De cand e lumea, toti pruncii sunt alaptati si crescuti de mamele lor. Aceasta este normalitatea cata vreme orice copil, pentru a-si intari sistemul imunitar si a se dezvolta sanatos in cea mai critica perioada a existentei sale, are nevoie de laptele matern. Primul cuvant pe care il rosteste copilul e „mama”. Cei mai multi oameni cu o gandire sanatoasa considera ca smulgerea pruncului de la pieptul mamei in timpul alaptarii este o crima si ca orice fiinta umana are dreptul la mama lui asa cum orice mama are dreptul sa isi creasca pruncul, mai ales ca ea este cea care i-a dat viata, nu barbatul. Ei bine, pentru unii judecatori, acest tip de normalitate pare a fi de multe ori un concept depasit, intr-o lume a tolerantei si a egalitatii alienante.

Investigatiile Lumeajustitiei.ro realizate in continuarea cazului „Alessia” - fetita smulsa de la sanul mamei sale pentru a fi trimisa tatalui in Mexic - au scos la iveala o practica cel putin discutabila in materia aplicarii, la nivelul instantelor romanesti, a Conventiei de la Haga privind aspectele civile ale rapirii internationale de copii. Maniera in care magistratii romani solutioneaza cererile intemeiate pe Conventia mai sus-amintita ne-a fost semnalata de o mamica revoltata ca instantele i-au luat copilul dupa ce, din cauza comportamentului sotului, a fost nevoita sa fuga impreuna cu micutul de la „resedinta obisnuita” din strainatate si sa se „deplaseze” cu el in Romania, incalcand in acest fel „dreptul parintesc al tatalui-reclamant”. Termenii subliniati sunt cei cu care opereaza atat Conventia de la Haga din 1980, cat si judecatorii de la Tribunalul Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti, singurele instante din Romania competente material sa judece astfel de cereri, care, de altfel, ajung mai mereu sa fie examinate cam de aceleasi 3-4 completuri de judecata.

Astazi va vom prezenta un prim caz concret, in care judecatoarele Andreea Doris Tomescu si Elena Vlad de la Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie a CAB au mentinut sentinta Tribunalului Bucuresti-Sectia a V-a civila, dispunand ca un prunc sa fie luat de la sanul „rapitoarei” care il alapta si sa fie dat tatalui, pe motiv ca minorul trebuie sa creasca la „resedinta obisnuita” din Bruxelles.

Este vorba despre decizia CAB nr. 311/A/16.07.2014 pronuntata in dosarul nr. 31266/3/2013, pe care instanta suprema a mentinut-o in recurs (decizia ICCJ nr. 192/21.01.2015), prin care completul Doris Tomescu-Elena Vlad a respins ca nefondat apelul declarat de mama-parata (C.F.) impotriva sentintei TMB, in contradictoriu cu intimatul-reclamant Ministerul Justitiei, in calitate de reprezentant al tatalui reclamant (S.V.), cu Autoritatea Tutelara de pe langa Primaria Sectorului 4 Bucuresti si cu Autoritatea Tutelara de pe langa Primaria Comunei Glina.

Minuta sentintei TMB nr. 2154/20.12.2013: „Admite cererea. Dispune inapoierea copilului la resedinta obisnuita din Belgia. Fixeaza termen pentru executarea obligatiei de inapoiere a copilului 30 de zile de la ramanerea definitiva a prezentei hotarari, sub sanctiunea unei amenzi civile in cuantum de 2.500 lei in favoarea Statului Roman. Cu drept de apel in termen de 10 zile de la comunicare”.

