MOTTO:

„- Statele Unite ne-au trimis ca ambasador un cimpanzeu.

- De ce nu? Pentru acesti gringos, suntem un soi de gradina zoologica, nu?”

Mario Vargas Llosa, Vremuri grele

Duduia Kathleen Kavalec, trimisa „hegemonului binevoitor”¹ la Bucuresti, si-a pus poalele diplomatice in cap, dar nu oricum, ci in public. Mai precis, in studioul „mistretilor” cu colti hastagisti din presa de casa, carora le-a impartasit adanca sa ingrijorare: „Un lucru pe care l-am observat eu este o problema legata de institutia prescriptiei, care este folosita pentru a permite oamenilor care sunt urmariti penal sa fie liberi pentru ca timpul se scurge in urmarirea penala. Inteleg ca s-au facut unele eforturi pentru a incerca sa se corecteze aceasta problema, dar au existat multe cazuri in care oamenii au folosit acest lucru pentru a evita pedeapsa, iar acest lucru trebuie sa se schimbe. Asadar, ne vom oferi sprijinul, formarea si asistenta noastra in oricare dintre aceste domenii pentru a consolida institutiile si pentru a consolida capacitatea Romaniei de a combate coruptia si de a o preveni”. Vasazica, guvernatoarea coloniei dambovitene o tine langa cu lupta anticoruptie, o mascarada judiciara care ne-a scopit de demnitate nationala. Altminteri, tipa n-a priceput o iota din subiectul abordat, dovada fiind exprimarea scremuta si vadit inepta. O mostra de prostie cu fason euroatlantic. Cat despre „sprijinul, formarea si asistenta” yankeilor, sa ma scuteasca, m-am saturat de bunavointa „natiunii indispensabile” ca de mere acre! Inalta musafira sa-si ofere competentele compatriotilor ei in roba, daca isi permite! De unde sa stie individa parasutata vremelnic aici ca pe meleagurile astea exista un proverb pe care ar fi nimerit sa-l bage mintenas la tartacuta: „Cainele moare de drum lung, iar prostul, de grija altuia”. Orice asemanare cu sumbra realitate este pur intamplatoare, desigur. Numai ca geaba latratul patrupedelor cu coada, caravana „Marelui Licurici” isi vede netulburata de ale ei si zau ca nu-i nicio diferenta intre tratamentul aplicat Americii Centrale in anii '50 si cel rezervat noua, lacheilor din rezervatia de la gurile Dunarii.

Caci atunci, bunul samaritean de dincolo de Ocean si-a numit in Guatemala un ambasador instruit sa conduca lovitura de stat impotriva presedintelui de acolo, acuzat (ati ghicit!) de impartasirea tezelor marxist-leniniste. Insa, ori de cate ori indezirabilul „Árbenz ii spunea lui Peurifoy ca el era cel mai mare anticomunist din Guatemala, vedea cum acesta ranjea batjocoritor. Daca il intreba ce fel de satelit rusesc putea fi o tara care, pe langa faptul ca nu avea pe teritoriul ei nici un singur cetatean rus, nu avusese niciodata relatii diplomatice si nici comerciale cu Uniunea Sovietica, si unde partidele politice internationale erau interzise prin Constitutie, ambasadorul tacea malc. Asa cum facea, chiar daca lua o expresie mai sceptica, si atunci cand il asigura ca Partidul Guatemalez al Muncii, care se declara comunist, era de fapt o organizatie ridicol de neinsemnata. Uneori, ambasadorul Peurifoy ii raspundea ca avea numai patru parlamentari, dar controla toate sindicatele, ceea ce era adevarat, si ca bagase groaza printre agricultorii si afaceristii din Guatemala, dintre care multi suferisera pentru ca fusesera invadati si obligati sa plece in strainatate. 'Nu mai e nimic de facut, se gandea Árbenz. Ne-au trimis un tampit.'

Totusi, John Emil Peurifoy nu era un tampit. Un fanatic si un rasist, da, fara indoiala; plus un adept al lui McCarthy, necioplit, incapatanat, dupa cum repeta zi si noapte, inca de cand il cunoscuse, pentru oricine voia sa o asculte, sotia lui Árbenz, doamna María Cristina Vilanova. Insa era un barbat competent si se napustea orbeste asupra oricarui obstacol ce aparea in calea telurilor sale. Daduse dovada de o indrazneala nebuneasca atunci cand incercase sa-l mituiasca pe comandantul Fortelor Armate, colonelul Carlos Enrique Díaz (Arbencito Segundo), caruia ii oferise, prin intermediul unui agent CIA, doua sute de mii de dolari, in timpul unei calatorii la Caracas, pentru a-l convinge 'sa colaboreze cu Statele Unite'. Colonelul Díaz a respins oferta si, dupa intoarcerea in Guatemala, a dat fuga la presedintele Árbenz pentru a-i povesti ce se intamplase. (...)

