Am ezitat mult până să (de)scriu gândurile de mai jos.

Întâi, mărturisesc cu onestitate, din cauza lenei cu care, la gura sobei, tot aștept, nostalgic și depresiv, zăpada de mai an, où sont les neiges d’antan? Apoi, din - și ea depresivă - lehamite de „stat de drept”, și „democrație”, și „drepturile omului”, și „valori euroatlantice”, de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu’ plânsu-mi-s-a. Trei, pentru că, traducând gândurile astea în scris, s-ar putea să mă avânt unde nu-mi fierbe oala (in)competenței de drept constituțional. Patru, din cauza păcatului de „suveranism”, fluieratul la modă în biserica corectitudinii politice și antonimul contemporan al preacurviei globaliste. Cinci, pentru că pe tema suveranității naționale și constituționale a statelor membre UE au apărut, în ultima vreme, studii mai documentate și mai consistente decât prezenta intervenție.^[1] În fine - și acum ajung la cel mai important motiv al ezitărilor mele -, prezenta mărturisire ar putea fi privită ca - și probabil că este - replică adresată unui profesor pe care îl prețuiesc în mod autentic și de al cărui har și șarm m-am îndrăgostit, cândva, la Timișoara și la prima vedere.

Ducă-se și lenea, și lehamitea, și ezitările, și motivațiile lor, cu tot. Așadar, înviorat de venirea zăpezii…

Într-un articol publicat la început de an, intitulat Constituția non-suveranistă și contextul ei suveranist, domnul Valentin Constantin, profesorul cu har și șarm, a venit cu propria perspectivă academică asupra peisajului juridic generat de faimoasa Decizie a Curții Constituționale nr. 32 din 6 decembrie 2024.^[2] Este, știți bine, un „context” încărcat de o șerpărie de conexiuni politico-juridico-ideologico-strategico-absurde. L-aș numi, mai degrabă, haos. Unul, deocamdată, învingător, pentru că, vorba ceea, haosul câștigă mereu, fiindcă, întotdeauna, este mai bine organizat. Dar nu despre acest haos mi-am propus să scriu, pentru că mi-ar fi dificil să-l sistematizez în cuprinsul câtorva pagini și, în același timp, să-mi ogoiesc greața; nici despre respectiva faimoasă decizie pe care, eu unul, aș plasa-o în categoria actelor juridice inexistente, frecție juridică la picior de lemn politic; nici despre întreaga analiză a Profesorului Constantin, care ar merita o atenție particulară, dată fiind anvergura ei; nici despre surprinzătoarea teză a domniei sale că a noastră Constituție „nu are o aplicabilitate directă în sistemul nostru juridic” (sic!); și nici despre articolul scris de „specialistul” în drept constituțional care a motivat, în parte, intervenția reputatului profesor bănățean. Voi încerca, prin urmare, să oftez aceste ofuri în gând și să expir doar un singur suspin: acela legat de pretinsa „fermă” și „explicită” „non-suveranitate” a Constituției noastre (cu referire particulară la drepturile fundamentale ale cetățenilor).

În articolul evocat, autorul își întemeiază argumentația pe o premisă tranșantă: „Pe înțelesul tuturor, trebuie să spun că, în cea mai importantă materie cu care se ocupă, protecția drepturilor fundamentale ale românilor, Constituția României este în mod explicit non-suveranistă. Pentru că, așa cum spunea fostul judecător de la Curtea Supremă a Marii Britanii, Jonathan Sumption, astăzi în România, la fel ca și în Marea Britanie, izvorul juridic principal al drepturilor omului este un tratat internațional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului […] Acest fapt, ar trebui să zdruncine din temelie teza supremației Constituției și corolarul ei, teza supremației Curții Constituționale”. O asemenea premisă pare confirmată, în optica domnului profesor, de conținutul articolului 20 din Legea fundamentală: „Celebrul articol 20 (1) din Constituție subordonează interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale de acordul lor cu dreptul internațional al drepturilor omului. Există aici două consecințe juridice. Pe de o parte, standardul drepturilor fundamentale, concept de drept intern, se transformă în standard de protecție al drepturilor omului, concept de drept internațional. Altfel spus, standardul național de protecție al drepturilor românilor este standardul internațional […] Faptul că astăzi pentru România standardul internațional se confundă cu standardul Curții europene este rezultatul unui proces de dezvoltare juridică. Punctul de plecare al non-suveranismului nostru” - susține, mai departe, Profesorul Constantin - „îl constituie desigur inserarea în Constituția din 1991 a textului de la articolul 20 (1) care dispune că normele constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate (sublinierea domnului profesor) în conformitate cu actele internaționale enumerate acolo. Alineatul următor asigură primatul normelor internaționale asupra dreptului nostru intern, inclusiv asupra dreptului constituțional. Aculturînd acest text din Constituția Spaniei, Constituția României arată în mod clar că nu are încredere în capacitatea clasei sale politice prezente sau viitoare. Că nu poate încredința drepturile românilor în mîinile celor care reprezintă suveranitatea. Rezerva față de așa numitul <> este fără niciun echivoc.” Pornind de la asemenea premise, convingerea domnului profesor Constantin este clară și dură:  „Avem o Constituție ferm non-suveranistă.”

