S-a stins si fostul meu dascal Emilian Stancu...

Si-a aranjat migalos trusa cu uneltele didactice si s-a dus sa le tina celor de dincolo cursurile pe care noi, cei de dincoace, le-am iubit cu nesat juvenil. Charismatic, captivant in prelegeri, frematator fara astampar, scaparator in priviri, cu o tinuta mereu impecabila (un fir de par nu-i statea in neoranduiala !), pasionat si adesea cu simtul umorului, profesorul de Criminalistica ne-a predat adevarate lectii de viata.

Desi mi se nazarise dinainte sa ma fac vanator de ucigasi, dumnealui m-a convins definitiv ca imi alesesem cum nu se poate mai potrivit viitorul in roba.

Atunci, in ultimul an universitar, s-a mai intamplat ceva ce numai destinul poate sa puna la cale. Ei bine, prin intermediul Domnului Profesor l-am cunoscut pe Ovidius Paun (procuror criminalist la Capitala), omul care mi-a fost model al devenirii imediate, cel putin, si care mi-a facilitat transferul la Bucuresti, in 1990. Iar in 1991, parca, am acceptat, cu oaresce strangere de inima, sa fiu asistentul dascalului de odinioara la Facultatea de Drept. Am ezitat indelung, nu de alta, dar dosarele de omoruri din zorii postdecembristi, inedite si complicate, ma luasera in stapanire pe de-a-ntregul, nu mai aveam strop de odihna. Si, depun marturie, meseria de formator, de insamantator de entuziasme academice, presupune dedicatie exclusiva, neciuntita de alte indatoriri. Oricum, voi purta de-a pururi in suflet grupa de studenti careia i-am impartasit vreme de un semestru framantarile si visele-mi de tanar procuror la „Omucideri”! Primii si cei din urma invatacei ai mei, multi cu cariere apreciabile, astazi la pensie... Curand, relatia cu Domnul Profesor se ve consolida si mai abitir, manualul de Criminalistica cuprinzand destule acte - indeosebi procese-verbale de cercetare la fata locului si interogatorii - din anchetele desfasurate de mine la Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti. Dascalul nu-si pierduse spiritul iscoditor, dorinta de a fi in pas cu noile metode si tactici criminalistice si parea ca a descoperit elixirul tineretii vesnice. Pana intr-o zi, cand l-a ajuns din urma varsta si, neiertatoare, neinduplecata ca-ntotdeauna, s-a napustit asupra-i, pornita sa mai treaca in neant un mit al invatamantului universitar de demult.

Luni, la sfarsit de martie, vestea ca Emilian Stancu a pasit in lumea dreptilor m-a ingenuncheat si dinlauntru-mi s-au auzit trosnituri si suspine, sunetele prabusirii interioare. Cu fiecare profesor disparut ma imputinez si devin mai fragil, mai vulnerabil, e al naibii de greu sa traiesti in lipsa reperelor de inceput...

Dumnezeu sa va odihneasca in pace, Domnule Profesor, si multumiri pentru tot ce ati insemnat in existenta mea !

30 martie 2022