speram sa fie numai erori) aici si acum, dar sa nu uitam ca ele agita climatul social, starnesc aprigi polemici politice si genereaza manifestari de nesupunere civica care nu sunt nicicum de dorit intr-o perioada de criza sanitara peste care s-a suprapus una economica iar performanta guvernamentala este in suferinta. Vom remarca numai ca, in urma cu mai bine de doua milenii, Cicero afirma ca „suntem sclavii legilor, pentru ca sa putem fi liberi”, iar in dreptul roman, fundamentul sistemului juridic modern, erau de larga circulatie locutiuni, precum Fiat iustitia, et pereat mundus [sa se faca dreptate (chiar de ar fi) sa piara lumea], sau dura lex, sed lex (legea e aspra, dar e lege), care consfinteau suprematia aplicarii legii indiferent de imprejurarile in care aceasta trebuie aplicata. In acelasi context al grabei se inscrie si faptul ca coalitia de guvernare (majoritara in Parlament), deranjata de faptul ca in perioada pandemiei institutia Avocatului Poporului s-a sesizat in mod repetat, din oficiu, asupra incalcarii unor drepturi si libertati ale persoanelor fizice, a hotarat revocarea conducerii acestei institutii, hotarare infirmata insa, asa cum am aratat anterior, de Curtea Constitutionala. Initiatorii acestei „mutari” au dat dovada de nervozitate si voluntarism, care in politica sunt mai mult decat contraproductive.

Din cele prezentate in acest demers publicistic, prin argumentele oferite, rezulta fara echivoc importanta Curtii Constitutionale ca institutie fundamentala a sistemului politic al democratiei romanesti, orice incercare de discreditare avand efecte nedorite in plan politic si social. In acest context, vom observa si faptul ca daca la nivelul Uniunii Europene se emit critici privind hotarari ale parlamentelor si guvernelor statelor membre pe domeniul elaborarii si aplicarii legilor – uneori chiar si cand nu este cazul –, in ceea ce priveste critica deciziilor curtilor constitutionale din respectivele tari este rezervata. Pe de alta parte, Comisia de la Venetia (organism consultativ independent al Consiliului Europei, din care fac parte 60 de state), care promoveaza valorile constitutionale in vederea consolidarii democratiei prin drept, atunci cand este vorba de exprimari ale jurisdictiilor constitutionale nationale formuleaza observatii (care au caracter consultativ) extrem de documentat si de echilibrat. Sunt semnale, mai putin cunoscute dar foarte importante, care atesta grija de a nu afecta prestigiul si credibilitatea acestor institutii esentiale ale democratiei.

Desigur, exista, dupa opinia noastra, resurse pentru imbunatatirea activitatii Curtii Constitutionale. Aceste resurse se regasesc in imbunatatirea Legii de organizare si functionare a acestei institutii care este la indemana in conditiile cerute pentru modificarea legilor organice. Dar principala resursa este revizuirea Constitutiei. Dupa revizuirea din anul 2003, in politica romaneasca au survenit o serie de practici ale caror rezolvari nu se regasesc in textul actual al Constitutiei. Ca este asa o dovedeste si faptul ca Parlamentul Romaniei, in componenta sa din anul 2013, a realizat necesitatea revizuirii legii fundamentale si, in consecinta, a constituit o comisie care a functionat timp de doi ani, insa fara nici un rezultat. Toti actorii politici au fost de acord ca revizuirea era necesara in interesul „binelui public”, dar fiecare dintre acestia a vazut acest „bine” prin prisma propriilor interese politice. Credem ca nici astazi tara nu este pregatita sa faca acest pas in conditiile in care actorii politici reprezentativi sunt preocupati in continuare de propriile interese politice, iar gradul de incredere sociala fata de clasa politica este scazut. Motiv pentru care aceasta ar trebui sa faca macar efortul pentru a redescoperi „regulile jocului politic”, reguli pe care unii politicieni nu le-au mai practicat de mult timp, iar altii, nou veniti in politica, nici nu le cunosc.