Tulburat de tezele menționate mai sus și în dezacord cu ele, m-am decis să ies în stradă. Întâi de toate, să scandez, în Piața Constituției, că biblia sistemului nostru jurisdicțional este, în opoziție cu teza anterior evocată, profund „suveranistă” (1). Apoi, să mărșăluiesc spre piața drepturilor mele fundamentale și, însetat, să mă adap din principalul lor izvor „pozitivist”: Constituția României (2). În fine, în final de manifestație, să-mi păstrez și o scurtă replică pentru jandarmii care mă vor interoga și vor aprecia că, în acord cu moda lansată în lumea „liberă și civilizată”, discursul meu este „instigator la ură”, plin de numeroase „dezinformări” și „fake-news” și contrar „valorilor euroatlantice” (3). Odată ajuns acasă (dacă nu voi fi reținut la Rahova), mă voi trânti într-un fotoliu, într-un pahar cu vin și-n câteva gânduri nostalgice (4).

1. Constituția României este și ferm, și explicit, „suveranistă”

Când mă dezic de teza eruditului Profesor Constantin, aș putea veni, avocățește, pe pagini întregi, cu analiza numeroaselor texte din Constituția națională care-i  susțin „suveranitatea” și supremația^[3] și cu numeroase argumente de doctrină și jurisprudență: Art. 1 (1) (România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.); Art.1 (5) (În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.); Art. 2 (1) (Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.); Art. 11 (3) (În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.); Art. 142 (1) (Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.) (Curtea Constituțională are următoarele atribuții: […] b) se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale […]; Art. 152 (1) (Dispozițiile prezentei Constituții privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii). (2) (De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora.) (Sublinierile îmi aparțin - FȚ). Desigur, Profesorul Constantin cunoaște pe de rost toate aceste texte și este mult mai familiarizat decât mine cu toate abordările lor hermeneutice din doctrină și jurisprudență, care pun principiile suveranității statului și supremației Constituției la temelia sistemului jurisdicțional.^[4] Un bun motiv să evit pedanterii avocățești suplimentare.

Aș putea evoca, de asemenea, actul juridic și simbolic, deopotrivă, al adoptării Constituției prin referendum național care, în lumina Art. 2 (1), amintit mai sus, ar trebui să însemne, înainte de toate, o expresie a suveranității. Nu insist, pentru că un asemenea argument ar putea fi calificat cam departe de miezul problemei, al „(non-)suveranismului” din perspectiva drepturilor omului.

Ar trebui să trec, prin urmare, la el, la miezul problemei, interpretarea Art. 20, evocat în analiza Profesorului Constantin, al cărui conținut este următorul:

Art. 20 (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În opinia mea, din interpretarea literală și logică a acestor două texte constituționale, nu ar rezulta niciun fel de șubrezire a principiului supremației Constituției, ci dimpotrivă. Mai precis:

(i)     Prevederile Art. 20 alin. (1) conferă tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului doar statut de reper interpretativ, exclusiv atunci când prevederile constituționale sunt susceptibile de mai multe tălmăciri (caz în care ar urma să fie avut în vedere sensul cel mai „în concordanță” cu litera și spiritul tratatului); asta ar însemna că, în cazul unui conflict între Constituție și tratatele internaționale, Constituția are prioritate;

(ii)    Din această perspectivă, sunt în dezacord cu teza Profesorului Constantin conform căreia „Celebrul articol 20 (1) din Constituție subordonează interpretarea și aplicarea drepturilor fundamentale de acordul lor cu dreptul internațional al drepturilor omului.” (sublinierea mea, FȚ). Nu cumva teza asta înseamnă o rescriere și-o răstălmăcire a normei constituționale înseși? Trecând peste o atare nedumerire, ce înseamnă, în fapt, acest „acord” cu dreptul internațional al drepturilor omului? O verificare a priori a compatibilității normei constituționale cu sora geamănă din tratatul cutare? Dacă da, cine verifică o asemenea „compatibilitate”? Dacă misiunea asta aparține judecătorului român investit cu aplicarea unui text constituțional, să înțeleg că el va suspenda ședința pentru o pauză de cafea sau de consultări cu „omologii” de la Strasbourg, va reveni în sală și va decide că norma respectivă este sau nu „în acord cu dreptul internațional al drepturilor omului”? În plus, dacă, la limită-limită, pur teoretic, aplicarea drepturilor ar putea fi subordonată acordului cu respectivele reguli internaționale, cum subordonăm interpretarea lor acestui acord? Am intra într-un profund cerc vicios: nu le putem interpreta - zice domnul profesor - decât dacă sunt în acord cu respectivul tratat, dar, ca să vedem dacă sunt în acord cu el, ar cam trebui să le interpretăm. Grea misie, zău…

