Procurorul ierarhic superior poate exercita controlul asupra procurorilor din subordine doar in faza urmaririi penale – adica inainte de trimiterea rechizitoriului in instanta. Ceea ce se intampla mai departe, in faza de camera preliminara, tine strict de atributiile judecatorului de camera preliminara, nicidecum de cele ale procurorului ierarhic superior.

---

De aceea, nu procurorul ierarhic superior, ci judecatorul de camera preliminara este singurul indrituit sa verifice daca parchetul a remediat neregularitatile din rechizitoriu, asa cum a dispus judecatorul de camera preliminara, a stabilit Inalta Curte de Casatie si Justitie in Hotararea Prealabila nr. 23/2022 (publicata in Monitorul Oficial de luni, 4 iulie 2022), prin care a dezlegat urmatoarea chestiune de drept: „Daca actul trebuie verificat pentru legalitate si temeinicie de catre procurorul ierarhic superior si care este termenul limita pana la care ar putea interveni aceasta verificare”.

Iar decizia ICCJ (pronuntata la sesizarea Tribunalului Brasov) a fost ca: „Actul prin care procurorul remediaza neregularitatile rechizitoriului, in conditiile prevazute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, nu este supus verificarii pentru legalitate si temeinicie de catre procurorul ierarhic superior” (click aici pentru a citi).

Iata ce prevede art. 345 alin. 3 din Codul de procedura penala:

„In termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediaza neregularitatile actului de sesizare si comunica judecatorului de camera preliminara daca mentine dispozitia de trimitere in judecata ori solicita restituirea cauzei”.

Cu aceeasi ocazie, Completul Inaltei Curti pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins sesizarea formulata de Tribunalul Brasov in vederea pronuntarii unei hotarari prealabile referitoare la urmatoarea chestiune de drept: „Care este natura juridica a termenului de 5 zile in cadrul caruia procurorul remediaza neregularitatile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizeaza remedierea”.

Decizia a fost pronuntata de judecatorii supremi Daniel Gradinaru (foto) – presedintele Sectiei penale a Inaltei Curti –, Francisca Maria Vasile, Ioana Bogdan, Laura Mihaela Soane, Anca Madalina Alexandrescu, Simona Elena Cirnaru, Leontina Serban, Gheorghe Valentin Chitidean si Adriana Ispas.

In plus, cei noua magistrati ICCJ au stabilit ca actul prin care procurorul remediaza rechizitoriul, ca urmare a constatarilor judecatorului de camera preliminara, nu cuprinde o solutie propriu-zisa. Deci nu ar putea face obiectul unei eventuale infirmari din partea procurorului ierarhic superior.

Redam principalul pasaj din decizia Inaltei Curti:

„Cu privire la fondul chestiunii de drept

Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizari presupune a se stabili, in esenta, daca, in etapa intermediara prevazuta de art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, actul prin care procurorul remediaza neregularitatile rechizitoriului trebuie verificat si el, sub aspectul legalitatii si temeiniciei, de catre procurorul ierarhic superior.

Nelamurirea instantei de trimitere vizeaza, asadar, numai exigentele de forma ale actului prin care procurorul regularizeaza rechizitoriul, nu si ipoteza in care, fara a constata neregularitati ale rechizitoriului, judecatorul de camera preliminara se limiteaza la a sanctiona actele de urmarire penala ori la a exclude una sau mai multe probe administrate, ipoteza ce nu face obiectul analizei de fata.

Sub aspectul supus interpretarii, dispozitiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala se rezuma la a institui obligatia procurorului de a remedia neregularitatile actului de sesizare – atunci cand judecatorul de camera preliminara a constatat existenta lor – si de a comunica instantei optiunea sa de a mentine dispozitia de trimitere in judecata ori, dupa caz, de a solicita restituirea cauzei.

Daca, in cazul rechizitoriului, legiuitorul a normat in mod explicit atat cu privire la cuprinsul, cat si la finalitatea acestui important act procesual prin care se da o rezolvare cauzei la finalul urmaririi penale, demersul procedural ulterior prin care sunt inlaturate, in faza de camera preliminara, neregularitatile sale nu a fost reglementat intr-o forma la fel de detaliata.