In esenta, judecatoarele Andreea Doris Tomescu (fosta procuroare DNA) si Elena Vlad (pensionata la cateva zile dupa aceasta decizie) au retinut ca mama parata s-a aparat sustinand ca a fost nevoita sa paraseasca domiciliul din Bruxelles impreuna cu fetita sa, in varsta de 6 luni, din cauza relelor tratamente la care a fost supusa si a relatiei tensionate pe care a avut-o cu tatal natural al copilei, dar si cu sora barbatului. Instanta a apreciat insa ca mama „nu a facut dovada sustinerilor sale” si a dispus ca minora sa se intoarca la tatal reclamant dupa mai bine de un an de sedere, alaturi de mama „rapitoare”, in Romania. Pentru a adopta aceasta solutie, Curtea de Apel a apreciat ca in cauza nu sunt incidente dispozitiile art. 13 lit. b) din Conventia de la Haga, prevederi care ar fi obligat-o sa reconsidere, daca nu sa respinga, cererea tatalui-reclamant: „In ceea ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 13 lit. b) din Conventie, Curtea constata, in primul rand, ca parata nu a facut dovada sustinerilor sale cu privire la existenta unui risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila, prin faptul ca ar locui din nou intr-un mediu nociv, ceea ce cu siguranta i-ar afecta psihicul. De asemenea, faptul ca minora are numai 17 luni si ca a trecut mai mult de 1 an de cand a fost adusa in Romania si pana la pronuntarea prezentei hotarari nu conduce la concluzia ca sunt incidente dispozitiile art. 13 din Conventie, intrucat nu poate fi in interesul copilului legalizarea unei situatii da fapt bazate pe injustete, respectiv deplasarea si retinerea ilicita a copilului de catre mama si incalcarea drepturilor celuilalt parinte de a se ingriji de copilul sau”.

Prezentam in continuare motivarea deciziei judecatoarelor Andreea Doris Tomescu si Elena Vlad de la CAB:

„Examinand sentinta apelata prin prisma criticilor formulate si in conformitate cu prevederile art. 476 alin. (1) Cpc, Curtea retine urmatoarele:

Prin motivele de apel, parata sustine, in esenta, ca instanta nu a dat eficienta inscrisurilor de la dosar, i-a ingradit dreptul la aparare prin respingerea pe motive de subiectivism si vrajmasie a martorului propus – P.I. – si a altor doi martori, ca instanta nu a tinut seama de faptul ca a fost nevoita sa paraseasca domiciliul din Bruxelles impreuna cu minorul datorita relelor tratamente la care a fost supusa si a relatiei tensionate pe care a avut-o cu tatal minorei si sora acestuia, ca nu s-a tinut seama de faptul ca tatal nu isi exercita drepturile sale cu privire la minora si ca acesta a avut cunostinta de plecarea din Bruxelles, ca, la randul sau, prin munca pe care a depus-o, a contribuit la realizarea veniturilor in familie, ca intimatul este in stare de faliment si, nu in ultimul rand, ca minora ar fi supusa unui risc major prin deplasarea ei in Bruxelles, fiind incidente astfel dispozitiile art. 13 din Conventia de la Haga.

Avand in vedere primul motiv de apel – privind incalcarea dreptului la aparare si a rolului activ al instantei, instante de apel, in temeiul dispozitiilor art. 476 Cpc, privind efectul devolutiv al apelului, a suplimentat probatoriul administrat la instanta de fond, respectiv au fost audiati martori, s-au depus inscrisuri.

Teza probatorie pe care a incercat apelanta-parata sa o demonstreze a fost aceea ca deplasarea sa in Romania impreuna cu minora s-a datorat comportamentului violent si imoral al intimatului-reclamant.

Examinand insa intregul material probator administrat in cauza – atat la instanta de apel, cat si la instanta de fond, Curtea constata ca apelanta-parata nu a facut dovada sustinerilor sale.

Astfel, martora F.A. – mama paratei, declara ca nu a fost niciodata in Bruxelles, dar ca a vorbit cu fiica sa la telefon si ca de la cealalta fiica – numita O.G. – a aflat ca apelanta-parata are probleme cu reclamantul. A mai aratat ca atunci cand l-au cunoscut acesta le-a cerut sa nu tina seama de discutiile legate de o posibila relatie intre el si sora lui (fila 168 dosar apel).

Aceasta declaratie nu se coroboreaza cu celelalte probe administrate in cauza.

Martorul G.I.G. (fila 169), martor care nu este ruda cu niciune dintre parti, a aratat ca a locuit in Bruxelles in casa reclamantului 3 luni si ca 'relatiile erau bune in casa'. Aceleasi aspecte au fost relevate si de martorul D.F., audiat la instanta de fond (fila 164).

Mai mult, la fila 179 dosar fond se afla intampinarea depusa de apelanta in dosarul nr. 2829/301/2013 prin care neaga ca ar fi facut afirmatii calomniatoare la adresa reclamantului, 'nici macar intr-o convorbire telefonica pe care ar fi avut-o cu acesta' (fila 179).