(iii)   Cât despre prevederile Art. 20 alin. (2), ele consacră prioritatea de aplicare a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului față de legile interne dacă și numai dacă: 1. privim „legile interne”, contrar opiniei Profesorului Constantin, doar în sens restrâns (de acte normative infraconstituționale), cu excluderea normelor constituționale; 2. doar în caz de conflict de norme („dacă există neconcordanțe”) între reglementările internaționale și cele domestice, și 3. dacă, în cazul unor asemenea „neconcordanțe”, reglementările externe sunt mai favorabile. (O asemenea analiză este împărtășită de covârșitoarea majoritate a exegezelor doctrinare.^[5])

În contrast cu abordarea de mai sus, tezele Profesorului Constantin sunt lipsite de dubii și se duc într-o direcție diametral opusă: „[…] Constituția României arată în mod clar că nu are încredere în capacitatea clasei sale politice prezente sau viitoare. Că nu poate încredința drepturile românilor în mîinile celor care reprezintă suveranitatea. Rezerva față de așa numitul <> este fără niciun echivoc”. Recitesc și obiectez:

(i)     referința la o pretins „clară” neîncredere a Constituției în „capacitatea clasei politice prezente sau viitoare” a României este o speculație hazardată, fără susținere normativă;

(ii)    dacă există „mâini” ale unora care „reprezintă suveranitatea”, înseamnă că ea, suveranitatea, o exista pe undeva în litera și spiritul Constituției, nu-i așa?;

(iii)   nu am identificat, în Legea fundamentală, nicio „rezervă” privitoare la „suveranism”, ba dimpotrivă (așa cum rezultă din numeroasele texte citate mai sus).

2. În drept public, nu-i întâmplător: Piața Constituției dă-n Parcul Izvor

În temeiul propriei interpretări a Art. 20 din Legea fundamentală, Profesorul Constantin este de părere că izvorul juridic al drepturilor fundamentale ale cetățenilor români este altul decât Constituția națională: „Pentru că, așa cum spunea fostul judecător de la Curtea Supremă a Marii Britanii, Jonathan Sumption, astăzi în România, la fel ca și în Marea Britanie, izvorul juridic principal al drepturilor omului este un tratat internațional, Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

Cu tot respectul, în dezacord și pe acest subiect. Și când zic asta am în vedere nu (neapărat) veritabilul izvor al drepturilor omului, care este Legea Divină, și nu cea lumească.

Dar chiar de-aș ignora bogata filosofie a drepturilor naturale și-aș coborî la normele telurice, în registrul reglementării pozitive, cred că nu Convenția Europeană (CEDO) este izvorul drepturilor fundamentale ale românilor, ci tocmai Constituția națională. Asta întrucât, separat de argumentele dezvoltate în secțiunea 1, Legea fundamentală, adoptată în 1991, a intrat în vigoare înainte de aderarea României la CEDO (20 iunie 1994). Prin urmare, drepturile fundamentale reglementate, ocrotite și garantate prin normele constituționale nu pot izvorî dintr-o sursă de drept intrată în vigoare ulterior.

Cât despre zicerea Lordului Sumption, ea se referă, evident, nu la drepturile cetățenilor români, ci la ale britanicilor care, după cum bine știm, au ca izvor nu o constituție națională codificată, ci acte normative sau tratate (printre care Magna Charta sau CEDO).

3. Articolul 30, trăiască în veci!

Ca aplicație practică, aș lua, cu titlu exemplificativ, că tot e-n mare vogă, dreptul la liberă expresie. Deși reglementat și în CEDO (Art. 10), sunt de părere că izvorul normativ fundamental al acestui drept este, pentru cetățeanul român, Art. 30 din Constituție. Asta întrucât acest drept fundamental al compatrioților a „izvorât” în beneficiul lor odată cu intrarea în vigoare normelor constituționale citate (8 decembrie 1991, data ratificării Legii fundamentale).

