Era o zi de toamna molcoma, cu o lumina data in parg cum numai prin octombrie ne rasfata Atoatezamislitorul. Abia ma transferasem la Bucuresti, nici cerneala nu se uscase pe legitimatia de procuror la sectorul 5. Si anchetator, pe deasupra!

Pe la pranz ma cheama seful in cabinetul sau, unde i-am recunoscut pe trei politisti de la o sectie arondata. “Marian, avem un caz deosebit, de coruptie, e nevoie de un flagrant, domnii iti vor povesti mai multe, succes!” m-a pus in tema scurt superiorul meu (un om admirabil) si ne-am retras la mine in birou. Deja intrasem in transa, mai ales ca nu lucrasem niciodata cu o asemenea procedura. Din discutiile cu “gaborii” am inteles ca gestionarul unui centru de reparat frigidere ceruse “spaga” pentru a inlocui un motoras la un aparat de uz-casnic aflat in garantie. Am stat de vorba pe indelete cu turnatorul, l-am pregatit cu meticulozitate, desigur, dupa ce s-au marcat cu un creion fluorescent bancnotele – capcana, si am plecat vijeliosi lalocul crimei, undeva in spatele Academiei Romane, in cladirea Berariei germane de azi. Ne-am pitulat in ascunzisul constructiei din apropiere si l-am instruit inca o data pe delator ca la iesire, in situatia in care planul nostru izbandea, sa-si treaca mana dreapta prin claia de par. Ce interceptari audio-video, ce tehnica de inregistrare amplasata in spatiul infractional, ce microfoane la butoniera sinasturi audio-video, ori telefoane destepte si ceasuri cu gene si urechi? Povesti din filmele americane. Lucram cumaterialul clientului si cu metode eco, nepoluate tehnologic… Epoca romantismului, inclusiv in justitie! In 1990 conta vorba rostita si apoi consemnata in declaratie sau in proces-verbal, trebuia sa-l cantaresti exact si rapid pe denuntator ca sa nu te frigi. Tipul a disparut, iar noi ne-am retras, asteptand deznodamantul din dosul usilor inchise. Clipe grele, apasatoare, framantari cu duiumul, cine le-a trait stie ce spun. La un moment dat, sa se fi scurs o jumatate de ora, solul anticoruptiei s-a aratat biruitor in tocul usii cu pricina si a facut gestul izbavitor. Slava Domnului, isi invatase lectia la perfectie. Mai, mai sa izbucnim in urale ca pe stadion, la marcarea golului izbavitor. Ehe, ma si vedeam primit cu lauri la procuratura, asijderea eroilor atenieni la capatul razboaielor cu spartanii, si laudat in sedinta de lucru, felicitat si invidiat pentru reusita. Basca salariul de merit ce mi se ivise nescontat in cale ca o cadana focoasa si disponibila! Oho, si cum mai dansa din buric dracoaica! Doar sa intind mana si s-o apuc! Cum timpul ne zorea, altminteri riscam sa compromitem dosarul, ne-am napustit inspre infractor, vreo patru incoruptibili, cu misiunea sacra de a-l umfla. Ciubucarul, un tinerel, s-a fastacit, insa s-a repliat repede cand i-am prezentat scopul vizitei. Criminalistul si-a scos tacticos lampa cu ultraviolete si l-a barcait prin toate ungherele pe micul gainar. Nimic! Ni-mic! „Banii, unde sunt banii pe care i-ati primit adineauri?” l-am intrebat frontal si solemn. „Ce bani, habar n-am, sunteti in eroare!” m-a infruntat politicos barbatul in halat cenusiu. Am trimis un ofiter dupa mituitor, sa-i ceara niscaiva lamuriri. Organul de politie s-a intors repede. „Cica banii sunt intr-un frigider lasat la reparat, asa i-a zis smecherul asta, a refuzat sa atinga bancnotele si sa le bage in buzunar sau in sertar”, m-a luminat maiorul. Sa ne fi mintit oare paratorul? Orice e posibil, ce control sa ai asupra lui? Niciunul, si oricum adevarul nu mai are nicio importanta juridica acum. De nevoie, am schimbat strategia. Colegul cu lampa si-a intetit la deruta cercetarea prin toate colturile locatiei, iar noi ne-am raspandit prin hala, sa verificam fiecare frigider. „Domnu’ procuror, am gasit trei bancnote aici!” m-a strigat un partener cu uniforma. Dimpreuna cu doi martori asistenti si cu „penalul” ne-am bulucit intr-acolo. Cat de cat, ne-am revenit, macar recuperaseram banii. Ultravioletele au evidentiat cuvantul „MITA” pe hartiile buclucase ce nu ne mai foloseau acum la nimic, numai ca abilul suspect nega senin orice implicare. Il si favoriza contextul, pe corp, pe haine si pe masa sa nu decelaseram un firisor macar de praf galben fluorescent… Ni se umpluse gura de fiere, intr-atat ne necajiseram, dar, ca sa salvam aparentele, i-am ridicat documentele contabile si am ochit o nepotrivire intre acte, un fals in termeni juridici. Orgoliul profesional decisese ultima miscare, cum sa capitulezi, eram procuror, nu vreun revizor de cartier cu cotierele tocite de rutina! Intrucat flagrantul esuase, l-am perpelit nitel pe spertar pana i-am aplicat o amenda administrativa pentru cealalta infractiune, nadajduind ca astfel il voi fi indreptat in morala sa pastratoare de reminiscentele micii coruptii comuniste. Deh, sa nu uite cal-au calcatprocurorii…