Se constata asadar ca situatia de fapt este aceea retinuta de instanta de fond si anume: minora V.E.M. s-a nascut la Bruxelles-Belgia, la data de 09.11.2012 si a locuit in N., impreuna cu ambii parinti, pana la data de 22.05.2013.

La data de 22.05.2013, fara stiinta si deci fara acordul tatalui reclamant, mama parata a deplasat copilul in Romania.

In ceea ce priveste respectarea dispozitiilor Conventiei de la Haga, Curtea retine ca, potrivit considerentului 17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotararilor judecatoresti in materie matrimoniala si in materia raspunderii parintesti, intre statele membre ale UE: 'In caz de deplasare sau de retinere ilicita a unui copil, inapoierea sa ar trebui obtinuta fara intarziere, iar, in acest scop, Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui sa se aplice in continuare, astfel cum a fost completata cu dispozitiile din prezentul regulament, in special cu cele din articolul 11'. De asemenea, conform art. 60 lit. e) din Regulament: 'In relatiile dintre statele membre, prezentul regulament prevaleaza asupra urmatoarelor conventii in masura in care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (...) Conventia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii'.

De aceea, in speta, instanta de apel va avea in vedere atat Conventia de la Haga asupra aspectelor civile ale rapirii internationale de copii din 1980, impreuna cu Raportul Explicativ redactat de Elisa Perez-Vera in 1980, insusit de Curtea Europeana in cauza Monory impotriva Romaniei si Ungariei din 5 iulie 2005, cat si Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, impreuna cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene creata potrivit art. 267 alin. (1) din Versiunea Consolidata a Tratatului privind functionarea UE (ex-articolul 234 TCE): 'Curtea de Justitie a Uniunii Europene este competenta sa se pronunte, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpetarea tratatelor; (b) validitatea si interpretarea actelor adoptate de institutiile, organele, oficiile sau agentiile Uniunii'.

Potrivit raportului explicativ al Conventiei de la Haga, care prezinta si ratiunea care a stat la baza adoptarii acestui act international: 'situatiile avute in vedere decurg din folosirea actelor de violenta pentru a crea legaturi artificiale de competenta judiciara internationala, in vederea obtinerii incredintarii copilului' (11)

'In primul rand, in toate ipotezele suntem confruntati cu deplasarea unui copil in afara mediului sau obisnuit, unde el se afla incredintat unei persoane fizice sau juridice care exercita asupra lui un drept legitim privind incredintarea. Bineinteles, trebuie sa fie asimilat unei asemenea situatii refuzul de a reintegra copilul in mediul sau, dupa un sejur in strainatate, consimtit de persoana careia ii fusese incredintat. In ambele cazuri, consecinta este de fapt aceeasi: copilul a fost sustras mediului familial si social in care traia. De altfel, in acest context intereseaza mai putin natura titlului juridic care era la baza exercitarii dreptului de incredintare asupra persoanei copilului; din acest punct de vedere, existenta sau absenta unei decizii referitoare la incredintarea copilului nu schimba cu nimic datele sociologice ale problemei' (12).

'In al doilea rand, persoana care deplaseaza copilul (sau care este responsabila de deplasare, cand actiunea materiala este executata de un tert) spera sa obtina de la autoritatile tarii unde copilul a fost dus, dreptul de incredintare a acestuia. Este vorba deci de cineva care apartine cercului familial al copilului, in sensul larg al termenului; in fapt, in cele mai multe cazuri, persoana in cauza este tatal sau mama' (13).

'Obiectivele Conventiei, care apar in primul articol, pot fi rezumate dupa cum urmeaza: dat fiind ca un factor caracteristic al situatiilor avute in vedere rezida in faptul ca rapitorul pretinde ca actiunea sa sa fie legalizata de autoritatile competente ale statului de refugiu, un mijloc eficient de descurajare este ca actiunile sale sa fie lipsite de orice consecinta practica si juridica. Pentru a reusi, Conventia consacra, in primul rand, printre obiectivele sale, restabilirea statu-quo-ului, prin inapoierea imediata a copiilor deplasati sau retinuti ilicit in oricare stat contractant' (16).

