Stiam ca aceasta formula de compromis este unica valabila, dar mai simteam si ca prapastia dintre emotia bine fardata a acelei declaratii si trairile autentice pe care eu, Robert si ceilalti camarazi ai nostri le impartaseam la acea vreme era uriasa. Iar adevaratul „comunicat”, nepublicat atunci din aceleasi temeri de a nu tulbura apele si procedurile care il vizau pe Robert, a fost un text scris la cateva zile distanta, dupa trezirea din pumni.

Pana la publicarea lui astazi, la mai bine de cinci ani de la evenimentele din acel decembrie, divaghez cat sa-mi amintesc de cateva motive suplimentare care m-au condus la scrierea lui.

In cautare de „comunicate”...

Cand m-am intors in Bucuresti, unul dintre primele ganduri a fost sa fac apel la solidaritatea unor voci din lumea juridica care beneficiau - ori ar fi trebuit sa beneficieze - de credibilitate si de prestanta. Asta pentru ca ofurile, protestele si reclamatiile exprimate in acele zile fierbinti, la repezeala si oarecum haotic, foc automat - gloante in aer, se cereau inlocuite de demersuri mai grijuliu gandite si mai eficient orientate.

Un prim demers de acest fel a fost incercarea de a provoca o reactie din partea Facultatii de Drept, ca for academic foarte indreptatit - in mintea mea - sa vegheze la igiena mediului juridic in care isi lanseaza tinerii invatacei dupa cei patru ani de formare. Si chiar asa ii si ziceam interlocutorului meu, prietene, abuzul este vizibil din avion, aicea nu-i vorba de fondul dosarului si de ecuatiile de drept penal aferente, ci de incalcarea flagranta a unor principii constitutionale pe care studentii vostri le invata la scoala si le socotesc, in naivitatea lor, sacre si inviolabile. Tu ai tot dreptul sa nu ma crezi dar, daca vrei, iti pun la dispozitie procesul-verbal al perchezitiei, hotararea judecatoreasca de arest la domiciliu, filmul plimbarii colegului nostru incatusat in fata camerelor TV la mai bine de opt ani de la finalizarea dosarului civil si orice alte dovezi care atesta ca toate aceste proceduri ascund grave incalcari ale principiilor pe care ei, studentii, le pritocesc pe bancile facultatii. Un comunicat in care sa va exprimati macar ingrijorarea i-ar ajuta si pe ei, cred, si ar fi un benefic semnal de alarma pentru felul in care se deruleaza anchetele penale intr-un stat care se vrea „de drept” si-n care studentii vor fi chemati, ca viitori juristi, sa faca justitie. Florentine, inteleg ce zici, imi pare rau de soarta colegului tau, dar nu cred ca Facultatea ar trebui sa se amestece in treburi de felul asta. Am inchis telefonul dezamagit, fara ca atunci sa anticipez ca, la scurta vreme dupa aceea, Facultatea avea sa se amestece in „treburi” cu mult mai „impenetrabile”, cum ar fi, de exemplu, oportunitatea emiterii unor acte normative.1

Si uite-asa, din usa-n usa, am ajuns la barou. Unde, in plenul consiliului, am reluat intreaga poveste si am cerut ajutor. El a venit sub forma unui comunicat, laudabil, ce-i drept (date fiind vremile acelea), dar foarte cuminte si „corect politic” (mult mai rezervat in raport cu reactia ferma si vibranta de peste ani a aceluiasi barou, ulterioara condamnarii lui Rosu). Ca participanti importanti in infaptuirea actului de justitie si, in general, in derularea circuitului juridic, avocatii raspund juridic pentru actele si faptele lor, dar - se arata mai departe in declaratie- avocatul nu poate deveni subiect al anchetelor efectuate de catre organele de urmarire penala prin simpla reprezentare sau aparare a anumitor clienti – inclusiv a infractorilor. Iar concluzia se inscria si ea in registrul unui limbaj protocolar si neutru: Consiliul Baroului Bucuresti urmareste cu atentie desfasurarea tuturor procedurilor in care sunt implicati membrii baroului – fara ca aceasta sa afecteze activitatile desfasurate de organele judiciare – si va face demersurile necesare pentru apararea profesiei, ori de cate ori se va constata incalcarea regulilor fundamentale care asigura independenta avocatilor si exercitarea fireasca a profesiei de avocat.2

In ce tara traim? In ce tara traim...