Pe cale de consecinta, clarificarea continutului si sensului dispozitiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala reclama interpretarea lor prin utilizarea tuturor metodelor de interpretare pertinente, in scopul justei aplicari a legii.

(i) Sub un prim aspect, interpretarea gramaticala a textului conduce la concluzia ca legiuitorul a optat pentru o enumerare limitativa a actiunilor la care este obligat procurorul, in cazul in care judecatorul de camera preliminara a constatat neregularitati ale actului de sesizare. Forma afirmativa a verbelor inserate in prevederile supuse interpretarii si utilizarea conjunctiei 'si' reliefeaza atat caracterul imperativ, cat si pe cel cumulativ-limitativ al demersurilor procedurale ce incumba procurorului, care 'remediaza neregularitatile (...) si comunica judecatorului (...)'.

(ii) Din perspectiva unei interpretari istorico-teleologice, se observa ca institutia camerei preliminare a fost conceputa legislativ, initial, ca o etapa lipsita de oralitate si nemijlocire, in care cererile si raspunsurile participantilor procesuali cu privire la chestiunile analizate in aceasta faza se redactau in forma scrisa.

In expunerea de motive la Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, s-a subliniat ca, prin reglementarea acestei institutii, se urmareste rezolvarea chestiunilor care tin de legalitatea trimiterii in judecata si de legalitatea administrarii probelor, asigurandu-se premisele pentru solutionarea cu celeritate a cauzei in fond. In considerarea acestui deziderat, judecatorului de camera preliminara i-a fost atribuita normativ functia de verificare a legalitatii trimiterii in judecata, prevederile art. 3 alin. (1) lit. c) si art. 54 lit. a) din Codul de procedura penala consacrand competenta sa exclusiva sub acest aspect.

Forma actuala a art. 345 din Codul de procedura penala este rezultatul modificarilor aduse prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedura penala, modificari menite a asigura transpunerea in legislatie a celor statuate prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 a Curtii Constitutionale (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014), sub aspectul necesitatii de a se asigura partilor posibilitatea de a participa la procedura de camera preliminara, ca o garantie a echitatii procedurii. In urma acestui demers legislativ, alin. (3) al textului nu a suferit insa modificari de substanta, continutul sau regasindu-se intr-o forma semnificativ asemanatoare in variantele succesive ale Codului de procedura penala.

La randul sau, institutia verificarii rechizitoriului de catre procurorul ierarhic superior a fost consacrata, intr-o forma similara, si in legislatia procesual-penala in vigoare anterior datei de 1 februarie 2014, regasindu-se in cuprinsul prevederilor art. 264 alin. 3 din Codul de procedura penala din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006.

Optiunea legiuitorului de a inlatura, prin actul normativ ultim precizat, varianta anterioara de reglementare, in care rechizitoriul era supus nu simplei verificari, ci confirmarii procurorului ierarhic superior, s-a grefat, asa cum rezulta din expunerea de motive la Legea nr. 356/2006, pe aprecierea ca o astfel de confirmare reprezenta o masura de control si ingerinta din partea conducatorului parchetului, fara a fi insa necesara, de vreme ce procurorul ierarhic superior nu avea atributia de a intocmi vreunul dintre actele de urmarire penala efectuate in cauza.

Varianta legislativa consacrata prin Legea nr. 356/2006 a fost preluata si de legiuitorul actual, ratiunile care au stat la baza limitarii implicarii procurorului ierarhic superior la operatiunea de verificare a rechizitoriului mentinandu-se neschimbate. Menita a da expresie principiului constitutional al controlului ierarhic in activitatea Ministerului Public, implicarea conducatorului unitatii de parchet in activitatea procurorilor din subordine nu poate nesocoti garantia independentei celor din urma in solutiile dispuse, astfel cum este consacrata de prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara.

In acest context argumentativ, se poate concluziona ca, in etapa intermediara a solutionarii cererilor si exceptiilor ridicate in camera preliminara, scopul actului de remediere a neregularitatilor rechizitoriului este acela de a asigura legalitatea deplina a sesizarii instantei de judecata, prin inlaturarea unor vicii de forma sau de fond ce s-ar putea repercuta negativ asupra derularii echitabile a procedurii, in ansamblul sau.