'Intr-un ultim efort de a clarifica obiectivele Conventiei trebuie subliniat ca, asa cum rezulta indeosebi din dispozitiile primului sau articol, ea nu urmareste sa reglementeze problema atribuirii dreptului de incredintare. Asupra acestui punct, principiul neexplicat care se afla la baza Conventiei este ca discutarea pe fond a cauzei, adica a dreptului de incredintare contestat, daca aceasta are loc, va trebui sa fie angajata in fata autoritatilor competente ale statului in care copilul isi avea resedinta sa obisnuita inaintea deplasarii sale, si aceasta atat daca deplasarea a avut loc inainte ca o decizie de incredintare sa fie data – situatie in care dreptul de incredintare incalcat se exercita ex lege – precum si daca o asemenea deplasare s-a produs cu incalcarea unei decizii preexistente' (19).

Conform art. 2 pct. 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003: 'deplasare sau retinere ilicita a unui copil' inseamna deplasarea sau retinerea unui copil in cazul in care: (a) a avut loc o incalcare adusa incredintarii dobandite printr-o hotarare judecatoreasca, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord in vigoare in temeiul legislatiei statului membru in care copilul isi avea resedinta obisnuita imediat inaintea deplasarii sau retinerii sale si (b) sub rezerva ca incredintarea sa fi fost exercitata efectiv, singur sau impreuna, in momentul deplasarii sau retinerii, sau ar fi fost exercitata daca nu ar fi survenit aceste evenimente. Incredintarea se considera ca fiind exercitata impreuna atunci cand unul dintre titularii raspunderii parintesti nu poate, in temeiul unei hotarari judecatoresti sau ca efect al legii, sa decida asupra locului de resedinta a copilului fara consimtamantul celuilalt titular al raspunderii parintesti'.

In speta, prin motivele de apel nu se contesta ca resedinta obisnuita a minorei V.E.M. a fost in Belgia, ea fiind nascuta in aceasta tara si locuind la domiciliul tatalui pana la 22.05.2013, cand a fost deplasata in Romania de catre mama.

Se sustine numai ca tatal nu-si exercita efectiv drepturile cu privire la minora si ca acesta a cunoscut de deplasarea minorei.

In intelesul Conventiei, deplasarea minorului de catre unul din titularii dreptului de custodie comuna fara consimtamantul celuilalt titular are caracter ilicit; in acest caz, caracterul ilicit nu deriva dintr-o actiune contrara legii, ci din faptul ca o asemenea actiune nesocoteste drepturile celuilalt parinte, ocrotite la randul lor de lege si intrerupte din exercitiul normal. Adevarata ratiune a Conventiei se vede cu atat mai clar in asemenea situatii; Conventia nu urmareste sa determine cui ii va fi atribuita pe viitor custodia copilului, nici daca este necesara modificarea hotararii prin care s-a stabilit custodia comuna pe baza unor date obtinute ulterior; ea urmareste numai sa evite ca hotararea ulterioara sa fie influentata de o schimbare a circumstantelor produsa in mod unilateral de una dintre parti. Acest punct de vedere a fost exprimat in Raportul Explicativ privind Conventia de la Haga din 1980, redacatat de Elisa Perez-Vera.

Cu privire la conditia ca persoana deposedata sa exercite efectiv incredintarea, acelasi raport a aratat ca: 'Intr-adevar, aceasta conditie, delimitand domeniul de aplicare a Conventiei, nu cere reclamantului decat unele probe care sa evidentieze faptul ca el exercita in mod real ingrijirea persoanei copilului. Aceasta circumstanta trebuie sa fie, in general, destul de usor de stabilit. De altfel, caracterul neformal al acestei exigente este pus in evidenta de art. 8, cand printre datele pe care trebuie sa le contina cererea introdusa la autoritatile centrale, se indica simplu litera c 'motivele pe care se sprijina reclamantul pentru a cere inapoierea copilului'. Dimpotriva, art. 13 din Conventie (12 din anteproiect) ne pune in fata unei veritabile sarcini a probei in seama rapitorului; el este cel care trebuie sa stabileasca, pentru a evita inapoierea copilului, ca persoana care avea dreptul privind incredintarea nu o exercita in mod efectiv. Deci, putem ajunge la concluzia ca ansamblul Conventiei este construit pe prezumtia tacita ca cel care ingrijeste copilul exercita efectiv incredintarea. Aceasta idee va trebui inlaturata prin inversarea sarcinii probei care este proprie oricarei prezumtii (pentru 'rapitor' daca doreste sa evite inapoierea copilului)'.

