In loc de preambul, redam mai jos cateva pasaje din Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept in materie penala publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, in scopul definirii in termini cat mai rigurosi a ipotezei de la care urmeaza sa pornim – existenta unor condamnari definitive la pedepse aflate in executare ca urmare a unor erori de judecata si lipsa oricaror remedii pentru a restabili legalitatea acestor hotarari, atunci cand instanta de apel a analizat deja, chiar gresit, chestiunea prescriptiei:

„Avand in vedere jurisprudenta Curtii Constitutionale precitata, se retine ca aprecierea eronata a instantelor de judecata asupra incidentei unei cauze de incetare a procesului penal, inclusiv prescriptia raspunderii penale, constituie o eroare de judecata, respectiv „o greseala de drept, ce implica reevaluarea fondului hotararii judecatoresti astfel pronuntate”.

(…)

Asadar, in ipoteza in care persoana condamnata a invocat in fata instantei incidenta dispozitiilor referitoare la prescriptia raspunderii penale, iar instanta de apel a examinat aceasta chestiune, invocarea aceleiasi cauze de incetare a procesului penal pe calea contestatiei in anulare intemeiate pe dispozitiile art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala echivaleaza cu o critica a rationamentului judiciar al instantei cu prilejul solutionarii apelului si ar determina o reevaluare a fondului cauzei. In aceasta situatie, s-ar transforma calea de atac extraordinara a contestatiei in anulare din una de anulare si retractare in una de reformare, largind nepermis sfera controlului judiciar, contrar vointei legiuitorului astfel cum a statuat instanta de contencios constitutional.

In schimb, in ipoteza in care instanta de apel a omis sa se pronunte asupra incidentei dispozitiilor referitoare la prescriptia raspunderii penale invocate de catre persoana condamnata ori daca acestea nu au fost invocate si nici examinate din oficiu, omisiunea instantei va constitui o eroare de procedura care va putea fi invocata prin intermediul contestatiei in anulare intemeiate pe dispozitiile art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala.

(…)

Desi, asa cum s-a aratat ulterior prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 358/2022, practica judiciara generalizata a fost una eronata si a condus la aplicarea de catre organele judiciare a legii penale prin analogie, aceasta situatie constituie o chestiune de drept, o eroare de judecata, iar nu una de procedura, intrucat vizeaza chiar fondul cauzei, respectiv regimul raspunderii penale.

(…)

Prin aceeasi decizie, instanta de contencios constitutional a dezvoltat analiza prin raportare la cauzele de incetare a procesului penal si a retinut ca „Avand in vedere diferentele dintre calea extraordinara de atac a contestatiei in anulare si cea a recursului in casatie, Curtea retine ca o asemenea greseala juridica (constand in faptul ca instanta s-a pronuntat gresit cu privire la lipsa incidentei unei cauze de incetare a procesului penal) ar putea fi indreptata, eventual, pe calea recursului in casatie, aceasta fiind calea de atac reglementata de legiuitor in scopul indreptarii erorilor de drept comise cu prilejul judecarii apelului. Spre deosebire de aceasta, incidenta unei cauze de incetare a procesului penal asupra careia instanta de apel a omis sa se pronunte va fi invocata pe calea contestatiei in anulare, care are ca scop indreptarea unor erori de procedura care nu au putut fi inlaturate pe calea apelului (paragraful 32). Curtea retine insa ca ipoteza invocata de autorul exceptiei de neconstitutionalitate nu se regaseste, in prezent, printre cazurile in care poate fi invocat recursul in casatie, intrucat art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedura penala vizeaza, in mod expres, doar ipoteza dispunerii in mod gresit a incetarii procesului penal, nu si solutia simetrica a gresitei nedispuneri a incetarii procesului penal. Reglementarea acestei din urma solutii ar putea constitui obiectul unei viitoare interventii legislative a Parlamentului asupra prevederilor art. 438 din Codul de procedura penala sau ar putea face obiectul unei viitoare analize de constitutionalitate a dispozitiilor legale anterior mentionate (paragraful 33). Prin urmare, Curtea retine ca omisiunea instantei de a se pronunta asupra unei cauze de incetare a procesului penal poate face obiectul caii extraordinare de atac a contestatiei in anulare, prevazuta la art. 426 lit. b) din Codul de procedura penala, pe cand solutia gresitei nedispuneri a incetarii procesului penal, in situatia in care instanta, in mod eronat, a constatat lipsa incidentei unei cauze de incetare a procesului penal, nu face obiectul de reglementare al textului criticat. Cu toate acestea, avand in vedere natura institutiei recursului in casatie, gresita pronuntare a instantei cu privire la lipsa incidentei unei cauze de incetare a procesului penal este necesar a fi reglementata la art. 438 din Codul de procedura penala (paragraful 34)”.

Concluzionand preliminar, in cauzele in care a fost analizata in apel prescriptia raspunderii penale din perspectiva deciziei Curtii Constitutionale nr. 297/2018, in ciuda erorii de judecata confirmata atat de instanta de contencios constitutional, cat si de Inalta Curte de Casatie si Justitie, statusul actual al dreptul pozitiv national nu ofera niciun remediu pentru inlaturarea nelegalitatii pedepsei, ambele instante sugerand necesitatea interventiei legiuitorului in sensul extinderii cazurilor de recurs in casatie, singura cale de atac considerata adecvata pentru inlaturarea erorilor de drept savarsite cu prilejul judecatii.

Propunem, insa, o analiza dincolo de acest punct, cu putine detalii tehnice si apel la logica juridica.

Asumand ca dreptul nu dispare odata cu pronuntarea unei hotarari definitive de condamnare, se ridica o serie de intrebari legitime privind institutii de drept penal substantial legate de pedeapsa a caror incidenta intervine ulterior condamnarii, cum ar fi contopirea pedepselor (atunci cand aceasta nu s-a realizat prin ultima hotarare de condamnare) sau liberarea conditionata.

Putem face abstractie in cadrul procedurilor avand ca obiect contopirea sau liberarea conditionata de principiul legalitatii pedepsei? Este suficienta autoritatea de lucru judecat, respectiv securitatea juridica, pentru a continua, in cadrul unei noi etape, eroarea de judecata sau incalcarea legalitatii?

Trebuie subliniat, inainte de a incerca raspunsuri la aceste intrebari, ca nu vom gasi solutii in lege, doctrina sau jurisprudenta, intregul tablou fiind suficient de greu de imaginat incat legea sa nu reglementeze reguli pentru asemenea cazuri si, in consecinta, nici doctrina sa nu trateze ipoteze de acest fel.

Insa, imediat dupa expunerea problematicii, in mintea juristului apar cateva rationamente de bun simt: contopirea poate implica aplicarea unui spor de pedeapsa, iar sporul de pedeapsa este tot pedeapsa, cu deosebirea ca respectivul spor s-ar stabili la o data cand se cunoaste cu certitudine ca intervenise prescriptia la data condamnarii. Liberarea conditionata este o masura alternativa la pedeapsa inchisorii, acordata, in cazul indeplinirii conditiilor prevazute de lege, (doar) persoanei condamnate cu privire la care se apreciaza ca scopul pedepsei a fost atins, desi de la bun inceput acea pedeapsa nu trebuia si nu putea fi aplicata.

In ambele cazuri, evaluarea se realizeaza prin proceduri distincte, dupa ce a fost statuat cu claritate si efect obligatoriu de catre instantele nationale de cel mai inalt rang caracterul eronat al aplicarii pedepsei in executarea careia se afla persoana propozabila sau caracterul nelegal al pedepselor ce urmeaza a fi contopite. De aici reiese ca hotararile pronuntate in cadrul analizat nu pot valorifica autoritatea de lucru judecat, intrucat nu se tinde la desfiintarea solutiilor de condamnare, ci la aplicarea unor institutii de sine statatoare ce asigura tratamentul juridic al pluralitatii de infractiuni sau accesul la o masura alternativa la pedeapsa inchisorii.

De facto, contopirea poate conduce (in cazul in care s-ar realiza dupa regulile vechiului cod penal) sau obliga (in situatia aplicarii noului cod penal) la majorarea pedepsei, iar liberarea conditionata la reducerea acesteia.

Revenind la intrebarile anterioare, cum vor fi solutionate cauzele de acest fel? Vor reusi instantele sa gaseasca resurse pentru a pronunta hotarari care, desi nu constituie un remediu, sa evite, cel putin, amplificarea incalcarii principiului legalitatii?

Apreciem ca in cazul liberarii conditionate si contopirii pedepselor in temeiul vechiului cod penal, solutiile sunt la indemana, dar, in cazul in care contopirea s-ar realiza potrivit noului cod, este necesara fie interventia legiuitorului, fie o decizie interpretativa a Curtii Constitutionale a Romaniei.

Liberarea conditionata

In ciuda recomandarilor multor instrumente internationale, a practicii vechi nationale si a opiniilor comisiilor de specialitate din cadrul penitenciarelor din Romania, s-a creat uzanta sau poate chiar automatismul ca instantele sa respinga prima propunere de liberare conditionata, motivand in substanta ca scopul pedepsei nu a fost atins, fiind necesara executarea unei perioade peste fractia prevazuta de lege si ca, de vreme ce liberarea conditionata este nu un drept, ci o vocatie, cererea poate fi respinsa.

Fara a relua aici in detaliu argumentele pentru care un sistem discretionar in privinta acestei masuri nu inseamna ca deciziile pot avea caracter arbitrar, amintim:

1.Rezolutia 70 (1) adoptata de Delegatii Ministrilor la 26.01.1970, potrivit careia liberarea conditionata trebuie aplicata ori de cate ori acest lucru este posibil, avand in vedere ca masurile alternative au intaietate fata de pedeapsa inchisorii cu executare;

2.Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de Ministri, conform careia criteriile de acordare a liberarii conditionate trebuie sa fie explicite, clare, realiste si suficiente pentru a garanta liberarea conditionata a tuturor persoanelor condamnate care sunt considerate ca fac fata nivelului minim de siguranta pentru a deveni cetateni supusi legii;

3.Rezolutia (76) 2 din 17 februarie 20176, potrivit cu care liberarea conditionata trebuie sa se acorde, sub rezerva cerintelor legale privind termenele, din momentul in care poate fi formulat un prognostic favorabil, simplul considerent legat de preventia generala neputand justifica refuzul;

4.Consiliul Uniunii Europei a adoptat, in decembrie 2018, in cursul presedintiei austriece, Concluziile privind „Promovarea recunoasterii reciproce prin sporirea increderii reciproce”¹. Potrivit acestora, „statele membre sunt incurajate sa dispuna de masuri legislative care permit, daca este cazul, sa se recurga la masuri alternative detentiei, in vederea reducerii populatiei din centrele lor de detentie, promovand astfel obiectivul reabilitarii sociale”.

5.Recomandarea Nr. R (92) 16 a Comitetului de Ministri catre statele membre referitoare la regulile europene asupra sanctiunilor aplicate in comunitate² in al carei preambul se arata ca „nu trebuie sa insistam asupra faptului ca sanctiunile si masurile aplicate in comunitate, ca si cele prevazute in cadrul acestor reguli, prezinta o reala utilitate, atat pentru delincvent, cat si pentru comunitate, deoarece delincventul continua sa-si exercite optiunile mai degraba si sa-si asume responsabilitatile sociale. Executarea sanctiunilor penale in sanul comunitatii ofera o mai buna protectie societatii”.

De asemenea, pare redundant sa reiteram jurisprudenta constanta si notorie a Curtii Europene a Drepturilor Omului privind constatarea incalcarii Conventiei prin conditiile de detentie din Romania, conditii care stau si la baza respingerii frecvente a mandatelor europene de arestare emise de catre autoritatile nationale, solutii justificate de aceasta data de practica Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

Recent, insa, s-a adaugat acestui tablou si situatia respingerii propunerilor de liberare conditionata din executarea unor pedepse aplicate cu incalcarea legii, ca efect al erorilor de judecata asociate interpretarii gresite a regulilor privind prescriptia raspunderii penale.

La prima vedere, instantele „nu vad” legatura dintre admisibilitatea si temeinicia cererii de liberare conditionata si eroarea de drept savarsita prin hotararea de condamnare; odata ce aceasta hotarare nu poate fi desfiintata, nu ar intra in preocuparea instantei de liberare niciun aspect legat de pedeapsa din perspectiva evocata.

Or, astfel cum a retinut Curtea Constitutionala a Romaniei in Decizia nr.443 din 22 iunie
2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.839 din 24 octombrie 2017,

„dintre principiile care guverneaza raspunderea penala prezinta relevanta din perspectiva prezentei analize principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, prevazut la art.23 alin.(12) din Constitutie si art.1 din Codul penal, potrivit caruia faptele care constituie infractiuni si pedepsele aplicabile in cazul savarsirii lor sunt prevazute prin legea penala. Acelasi principiu se regaseste, indirect, si la art.15 alin.(2) din Codul penal, conform caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Principiul legalitatii raspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform caruia raspunderea penala poate fi angajata numai cu privire la persoana care a savarsit o infractiune si la participantii la comiterea acesteia. In fine, un alt principiu aplicabil raspunderii penale este cel al prescriptibilitatii raspunderii penale. Potrivit acestuia din urma,dreptul statului de a trage la raspundere penala persoanele care savarsesc infractiuni se stinge, daca acesta nu este exercitat intr-un anumit interval de timp. Prescriptia raspunderii penale are la baza idea ca, pentru a-si atinge scopul, acela al realizarii ordinii de drept, raspunderea penala trebuie sa intervina
prompt, cat mai aproape de momentul savarsirii infractiunii, intrucat doar in acest fel poate fi realizata preventia generala si cea speciala si poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de alta parte, increderea in autoritatea legii. Cu cat raspunderea penala este angajata mai tarziu fata de data savarsirii infractiunii, cu atat eficienta ei scade, rezonanta sociala a savarsirii infractiunii se diminueaza, iar stabilirea raspunderii penale pentru savarsirea infractiunii nu mai apare ca necesara, deoarece urmarile acesteia ar fi putut fi inlaturate sau sterse. Totodata, in intervalul de timp scurs de la savarsirea infractiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenintarii raspunderii penale, se poate indrepta, fara a mai fi necesara aplicarea unei pedepse.”(subl. ns.)

Prin urmare, cum s-ar putea retine ca scopul pedepsei nu a fost atins dupa executarea fractiei stabilita de lege din pedeapsa aplicata unei persoane, daca inca de la momentul aplicarii acelei pedepse, implinit fiind termenul de prescriptie a raspunderii penale, scopul insusi lipsea, facand inutila sanctiunea?

Absurditatea unei atare afirmatii nu dispare la enuntarea principiului securitatii juridice. Instanta investita cu o propunere de liberare conditionata trebuie sa realizeze propria evaluare a temeiniciei cererii, prilej cu care nu poate ignora aspectul essential ca, desi aplicata si executata in proportia ceruta de lege, sanctiunea era, ab initio, definita de lege ca inutila.

In concluzie, fara a sustine ca este posibila liberarea conditionata in lipsa indeplinirii conditiilor legale formale si in masura in care acestea se regasesc, in cazul particular al pedepselor pentru care se implinise termenul de prescriptie a raspunderii penale la data condamnarii definitive, aprecierea ca scopul pedepsei nu a fost atins, fiind necesara executarea unei perioade suplimentare din pedeapsa constituie o anomalie juridica, o parasire a dreptului si a principiilor sale esentiale.

Contopirea

De vreme ce sporul de pedeapsa reprezinta o sanctiune complementara in cazul concursului de infractiuni, este necesar ca premisa stabilirii unui astfel de spor sa fie legalitatea pedepselor stabilite pentru celelalte infractiuni.

Prescriptia este intim legata de conceptul de responsabilitate penala, care implica necesitatea existentei unei legi substantiale care sa permita persoanei sa prevada consecintele actiunilor sale, precum si aplicabilitatea deplina a principiului legalitatii incriminarii si a sanctiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege). Legiuitorul roman a considerat ca trecerea timpului produce efecte de drept penal substantial fie asupra raspunderii penale (prescriptia raspunderii penale), fie asupra executarii pedepsei (prescriptia executarii pedepsei), care releva inutilitatea exercitarii de catre stat a functiei represive consecutiv comiterii unei infractiunii, facand astfel sa inceteze raportul penal de conflict³.

In aplicarea tratamentului sanctionator al concursului de infractiuni, instanta de contopire nu poate face abstractie de faptul ca inasprirea pedepsei celei mai grele are rolul de responsabilizare penala si de sanctionare complementara a pluralitatii de infractiuni, rol ce se afla intr-o evidenta contradictie cu efectele prescriptiei raspunderii penale.

Cu alte cuvinte, cel putin in situatia in care adaugarea unui spor de pedeapsa este facultativa, in sensul dispozitiilor vechiului cod penal, nu este posibila si legala sporirea pedepsei celei mai grele pentru care, insa, nici nu putea fi atrasa raspunderea penala.

Ceea ce ramane de analizat este in ce masura in prezent, intr-o procedura de drept comun, operatiunea de contopire a unor astfel de pedepse pentru fapte concurente permite sau nu aplicarea unui spor de pedeapsa.

Raspunsul nu poate fi decat negativ, intrucat un spor de pedeapsa reprezinta o pedeapsa, respectiv o catime de pedeapsa alaturata celei mai mari dintre pedepse pentru a reflecta si stabili pedeapsa rezultanta, urmare a unui proces de individualizare a pedepsei aplicate pentru un concurs de infractiuni.

Natura juridica a sporului de pedeapsa urmeaza natura pedepsei. Diferenta intre situatia pedepselor aplicate ca rezultat al unei erori judiciare, ce, insa, nu pot fi desfiintate in temeiul principiului securitatii juridice, si situatia sporului de pedeapsa posibil de aplicat in procedura contopirii este aceea ca sistemul absorbtiei prevede un spor facultativ, iar acest caracter presupune o aplicabilitate care depinde de aprecierea instantei specifica mecanismului individualizarii pedepsei ulterior condamnarii.

Astfel cum s-a precizat in doctrina referitor la interpretarea dispozitiilor legale privind contopirea din vechiul Cod penal, „textul deosebeste, asadar, operatia de stabilire a pedepsei, de aceea a aplicarii pedepsei ce urmeaza a fi executata si care reprezinta sanctiunea pentru toate infractiunile aflate in concurs. Instanta este obligata sa stabileasca, pentru fiecare infractiune, pedeapsa ce se cuvine, facand abstractie de celelalte infractiuni concurente. Numai dupa ce au fost stabilite pedepsele pentru infractiune in parte, instanta procedeaza la ultima operatie de individualizare a pedepsei, adica la aplicarea pedepsei comune pentru toate infractiunile aflate in concurs.”⁴ (subl. ns)

Or, o pedeapsa nelegala, dar stabilita cu autoritate de lucru judecat, nu poate fi sporita legal intr-o procedura judiciara ulterioara. Adaugarea unui spor de pedeapsa ar insemna realizarea unei noi erori, bazata pe o alta eroare, in loc de remediu.

Problema se complica in cazul contopirii pedepselor in baza dispozitiilor noului cod penal, aplicarea sporului fiind obligatorie, iar spatiul de manevra al judecatorului extrem de restrans.

Cu toate acestea, tezele mai sus expuse raman valide, iar finalul acelasi – o pedeapsa rezultanta stabilita acum, cand este clar ca raspunderea penala s-a prescris. Interventia legiuitorului este, in acest caz, imperios necesara si singura care ar putea schimba cursul complet nefiresc al acestor proceduri.

________