Desi realizata de catre procuror – in calitate de titular al functiei de urmarire penala si detinator al atributului acuzarii –, remedierea neregularitatilor rechizitoriului nu reprezinta insa materializarea unei initiative procesuale proprii a acestui organ judiciar. O atare activitate procesuala intervine exclusiv la solicitarea judecatorului de camera preliminara, se desfasoara in limitele strict trasate prin incheierea intermediara de solutionare a cererilor si exceptiilor si este supusa, in fine, cenzurii de legalitate a aceluiasi judecator.

In conditiile in care legiuitorul a inteles sa atribuie organului judiciar prevazut de art. 54 din Codul de procedura penala (n.r. judecatorul de camera preliminara) competenta exclusiva de a verifica legalitatea trimiterii in judecata si de a solicita, atunci cand constata neregularitati ale actului de sesizare, remedierea lor de catre procuror, rezulta ca judecatorul de camera preliminara este unicul indrituit, de lege lata, sa statueze asupra legalitatii actului remediu si a aptitudinii acestuia de a inlatura, in mod efectiv, aspectele de neregularitate initiala a trimiterii in judecata.

Concluzia este sustinuta normativ nu doar de continutul explicit al prevederilor referitoare la competenta judecatorului de camera preliminara, ci si de dispozitiile art. 346 alin. (3) si (4) din Codul de procedura penala. Reglementand solutiile ce ar putea fi dispuse in etapa finala a camerei preliminare, aceste din urma prevederi reafirma intentia legiuitorului de a atribui judecatorului de camera preliminara competenta exclusiva de evaluare a actului-remediu, in scopul de a statua daca el regularizeaza rechizitoriul, iar, in ipoteza unui raspuns negativ, de a decide in ce masura neregularitatea persistenta atrage sau nu imposibilitatea stabilirii obiectului ori limitelor judecatii, cu consecinta restituirii cauzei la procuror sau, dimpotriva, a inceperii judecatii.

Plenitudinea de competenta a judecatorului de camera preliminara sub acest aspect este neindoielnica, neidentificandu-se vreun argument de ordin teleologic care sa justifice limitarea, pe cale de interpretare, a acestei competente, prin eventuala sa partajare intre judecatorul de camera preliminara chemat sa decida asupra regularitatii trimiterii in judecata si procurorul ierarhic superior celui care a intocmit actul de remediere. Prerogativele acestuia din urma de cenzurare a actelor procurorilor din subordine nu pot fi extinse dincolo de momentul final al urmaririi penale, deoarece activitatea sa ar interfera astfel, in absenta oricarei baze legale, cu atributiile exclusive ale judecatorului de camera preliminara, astfel cum au fost consacrate de legiuitor.

Prin urmare, in relationarea procesuala dintre judecatorul de camera preliminara si procurorul care a intocmit si/sau a regularizat rechizitoriul, in etapa prevazuta de art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, interpunerea procurorului ierarhic superior nu poate fi sustinuta prin argumente derivate din interpretarea gramaticala si teleologica a normei.

(iii) O concluzie asemanatoare decurge si din interpretarea sistematica a normei legale pertinente, respectiv din analiza sa in contextul reglementarii aplicabile intocmirii rechizitoriului, pe de o parte, dar si in cel al organizarii specifice celor doua categorii de organe judiciare implicate in intocmirea si regularizarea actului de trimitere in judecata (procuror, respectiv judecator de camera preliminara), pe de alta parte.

Constituind actul procesual prin care se da cauzei rezolvarea prevazuta de art. 327 din Codul de procedura penala si se sesizeaza instanta de judecata, rechizitoriul apartine, ca institutie de drept procesual penal, fazei de urmarire penala. Prevederile care reglementeaza continutul si functionalitatea sa sunt inserate in cuprinsul titlului I din Partea speciala a Codului de procedura penala, denumit 'Urmarirea penala', in capitolul V.

Verificarea obligatorie a rechizitoriului sub aspectul legalitatii si temeiniciei de catre procurorul ierarhic superior, prevazuta in mod expres de dispozitiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedura penala, corespunde astfel specificului fazei procesuale initiale a procesului penal si particularitatilor structurii organizatorice a organelor judiciare implicate. In aceasta etapa, activitatea procurorilor se desfasoara, printre altele, in conformitate cu principiul controlului ierarhic, in conditiile legii. In virtutea acestui principiu, dispozitiile art. 304 alin. (2) din Codul de procedura penala consacra, la randul lor, ca regula generala aplicabila fazei de urmarire penala, dreptul procurorului ierarhic superior de a cenzura legalitatea si temeinicia actelor intocmite de procurorii din subordine.

Simetric acestui drept de verificare, legiuitorul national a instituit, tot cu caracter general, si posibilitatea procurorului ierarhic superior de a invalida prin infirmare actele supuse verificarii, in cazul in care apreciaza ca ele sunt nelegale sau netemeinice. Sub acest ultim aspect, prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara consacra explicit facultatea procurorului ierarhic superior de a infirma motivat solutiile adoptate de procurorul din subordine, in ipoteza mentionata.

Prin urmare, in materia particulara a solutiei de trimitere in judecata, dispozitiile art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedura penala nu reprezinta altceva decat reafirmarea normativa a unui atribut de principiu al procurorului ierarhic superior, cu unica deosebire ca dreptul acestuia de a verifica, in genere, legalitatea si temeinicia solutiilor dispuse de procurorii ierarhic inferiori este convertit, in cazul rechizitoriului, intr-o veritabila obligatie procesuala, a carei indeplinire este supusa, la randul sau, cenzurii organului judiciar investit in camera preliminara.

In schimb, dispozitiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala sunt integrate in titlul II al Partii speciale a legii procesual penale, rezervat camerei preliminare, ca etapa-filtru distincta a procesului penal, interpusa intre urmarirea penala si faza de judecata.

Odata cu sesizarea instantei de judecata, fundamentul legislativ al dreptului conducatorului parchetului de a examina legalitatea si temeinicia actelor intocmite de procurorii din subordine nu mai subzista. Rezolvarea cauzei prin intocmirea rechizitoriului marcheaza momentul final al urmaririi penale, subsecvent caruia procurorul nu mai are posibilitatea de a dispune o eventuala noua solutie, susceptibila, in virtutea principiului subordonarii ierarhice, de o reverificare din partea conducatorului parchetului.

Camera preliminara se desfasoara in baza dispozitiilor judecatorului de camera preliminara si sub controlul sau jurisdictional exclusiv. Limitele in care acest organ judiciar isi exercita competenta sunt fixate prin lege, prevederile art. 54 lit. a) din Codul de procedura penala consacrand, cu caracter general, atributia sa de a verifica legalitatea trimiterii in judecata.

Or, daca legiuitorul ar fi dorit sa deroge de la aceasta reglementare generala in domeniul particular al remedierii neregularitatilor rechizitoriului, el ar fi limitat in mod explicit competenta judecatorului de camera preliminara sub acest aspect, atribuind, eventual, un rol complementar in etapa filtru a procesului si procurorului ierarhic superior celui care a intocmit actul de regularizare.

Prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala nu statueaza insa – nici in mod direct si nici printr-o eventuala trimitere la dispozitiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedura penala – cu privire la eventuala supunere a actului de remediere a neregularitatilor rechizitoriului vreunei forme de verificare din partea procurorului ierarhic superior, anterior comunicarii sale judecatorului de camera preliminara. A considera, prin urmare, ca regularizarea rechizitoriului ar fi supusa, la randul sau, unei verificari de legalitate si temeinicie de natura celei prevazute de art. 328 alin. (1) teza a doua din Codul de procedura penala inseamna, implicit, a atribui normei supuse interpretarii caracteristicile unei prevederi incomplete.

O atare caracterizare s-ar afla insa in contradictie cu formularea completa si inechivoca a dispozitiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, care arata explicit actiunile pe care legiuitorul a inteles sa le integreze conduitei la care procurorul este obligat, fara a face trimitere, eventual, la dispozitiile art. 328 din Codul de procedura penala.

In al doilea rand, o atare interpretare ar contraveni si exigentelor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, potrivit carora raportul de complementaritate intre doua dispozitii legale trebuie sa rezulte din chiar formularea prevederii incomplete, in al carei continut se va face trimitere la norma care o complineste.

Din perspectiva unei interpretari sistematice, se poate concluziona, prin urmare, ca institutia regularizarii rechizitoriului este plasata intr-o faza procesuala ce nu se mai afla sub controlul conducatorului unitatii de parchet, ci al judecatorului de camera preliminara, acestuia din urma revenindu-i competenta exclusiva de a transa aspectele de legalitate si temeinicie ale actelor intocmite din dispozitia sa.

(iv) In fine, concluzia anterior enuntata este sustinuta si de interpretarea logica a normelor pertinente.

Cata vreme dispozitiile art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala nu instituie obligativitatea supunerii actului de regularizare a rechizitoriului unei verificari prealabile de legalitate si temeinicie din partea procurorului ierarhic superior, se impune concluzia ca legiuitorul nu a inteles sa asocieze acestui demers procedural o atare cerinta de forma.

Conditionarea legalitatii actului remediu de o astfel de verificare ar echivala cu introducerea, in procesul de aplicare a normei, a unor distinctii de interpretare neprevazute de lege, cu consecinta nesocotirii insesi functionalitatii actului prin care se remediaza neregularitatile sesizarii.

Rechizitoriul constituie actul procesual prin care se dispune trimiterea in judecata si sesizarea instantei, cu toate consecintele juridice inerente declansarii fazei filtru premergatoare judecatii. El cuprinde rezolvarea data de procuror la finalul urmaririi penale si stabileste limitele in care se va derula procedura de judecata.

Actul prin care se remediaza neregularitatile rechizitoriului are insa un rol si o finalitate diferite. El nu cuprinde o solutie data cauzei penale si nu tinde la o noua sesizare a instantei de judecata, ci doar clarifica intinderea si particularitatile dispozitiilor cuprinse in rechizitoriu, urmarindu-se, astfel, conservarea efectelor deja produse prin sesizarea originara si evitarea unei eventuale solutii de restituire a cauzei la procuror in alte situatii decat cele restrictiv prevazute de lege.

Prin urmare, desi complementar trimiterii in judecata, demersul de regularizare nu se confunda cu acesta, ci doar complineste rechizitoriul initial intocmit, in scopul inlaturarii oricarei imprecizii referitoare la faptele si persoanele ce vor face obiectul judecatii si al asigurarii, in aceasta modalitate, a tuturor garantiilor unei proceduri echitabile.

Asa fiind, actului de regularizare nu ii pot fi asociate, pe cale de interpretare, exigente de forma identice celor aplicabile rechizitoriului; in caz contrar, neexistand posibilitatea unei noi inlaturari a eventualelor vicii ale actului remediu, s-ar imprima acestuia din urma, in mod inevitabil, un nivel de formalism superior chiar actului remediat, negandu-se implicit insasi functia sa esential regulatoare.

Ratiunea verificarii la care face referire art. 328 din Codul de procedura penala rezida in necesitatea de a se asigura deplina legalitate a sesizarii instantei de judecata, date fiind importanta rechizitoriului si efectele intocmirii sale. Dreptului procurorului ierarhic superior de a efectua aceasta verificare ii corespunde, in mod concordant, prerogativa de a dispune asupra actului verificat, fie in sensul asumarii sale, fie in cel contrar, al infirmarii rechizitoriului, atunci cand el nu indeplineste exigentele de legalitate sau temeinicie.

O atare ratiune nu subzista insa in cazul actului-remediu, pentru a se considera ca prevederile art. 328 din Codul de procedura penala se aplica in virtutea argumentului analogic ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (n.r. unde se aplica acelasi rationament, se aplica aceeasi solutie). Actul prin care procurorul remediaza rechizitoriul, ca urmare a constatarilor judecatorului de camera preliminara, nu cuprinde o solutie propriu-zisa si nu ar putea face, pe cale de consecinta, obiectul unei eventuale infirmari din partea procurorului ierarhic superior.