Ambasadorul Peurifoy aplica o strategie asemanatoare celei din Grecia: sa-i convinga pe ofiterii superiori din armata ca politica dusa de Árbenz nu prejudicia doar tara, ci, mai ales, Fortele Armate, prima institutie pe care comunistii ar anihila-o, inlocuind-o cu militii populare conduse de catre partid, asa cum procedasera in Rusia si in alte tari cu democratie populara, pe care pusesera mana dupa al Doilea Razboi Mondial. Cand recurgea la asemenea operatiuni, ambasadorul nu-si lua nici cele mai mici precautii, asa ca presedintele Árbenz si guvernul sau le cunosteau in detaliu. Presedintele le considera 'provocari' al caror scop era acela de a-l obliga sa-l expulzeze din tara, ceea ce le-ar fi oferit nord-americanilor un pretext pentru ca sa invadeze Guatemala. Peurifoy invita la ambasada colonei si maiori cu functie de comandanti, incepand cu colonelul Díaz, comandantul Fortelor Armate, si continuand cu alti colonei, precum Elfego H. Monzón, Rogelio Cruz Wer, seful Jandarmeriei si maiorul Jaime Rosemberg, seful Procuraturii (subl.m.), sau se intalnea cu ei la Cazinoul Militar, ori in case particulare ale fermierilor si oamenilor de afaceri ingroziti de reforme, mai ales de Decretul 900, cel al Reformei Agrare, sau, unii dintre ei, de ideea de a fi obligati sa plateasca impozit pentru prima data in viata lor (subl.m.). Ambasadorul ii avertiza pe ofiteri ca daca lucrurile continuau sa se agraveze, Statele Unite nu vor avea de ales si vor interveni in curand. Vor infrunta ei cea mai puternica armata din lume? Pe de alta parte, le reamintea ca din 1951, adica de cand incepusera sa apara masurile comuniste pe care Árbenz le numea 'sociale', SUA se vazusera obligate sa impuna Guatemalei un embargou care-i interzicea cumpararea de armament, munitie si echipamente militare din orice tara occidentala, un boicot la care aderasera mai multe tari europene, ceea ce dauna grav Fortelor Armate. Nu stiau ei prea bine? Nu era acesta un motiv suficient de intemeiat pentru ca ei sa actioneze si sa rastoarne guvernul?

Totusi, in ziua de 18 iunie, cand trupele conduse de Castillo Armas au trecut frontiera dinspre Honduras, ambasadorul si-a dat seama ca multi dintre ofiterii cu care se intalnea frecvent au reactionat negativ. Considerau ca e 'intolerabil', un 'act de tradare' faptul ca acel militar lipsit de prestigiu, un neica-nimeni se ridica impotriva propriei tari, in fruntea unor mercenari, dintre care cei mai multi erau straini. Iritarea ofiterilor l-a facut pe Peurifoy sa schimbe strategia. A cerut Departamentului de Stat si CIA ca ajutorul acordat de Statele Unite 'tradatorului' Castillo Armas sa nu fie fatis, ci mai degraba sa incerce, asa cum el sugerase inca de la inceput, sa mearga pe beneficiile unei 'lovituri de stat'.

Pe de alta parte, datorita eforturilor lui Peurifoy, ambasada avea informatori in randurile ofiterilor guatemalezi (subl.m.). 'Mult mai ieftini decat ofiterii greci', conform informatiilor trimise de el catre Departamentul de Stat. Nu toti aveau onestitatea colonelului Díaz. Ambasadorul Peurifoy trimitea zilnic informatii la Washington si facea tot ce putea pentru a minimaliza actiunile din exil ale lui Castillo Armas si a-si impune convingerea sa ca ar fi fost mai rapida si mai preferabila o revolta a Fortelor Armate, care sa duca la indepartarea lui Árbenz. Avea argumente ca o asemenea revolta ar fi mai eficienta decat invazia aceea, care se amana intr-atat incat sa starneasca scepticismul in randul militarilor si populatiei civile”.² In cele din urma, prin stradaniile cinicului ticalos Peurifoy, instruit de „mama vitrega” (CIA)³, planul a reusit ca aproape oriunde „Unchiul Sam” si-a propus... Morala istorioarei e foarte simpla: „Guatemala suferise mult de pe urma celor intamplate in ultimii zece ani si pentru guvernul lui Eisenhower era important ca tara sa aiba in fruntea ei pe cineva care, atat prin convingerile politice, cat si prin temperament, sa fie prietenul Statelor Unite si sa arate multa intelegere fata de companiile nord-americane din America Centrala”.⁴ Scurt si concis, ca o salva de tun trasa direct in tinta vie. Vi se pare cumva cunoscut comportamentul peurifoyan? Ba bine ca nu, de vreme ce toti gitensteinii si klemmii aterizati in vatra traco-daco-getica dupa 1989 ne-au tratat ca pe niste oligofreni, ca pe niste slugi exemplare, in stare sa suporte orice batjocura...

Talcul povestii nu-i strain poporului din scutlacul valah, dimpotriva! Fiindca Romania e un fel de Guatemala Europei, dar despre subiectul cu pricina, altadata. Deocamdata, ca biet biped din gradina zoologica damboviteana, cuget la vorbele duduii Kathleen Kavalec (un fel de Ana Pauker in blugi!) si-mi dau seama ca s-au scurs in zadar vreo 70 de ani, intrucat scenariul pritocit de Statele Unite ale Amneziei⁵ nu s-a schimbat defel. Si, culmea, seamana izbitor cu intrajutorarea frateasca exersata in zona de Stalin si comisarii lui inarmati cu kalasnikoave, cu un plus semnificativ de perversitate pentru actualul stapan (sa nu-i ignoram meritele!). Indiferent de reflectiile mele, statul misionar american va respecta cu fanatism vorbele istoricului Richard Hofstadter: „Soarta noastra ca natiune a fost sa nu avem o ideologie, ci sa fim o ideologie”.⁶ O ideologie impusa, iata, cu pumnul in gura si prin ucazuri kavaleciene ordonate din bazele militare ce-au inghitit Romania...