Intamplarea s-a petrecut in urma cu trei decenii si lupta anticoruptie de astazi, compromisa de discursurile politicianiste si de presiunile externe, in astfel de istorioare aproape amuzante isi are originea. De la ciubucul derizoriu s-a ajuns la mite astronomice, dovada in plus ca societatea capitalista nu e in stare sa functioneze altcumva. Coruptia, evaziunea fiscala, contrabanda si spalarea banilor sunt pilonii de rezistenta ai acestei oranduiri profund viciata de demagogie. Explicatia nu-i deloc complicata, Mihai Serban ne desluseste in mare: „Daca sistemul nu ar fi creat si intretinut de-a lungul timpului posibilitatea actelor de coruptie si terenul propice conflictelor de interese, nu am fi avut nici corupti, nici coruptie. insa, pentru a putea dainui, elita trebuie sa ramana invizibila, fiind obligata sa recurga la figuranti (politicieni) pentru ocuparea pozitiilor de conducere, prin urmare au tot interesul sa pastreze aceste tentatii ademenitoare” (Mihai Serban, Manifest. Cartea neagra a Romaniei). Scurt si concis, ca o injectie de luciditate.

EPILOG

Recent, indreptandu-ma spre casa, in fata mea l-am zarit pe suspectul de demult. Ne-am salutat ca doi vechi prieteni, regasiti dupa treizeci de ani. „Ma mai cunoasteti?” s-a mirat el. „Si peste o suta de ani va voi recunoaste, nu in fiecare zi un procuror se intoarce cu coada intre picioare de la un flagrant”, i-am raspuns zambind. L-a pufnit rasul si, iscodit de mine, mi-a marturisit ca s-a realizat profesional in domeniul sau, ca are doi copii impliniti si ca soarta i-a suras. I-am multumit in gand lui Dumnezeu ca nu m-a lasat sa gresesc in acea zi de toamna molcoma din 1990, altfel omul de care tocmai ma despartisem ar fi fost aruncat din rostul lui ce se vadise a fi vrednic, la urma urmei. Ma rog ca scurtul meu epilog sa fie citit cu atentie si cu multa minte de catre magistratii mai tineri. Vrand-nevrand, va sosi o zi in care, pe strada sau aiurea, se vor intalni cu oamenii pe care i-au anchetat, i-au judecat… Sa fie pregatiti sa-i priveasca in ochi si sa le stranga mana. Iar nu sa treaca pe celalalt trotuar si sa se ascunda ca niste hoti de destine. Ori chiar talhari, daca nu asasini judiciari de-a dreptul… Acela e momentul adevarului si ratarea lui echivaleaza cu punerea sub semnul intrebarii a insasi carierei de magistrat!

Preluare de pe mariannazat.ro