Dupa cateva zile de agitatie, am pus capat demersurilor mele cu oarecare amaraciune si resemnare: abuzurile la care fuseseram supusi noi si, mai ales, Robert si gravele incalcari ale unor principii constitutionale in cadrul procedurilor premergatoare arestului sau la domiciliu nu-si gasisera un ecou rezonant nici macar in lumea juridica. Traiam atunci vremuri in care oamenii preferau sa intoarca privirea, sa-si ascunda capul in nisip si sa se hraneasca din convingerea ca ei sunt intangibili.

Si cand zic asta am in vedere nu doar napasta abatuta asupra tovarasului nostru, ci si alte excese si faradelegi (de care stiam sau de care aflasem in zilele acelea), dar care nu tin minte sa fi fost denuntate prin rasunatoare campanii de presa ori vibrante analize de drept. Mirarea aparea cu atat mai serioasa cu cat stiam ca pe respectiva lista de abuzuri si ilegalitati ale asa-zisei „campanii anti-coruptie” figurau numeroase victime din sistemul judiciar insusi, inclusiv judecatori de prestigiu - chiar de la Instanta Suprema sau Curtea Constitutionala - anchetati si suspendati abuziv din functie sau chiar, unii dintre ei, condamnati penal pentru solutiile pronuntate (celebrele cazuri Piciarca si Badescu).

M-am intors, carevasazica, resemnat, la ale mele. Nevoit sa-mi scot din cap dezideratul unor proteste colective ori al denuntarii mascaradei judiciare in care fusese tarat colegul nostru, mi-am zis ca trebuie sa ma concentrez pe strategia de aparare in ancheta penala tocmai demarata.

Nu inainte insa de a-mi aminti de intrebarea retorica pe care o tot auzeam in jurul meu in acele zile: frate, in ce tara traim? Cel mai adesea, interogatia asta isi pierdea in febra dezbaterilor semnul intrebarii si se transforma intr-o amara constatare, cu accent pe „tara”, cu-n adjectiv depreciativ subinteles si cu obligatorii puncte de suspensie.

Puncte de suspensie pe care, in ajun de Craciun 2015, le-am inlocuit cu cel mai trist colind patriotic pe care l-am scris in cariera mea de sarguincios elev autor de compuneri.

O tara a anului 2015, membra a Uniunii Europene si semnatara a Conventiei continentale privind drepturile omului si a altor pacte internationale menite sa ocroteasca valorile dreptului si ale statului de drept.

Tara in care exista judecatori, garantii supremi ai aplicarii legii, care sunt intimidati sistematic, anchetati abuziv, suspendati arbitrar sau chiar condamnati penal pentru opiniile lor profesionale exprimate in decizii judecatoresti, opinii care, in optica anchetatorilor, sunt “gresite”.

Tara in care exista avocati perchezitionati in absenta procurorului si incriminati pentru faptul de a fi participat la negocierea unor contracte, pentru exprimarea unei pareri despre o ecuatie juridica ori pentru invocarea unei legi despre care trebuiau sa stie, conform acuzatorilor, ca „este proasta”.

Tara in care exista notari tarati in anchete penale si condamnati pentru simpla autentificare a unor contracte, conform competentelor si atributiilor lor profesionale si in care executorii judecatoresti care pun in aplicare hotarari irevocabile risca sa fie intemnitati pentru „abuz in serviciu”.

Tara in care salile curtilor de justitie sunt substituite, treptat-treptat, de studiouri de TV penal, autoritatea de lucru judecat - subminata de o declaratie de martor, prezumtia de nevinovatie - inlocuita de catuse, iar cea de legalitate - de argumentul „las’ ca stim noi”.

Tara al carei popor este servit cu circ pe post de circ si cu circ in loc de paine.

Daca se intampla ca inca mai locuiti in aceasta tara, atunci va urez sa aveti puterea de a indura gandul ca ea nu-i un stat de drept, ci un stat de capra.

(Va urma)

1 http://ipad.hotnews.ro/22187294

2 https://www.baroul-bucuresti.ro/stire/comunicat-28

Preluare de pe blogul florentintuca.ro