Articolul își propune o prezentare a modului în care legiuitorul reglemntează dreptul la apărare al părților în procesul judiciar penal, analizând beneficiarii dreptului la apărare, precum și conținutul dreptului la apărare.

Punctul de plecare îl reprezintă norma constituțională (art. 24), potrivit căreia dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului, părțile având dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În procesul penal, dreptul la apărare este recunoscut părților, respectiv inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente (a se vedea art. 32 alin. (2) Cod de procedură penală, art. 10 alin. (1) Cod de procedură penală), subiecților procesuali principali, respectiv suspectului și persoanei vătămate (art. 33 Cod de procedură penală, art. 10 alin. (1) Cod de procedură penală).

În cazul suspectului și inculpatului, legiuitorul reglementează asistența juridică obligatorie, ceea ce înseamnă că atunci când cei doi beneficiari ai dreptului la apărare nu își angajează un avocat, Statul le asigură avocat din oficiu, în următoarele situații (art. 90 Cod de procedură penală):

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

În cazul persoanei vătămate și al părții civile lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, precum și în cazul în care persoana vătămată sau partea civilă este victima uneia dintre infracțiunile prevăzute de art. 197, 199, 209-2161, 218, 2181, 219, 2191, 221, 222 şi 223 din Codul penal, asistența juridică este obligatorie, ceea ce înseamnă în mod similar că, atunci când beneficiarii dreptului la apărare nu își angajează un avocat, Statul le asigură avocat din oficiu (art. 93 alin. (4) Cod de procedură penală). De asemenea, atunci când organul judiciar apreciază că din anumite motive, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu, firește dacă acestea nu își angajează un avocat ales (art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală).

Martorului, subiect procesual în accepțiunea art. 34 Cod de procedură penală, nu îi este recunoscut în mod expres dreptul la apărare. Singura mențiune în acest sens este cea din art. 118 alin. (4) Cod de procedură penală, unde se prevede că, dacă martorul se prezintă la audiere însoțit de un avocat, acesta poate asista la audiere.

Până în acest punct, pot fi identificate următoarele vulnerabilități:

1. nu sunt reglementate criteriile pe care organul judiciar trebuie să le aibă în vedere atunci când apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea (art. 90 lit. b) Cod de procedură penală), precum și atunci când apreciază că din anumite motive, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea (art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală); potrivit art. 4 alin. (4) din DIRECTIVA (UE) 2016/1919 a Parlamentului European și a Consiliului din 26 octombrie 2016 privind asistența juridică gratuită pentru persoanele suspectate și persoanele acuzate în cadrul procedurilor penale și pentru persoanele căutate în cadrul procedurilor privind mandatul european de arestare, atunci când statele membre aplică criteriul temeiniciei, se ia în considerare gravitatea infracțiunii, complexitatea cauzei, precum și gradul de severitate a sancțiunii în cauză, pentru a stabili dacă interesele justiției impun acordarea asistenței juridice gratuite. În orice caz, criteriul temeiniciei se consideră a fi îndeplinit în următoarele situații: (a) atunci când o persoană suspectată sau acuzată este adusă în fața unui judecător sau a unei instanțe competente pentru a se pronunța cu privire la detenție în orice fază a procedurilor în cadrul domeniului de aplicare a prezentei directive; și (b) pe durata detenției. În acest context, de lege ferenda, se impune completarea dispozițiilor art. 90 lit. b) Cod de procedură penală și art. 93 alin. (5) Cod de procedură penală cu enumerarea criteriilor recomandate de Directivă, pentru asigurarea unei apărări efective și complete.

2. nu este prevăzută o procedură de verificare a legalității actului organului judiciar pentru ipotezele de mai sus, singura posibilitate de contestare a încălcării dreptului la apărare (aceasta este consecința conduitei pasive a organului judiciar în cazurile prezentate) fiind procedura cererilor și excepțiilor în camera preliminară;

3. prin nereglementarea expresă a dreptului martorului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de avocat, nu se asigură dreptul la apărare deplină și efectivă al acestuia; în contextul în care martorul are dreptul să nu declare fapte şi împrejurări de fapt care, dacă ar fi cunoscute, l-ar incrimina, în contextul în care probele obținute cu încălcarea acestor prevederi nu pot fi folosite împotriva martorului în niciun proces penal, în contextul în care declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, dreptul martorului de a fi asistat de un avocat este imperios necesar a fi reglementat. De lege ferenda, se impune completarea art. 10 Cod de procedură penală, în principal și a celorlalte texte incidente, în subsidiar, incluzând în enumerarea categoriilor care beneficiază de dreptul de a fi asistat de un avocat și martorul, subiect procesual, alături de părți și de subiecții procesuali principali.