De altfel, aspectele asupra carora poarta regularizarea sunt extrem de variate, ele putand fi extrinseci rechizitoriului (cum ar fi, de exemplu, lipsa mentiunii de verificare sub aspectul legalitatii si temeiniciei) ori intrinseci acestuia. Aceasta ultima categorie de neregularitati poate include fie vicii de forma ale sesizarii (de exemplu, lipsa semnaturii procurorului), fie neregularitati de continut care, la randul lor, pot afecta insasi claritatea acuzatiei propriu-zise (cum este cazul impreciziei descrierii elementelor de continut factual al acuzatiilor) ori, dimpotriva, doar elementele necesare pentru corecta stabilire a cadrului procesual sau pentru rezolvarea unor chestiuni complementare actiunii penale (de exemplu, omisiunea indicarii persoanelor care urmeaza a fi citate in instanta sau absenta informatiilor referitoare la masurile procesuale dispuse ori cheltuielile judiciare).

Fiind neindoielnic ca viciile extrinseci rechizitoriului nu reclama un demers de regularizare distinct al procurorului care l-a intocmit, rezulta ca remedierea este necesara numai in cazul unor neregularitati intrinseci rechizitoriului. Or, a considera ca prevederile art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala impun verificarea prealabila de legalitate si temeinicie in cazul unui anume tip de neregularitati inseamna a introduce o noua distinctie de interpretare, in absenta unor dispozitii care sa o justifice.

In fine, argumentul derivat din principiul simetriei juridice, ce ar impune ca actul de remediere sa respecte aceleasi cerinte de forma ca si rechizitoriul pe care il regularizeaza, nu sustine eventuala interpretare contrara.

Principiul simetriei este specific dreptului privat si nu poate fi aplicat, in absenta unor dispozitii contrare, intr-o ramura a dreptului public de esenta careia este stricta legalitate a efectuarii actelor procesuale, conform art. 2 din Codul de procedura penala. Exigentele de forma aplicabile rechizitoriului, pe de o parte, si actului remediu, pe de alta parte, nu sunt simetrice, deoarece cele doua institutii sunt distincte, cu roluri si scopuri procesuale diferite.

In acest sens, trebuie avut in vedere ca legislatia nationala privind modificarea acuzatiei trebuie interpretata si in lumina celor statuate prin Hotararea din data de 21 octombrie 2021, pronuntata de Curtea de Justitie a Uniunii Europene in Cauza C-282/20, in sensul in care trebuie sa se permita procurorului sa remedieze neclaritatile si lacunele din continutul rechizitoriului si ulterior camerei preliminare, in cadrul sedintei de judecata, protejand in acelasi timp in mod activ si real dreptul la aparare al persoanei acuzate. Or, a considera ca demersurile realizate de procuror in acest scop, ulterior sesizarii instantei de judecata, ar fi supuse unor exigente de verificare din partea procurorului ierarhic superior inseamna a admite ca o atare conditionare ar opera nu doar in faza de camera preliminara, ci si in cursul judecatii, asociindu-se astfel normelor aplicabile in aceasta ultima faza a procesului limitari pe care ele nu le prevad.

Prin urmare, interpretarea literala a dispozitiilor art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, in sensul in care actul prin care se remediaza neregularitatile rechizitoriului nu este supus verificarii de legalitate si temeinicie a procurorului ierarhic superior, este unica de natura sa asigure corecta aplicare a legii. In atare conditii, examinarea celei de-a patra intrebari ce face obiectul sesizarii – referitoare la termenul-limita pana la care ar trebui sa intervina o atare verificare – este superflua, o atare problema nemaisubzistand fata de dezlegarea data chestiunii pertinente de drept.

In raport cu cele aratate, Inalta Curte de Casatie si Justitie va admite sesizarea formulata de Tribunalul Brasov – Sectia penala in Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicita pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea urmatoarei chestiuni de drept: 'Daca actul trebuie verificat pentru legalitate si temeinicie de catre procurorul ierarhic superior si care este termenul-limita pana la care ar putea interveni aceasta verificare' si va stabili ca actul prin care procurorul remediaza neregularitatile rechizitoriului, in conditiile prevazute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedura penala, nu este supus verificarii pentru legalitate si temeinicie de catre procurorul ierarhic superior.

Totodata, va respinge, ca inadmisibila, sesizarea formulata de Tribunalul Brasov – Sectia penala in Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronuntarea unei hotarari prealabile referitoare la urmatoarea chestiune de drept: 'Care este natura juridica a termenului de 5 zile in cadrul caruia procurorul remediaza neregularitatile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizeaza remedierea'”.

* Cititi aici intreaga hotarare prealabila