Potrivit art. 373 din Codul civil belgian, atunci cand parintii traiesc impreuna, tatal si mama isi exercita impreuna autoritatea parinteasca, iar in cauza copilul locuia la data deplasarii impreuna cu ambii parinti, fapt necontestat de parti, parata nefacand dovada ca reclamantul nu isi exercita efectiv dreptul privind incredintarea.

In aceste conditii, deplasarea copilului in Romania, precum si refuzul inapoierii acestuia in Belgia care a urmat, au caracter ilicit in sensul art. 3 din Conventia de la Haga si art. 2 pct. 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.

In ceea ce priveste aplicarea dispozitiilor art. 13 lit. b) din Conventie, Curtea constata, in primul rand, ca parata nu a facut dovada sustinerilor sale cu privire la existenta unui risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila, prin faptul ca ar locui din nou intr-un mediu nociv, ceea ce cu siguranta i-ar afecta psihicul.

De asemenea, faptul ca minora are numai 17 luni si ca a trecut mai mult de 1 an de cand a fost adusa in Romania si pana la pronuntarea prezentei hotarari nu conduce la concluzia ca sunt incidente dispozitiile art. 13 din Conventie, intrucat nu poate fi in interesul copilului legalizarea unei situatii da fapt bazate pe injustete, respectiv deplasarea si retinerea ilicita a copilului de catre mama si incalcarea drepturilor celuilalt parinte de a se ingriji de copilul sau.

Mai mult decat atat, si in ipoteza in care intimata parata ar fi reusit sa confirme teza probatorie sustinuta, aceasta imprejurare nu ar fi fost de natura sa conduca la respingerea cererii introductive, ci numai la luarea unor masuri de cooperare internationala.

Astfel, avand in vedere art. 60 lit. e) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, se constata ca, desi art. 13 lit. b) din Conventia de la Haga prevede ca 'Prin exceptie de la dispozitiile articolului precedent, autoritatea judiciara sau administrativa a statului solicitat nu este tinuta sa dispuna inapoierea copilului daca persoana, institutia sau organismul care se impotriveste inapoierii sale stabileste ca exista un risc grav ca inapoierea copilului sa-l expuna unui pericol fizic sau psihic sau ca in orice alt chip sa-l situeze intr-o situatie intolerabila', intre statele membre ale UE aplicarea acestui text de lege este drastic restransa prin dispozitiile art. 11 alin. (4) din Regulamentul nr. 2201/2003: 'O instanta nu poate refuza inapoierea copilului in temeiul articolului 13 litera b) din Conventia de la Haga din 1980 in cazul in care se stabileste ca s-au luat masuri corespunzatoare pentru a asigura protectia copilului dupa inapoierea sa'.

Or, este rezonabil sa se presupuna ca autoritatile belgiene ar fi dat asigurarile necesare ca vor lua masurile corespunzatoare impuse de Regulament, astfel incat finalitatea urmarita de Conventia de la Haga din 1980, si anume respectarea dreptului copilului de a nu fi deplasat sau retinut in numele unor drepturi mai mult sau mai putin discutabile asupra persoanei sale sa fie atinsa, dupa cum este rezonabil sa se presupuna ca si in ipoteza in care subsecvent executarii hotararii pronuntate in cauza minorul ar fi expus vreunui risc, ar proceda intr-o asemenea maniera, daca riscul ar fi invederat si probat ulterior de catre recurenta parata in fata acestora.

Sub un alt aspect, instanta nu poate analiza sustinerile partilor privind relatiile dintre parinti, precum si relatiile acestora cu copilul, intrucat este investita doar cu verificarea incidentei dispozitiilor Conventiei de la Haga din 1980 si a art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, si nu cu fondul raporturilor juridice dintre copil si parintii sai, neputand face aprecieri cu privire la care dintre parinti este mai potrivit sa se ocupe de ingrjirea minorului. Aceasta problema se va reglementa in cadrul procesului privind incredintarea si sarcina revine instantei care se va pronunta definitiv asupra solicitarii respective.

Fata de cele retinute, in temeiul dispozitiilor art. 480 alin. (1) Cpc, Curtea va respinge ca nefondat apelul”.

*Cititi aici decizia nr. 311/A/16.07.2014 pronuntata de judecatoarele Andreea Doris Tomescu si Elena Vlad, de la Curtea de Apel Bucuresti, in dosarul nr. 31266/3/2013