4. reglementarea asistenței juridice obligatorii în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, doar pentru faza camerei preliminare şi pentru faza judecății (art. 90 lit. c) Cod de procedură penală), nu și pentru faza urmăririi penale, nu asigură dreptul la apărare efectivă și completă; importanța fazei urmăririi penale, multitudinea și complexitatea probelor care se administrează în această fază, actele procedurale care se emit în urmărirea penală, posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, sunt câteva elemente care pledează, de lege ferenda, pentru extinderea obligativității asistenței juridice obligatori, în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, și pentru faza de urmărire penală.

În fine, tot cu privire la beneficiarul dreptului la apărare (al dreptului de a fi asistat de un avocat), prezintă interes și reglementarea din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcționarea Poliției Române republicată, în ceea ce privește persoana condusă la sediul poliției.

Potrivit art. 36 alin. (1) din Lege, polițistul este îndreptățit să conducă o persoană la sediul poliției, atunci când:

● în condițiile art. 34 alin. (3), nu s-a putut stabili identitatea acesteia ori există motive verosimile pentru a bănui că identitatea declarată nu este reală sau documentele prezentate nu sunt veridice;

● din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanțelor ori a bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregătește sau a comis o faptă ilegală;

● prin acțiunile sale periclitează viața, sănătatea sau integritatea corporală, a sa ori a altei persoane, sau ordinea publică;

● luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru aceasta sau pentru ordinea publică.

Verificarea situației de fapt şi, după caz, luarea măsurilor legale față de persoana condusă la sediul poliției se realizează de îndată, fără a depăși un termen de 8 ore de la momentul inițierii deplasării (art. 36 alin. (4) din Lege), termen care poate fi extins la maxim 12 ore de la momentul inițierii deplasării, în situația în care identitatea persoanei nu a putut fi stabilită în termenul inițial de 8 ore (art. 36 alin. (41) din Lege). În această perioadă, se interzice introducerea persoanei aflate în sediul poliției într-un centru de reținere şi arestare preventivă (art. 36 alin. (6) din Lege).

Procedura descrisă mai sus nu este una penală, având mai degrabă o natură administrativă. În acest sens sunt și dispozițiile art. 36 alin. (7) din Lege, potrivit cărora, dacă în cadrul verificărilor se constată existența unor indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, se procedează conform normelor de procedură penală.

Potrivit art. 38 alin. (1) lit. d) din Lege, persoana condusă la sediul poliției are dreptul de a fi asistată de un avocat, potrivit legii, de a comunica direct cu acesta, în condiții care să asigure confidențialitatea, precum şi de a nu da nicio declarație fără prezența acestuia, cu excepția comunicării datelor de identificare ori a unor informații necesare înlăturării unei stări de pericol iminent la adresa vieții, sănătății sau integrității corporale a sa ori a altei persoane. În ipoteza în care persoana condusă la sediul poliției solicită să fie asistată de un avocat, polițistul are obligația de a contacta avocatul indicat (art. 38 alin. (2) teza a II – a din Lege).

Deși aparent ne aflăm într-o procedură administrativă, complexitatea actelor care urmează a fi întreprinse, bănuiala pregătirii sau comiterii unei fapte ilegale, interzicerea părăsirii sediului poliției pe o durată de până la 12 ore, sunt elemente care reclamă asigurarea dreptului la apărare, a dreptului persoanei conduse la sediul poliției de a fi asistată de un avocat. Reglementarea din art. 38 alin. (1) lit. d) și alin. (2) teza a II – a din Lege este insuficientă, întrucât nu stabilește și obligația polițistului de a desemna un avocat din oficiu sau sub forma asistenței extrajudiciare gratuite pentru ipotezele în care persoana condusă la sediul poliției dorește să fie asistată de un avocat, dar nu își poate permite angajarea unui avocat ales. În lipsa unei asemenea reglementări, în lipsa reglementării procedurii de desemnare a avocatului din oficiu sau a unui avocat desemnat prin procedura asistenței extrajudiciare gratuite, nu se asigură dreptul la apărare deplină și efectivă, chiar dacă ne aflăm într-un fel de anticameră a procesului penal, în această procedură administrativă. De lege ferenda, se impune reglementarea completă a asistenței juridice obligatorii și pentru această ipoteză.

Din perspectiva conținutului dreptului la apărare, remarcăm dispozițiile art. 92 Cod de procedură penală – drepturile avocatului suspectului și inculpatului, art. 93 Cod de procedură penală – drepturile avocatului persoanei vătămate, a părții civile şi a părții responsabile civilmente, precum și inexistența unui text care să reglementeze drepturile avocatului martorului, consecință firească a nereglementării exprese a dreptului martorului de a fi asistat de un avocat. Prevederea de la art. 118 alin. (4) Cod de procedură penală este insuficientă, impunându-se completarea și adaptarea ei, dreptul avocatului care însoțește martorul, de a asista la audiere, putând fi interpretat restrictiv în practica judiciară.

Avocat dr. Sergiu I. STĂNILĂ

Vicepreședinte UNBR

Decanul Baroul Timiș

Sursa: unbr.ro