În perioada 2020-2024 guvernele au emis 851 de ordonanțe de urgență. Asta înseamnă aproximativ o ordonanță de urgență la 2 zile, culmea excepției cum o definește Constituția. Nici dacă România se afla în stare de război în această perioadă nu s-ar fi justificat, constituțional, această inflație de ordonanțe de urgență.

Reforma reală a statului român trebuie să înceapă de la recâștigarea valorilor și principiilor Constituției noastre.

Legea supremă stabilește principiul că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, reieșit din alegeri, în timp ce Guvernul este doar expresia politică a voinței acestuia iar președintele are un rol mai degrabă nesemnificativ și preponderent în domeniul politicii externe.

Ar trebui să fim un regim cvasi-parlamentar, pentru că doar acesta exercită pe deplin suveranitatea națională și doar în mandatele parlamentarilor sunt pe deplin reprezentate atât majoritățile cât și minoritățile de interese, viziuni, opțiuni și ideologii ale poporului român.

Pentru că democrația noastră este o farsă și nu se întemeiază pe tradiții adevărate dar și pentru că în ADN-ul nostru național dorința tătucului atotputernic și providențial încă există, de zeci de ani, prin fraudarea spiritului Constituției, cei mai puternici oameni din România sunt prim-miniștrii.

Instrumentul juridic prin care Guvernele își exercită autoritarismul anti-constituțional sunt ordonanțele de urgență. Formal, ordonanța de urgență este prin excelență actul prin care ordinea autorităților stabilită de Constituție este încălcată, Guvernul substituindu-se singurei autorități legislative legitime, Parlamentul. Constituția permite ca acest lucru să se întâmple doar în situații excepționale, care reclamă urgența absolută.

Realitatea ultimilor 20 de ani arătă că din excepție cum o prevede Constituția ordonanța de urgență a devenit regula legiferării. Parlamentul se ocupă de nimicuri, Guvernul e cel care face treaba pentru care parlamentarii sunt plătiți copios și prin care își impune voința arbitrară.

Acest lucru nu se putea întâmpla decât cu complicitatea Curții Constituționale, care trebuia sa le blocheze în calitate de gardian al Constituției, dar și a altor autorități publice care trebuiau să sesizeze furtul de competență. Vinovăția aparține însă mai ales chiar Parlamentului României, care dacă ar fi respins și anulat de plano toate ordonanțele de urgență nejustificate ar fi blocat apetența Guvernului de a face ce dorește.