Potrivit alin. (1) al Art. 30, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” Limitările acestui drept fundamental, excepții de strictă interpretare, sunt enumerate în alineatele (6) („Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”) și (7) („Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”).

Din perspectiva principiilor supremației Constituției și suveranității statului, consecința fundamentală este că nicio normă de drept (internă sau internațională) nu poate aduce atingere configurației dreptului la liberă expresie din jurisdicția românească, a sferei sale și a limitărilor aferente - strictissimae interpretationis -, așa cum au fost ele definite în Art. 30:

(i)     normele infraconstituționale interne (de drept penal, în special^[6]) care tind să lărgească sfera limitărilor constituționale ale dreptului fundamental garantat, în principal pe motiv de „evitare a discriminării” - și nu a „incitării la discriminare”, cum zice alineatul (7), citat mai sus) - „evitarea promovării cultului unor persoane”, „evitarea promovării unor idei sau doctrine” etc., reprezintă, după părerea mea, reglementări neconstituționale (din păcate, subiectul e prea vast pentru a fi clarificat într-o pagină, poate revenim);

(ii)    reglementările europene tot mai constrângătoare sub pretextul combaterii „urii” („hate-speach”), a „dezinformării” („desinformation”), a „proastei informări” („malinformation”) etc. nu pot fi asimilate, zic eu, în dreptul intern patronat de Constituție, tocmai pentru că adaugă limitărilor constituționale sus-citate restrângeri și condiționări suplimentare.

(iii)   niciun eventual tratat internațional care ar conține limitări suplimentare ale liberei expresii nu ar avea efect în jurisdicția românească înainte de revizuirea Constituției -Art.11(3) - și, în orice caz, nicio revizuire a Constituției nu va putea duce la suprimarea acestui drept fundamental așa cum a fost el reglementat în textul constituțional, prin asta înțelegând atât sfera dreptului, cât și limitările aferente - Art.152 (2) -.

Am consumat, în trecut, multă energie, pledoarie și gălăgie pe subiectul libertății de expresie și al limitelor lui, așa că prefer să mă opresc aici.^[7] Nu de alta, dar, punând atâta la îndoială pericolele potențiale asociate minciunilor (fake-news-urilor) și „dezinformărilor”, risc să mă trezesc internat la vreun ospiciu, ceva, cu diagnostic de information disorder syndrome-DSM).^[8]

4. Où sont les neiges d’antan?…

Vremurile tulburi pe care le traversăm sunt marcate, printre altele, de noi bombardamente asupra dreptului internațional, transformat, de altfel, de multă vreme, în poligon de trageri cu armament greu și teste nucleare. Principiile suveranității statelor și ale supremației constituțiilor naționale sunt, și ele, violate cu entuziasm globalist și amenințate cu retrogradarea, în beneficiul unor calcule mercantile specifice piețelor imobiliare, de resurse naturale, de resurse energetice, ori de jocuri de noroc (a se vedea recentele planuri americane de anexări teritoriale ca „minunate proiecte de real estate și cazinouri”). Ciclonul mondialist al marii resetări tinde să tragă în siajul lui și acoperișurile care adăpostesc sistemele de drept național și să lase aceste sisteme în bătaia schimbărilor climatice, a migrației, a lăcustelor gastronomice, a pandemiilor dictate de la centru, a disforiilor identitare și-a progresismului. Toate astea, pe fondul unor mișcări tectonice și geo-politice care izbesc puternic în fundațiile arhitecturii mondiale postbelice, în independența statelor și în drepturile fundamentale ale oamenilor.

Senzația că lumea se năruie în jur este tot mai amară, iar breșele edificiului sunt tot mai vizibile și se văd și din curtea noastră.

În fața acestei crude realități, cred că unul dintre cele mai recomandabile remedii ar fi să ne întoarcem privirea către Constituție, ca fundație și acoperiș, deopotrivă. Să acceptăm că ea reprezintă, înainte de orice, noul testament al ordinii jurisdicționale post-comuniste; că este expresia supremă a legitimității, fiind singurul act normativ adoptat în jurisdicția autohtonă prin referendum popular; că, în ciuda numeroaselor tentative subversive ale curentelor eurocentrice sau globaliste, este fundamentul juridic cel mai greu de năruit; și, în fine, că încercarea de a o submina din interior, poreclind-o „non-suveranistă”, ar putea avea efectul de a ne tăia craca de sub picioare.

Este una dintre puținele crengi solide care ne-au rămas. Dacă acceptăm șubrezirea (și a) legăturilor ei cu trunchiul identitar, cu ce mai rămânem? Cu limba, cultura, credința, istoria tradițiile și neamul, veți spune.

Oare?…

Pentru mai multe articole de același autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro