„Idealul democratiei nu mai are rival. Regimurile care isi spun 'democratice' suscita insa serioase critici”

Pierre Rosanvallon

L-am citat in deschiderea acestui demers publicistic pe reputatul politolog francez Pierre Rosanvallon pentru ca afirmatiile sale sintetizeaza explicit doua idei esentiale legate de starea democratiei reprezentative. Prima idee este aceea ca democratia reprezentativa constituie, in pofida imperfectiunilor sale, sistemul institutional cel mai atractiv. Cea de a doua parte a afirmatiei sale acrediteaza ideea ca neimplinirile democratiei se datoreaza, in principal, modului in care cei ce detin si exercita puterea politica pun in practica valorile fundamentale ale acesteia. In acelasi spirit s-au exprimat si alte personalitati ale stiintei politice care, recunoscand superioritatea democratiei, incearca sa evite tentatia apologiei acestui mod de guvernare. Problema este preocupanta insa nu numai pentru experti ai stiintelor sociale, ci si pentru oameni de cultura din cele mai diverse domenii. Intre acestia, il citam pe scriitorul Pascal Bruckner care avertizeaza ca „democratia poate muri chiar din izbanda ei, succesul putand ascunde decaderea daca nu sunt identificate pericolele”. De altfel, Robert Dahl, un alt reputat politolog, afirma ca istoria democratiei este tot atat de mult o istorie a succeselor pe cat este si o istorie a esecurilor. Ea este dezirabila si valoroasa, intre altele, pentru ca evita totalitarismul, garanteaza drepturile si libertatile fundamentale, promoveaza egalitatea politica, favorizeaza prosperitatea. Dar democratia, mai afirma el, nu poate garanta ca cetatenii vor fi prosperi, intelepti pasnici sau corecti, dar se straduieste, prin controlul democratic asupra puterii, sa creeze premisele acestor deziderate.

Evenimentele politice care au avut loc pe mapamond in ultimii ani ai secolului trecut au produs schimbari esentiale in relatiile internationale, asa cum fusesera ele asezate dupa incheierea celei de a doua conflagratii mondiale. A fost consemnat falimentul a numeroase regimuri totalitare, cu precadere din state ale Europei centrale si de est, care au pasit pe calea democratizarii, fapt ce incumba, intre altele, schimbari profunde menite sa duca la cunoasterea si edificarea institutiilor democratice, intelegerea modului in care acestea functioneaza. Pe de alta parte, conform aprecierilor unor experti ai stiintei politice si istorici, aceste evenimente au perturbat sistemele politice ale democratiei din tarile capitaliste dezvoltate care functionasera bine dupa razboi. A fost momentul in care lumea, in general, a cunoscut schimbari esentiale.

Cam la doua decenii de la consumarea acestor evenimente – mai precis in toamna anului 2012, cand „Marea Recesiune” a inceputului de secol inca nu se incheiase –, intr-o sesiune a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei – organizatie ce reuneste 47 state insumand peste 800 milioane de locuitori – a fost supus dezbaterii impactul produs de recesiunea economica asupra functionarii democratiei in spatiul european. Atunci, presedintele forului european la acea data remarca faptul ca „in prezent europenii se confrunta nu doar cu o criza economica si financiara, ci si cu o criza a democratiei reprezentative”, iar secretarul general al Consiliului Europei aprecia ca „a scazut increderea oamenilor in institutiile democratice, acestia nefiind convinsi ca votul lor conteaza”. Erau constatari desprinse din realitatea intregului spatiu european (valabile insa nu numai pentru acest spatiu).

Astazi lumea se afla, dupa opinia noastra, intr-o situatie asemanatoare cu cea de acum un deceniu, din anumite puncte de vedere chiar mai complicata. La nivel planetar suntem in plina pandemie – cea mai severa din ultimul secol – si cu o criza economica in plina desfasurare generata de aceasta. In ceea ce priveste problema democratiei lucrurile sunt diferite si complicate din cauza faptului ca diminuarea efectelor crizei sanitare incumba, in mod obiectiv, si restrangerea unor drepturi si libertati, in asemenea situatii putand aparea din partea guvernantilor, sub diverse forme, si unele manifestari de autoritarism, puterea politica, ca orice tip de putere, avand tendinta de a comite abuzuri, ceea ce s-a si intamplat. Motiv pentru care au aparut nemultumiri ale opiniei publice in numeroase tari concretizate sub forma manifestarilor de nesupunere civica, unele chiar violente. In acest context general respectarea cu rigoare a valorilor democratice ridica o serie de probleme, forme de guvernamant democratice aflandu-se uneori in impas, Romania nefacand nici ea exceptie.

La mai bine de trei decenii de la inlaturarea regimului totalitar este vizibil faptul ca procesul de democratizare in Romania este inca unul anevoios si ca instaurarea institutiilor democratice nu este suficienta pentru intelegerea si aplicarea valorilor democratiei reprezentative in care esentiala este guvernarea pe baza legii. Regimul politic semiprezidential, consfintit prin Constitutie, s-a dovedit a fi o forma de guvernamant viabila in Romania pana in momentul in care aceasta s-a dorit, prin vointa fostului presedinte al tarii – un leadership autoritar si populist care nu s-a armonizat cu sistemul constitutional existent –, a fi „mai prezidentiala” fara ca legea fundamentala sa fie revizuita in mod corespunzator. S-au ivit, astfel, episoade, unele semnificative, de lipsa de respect fata de lege care s-au amplificat in perioada „Marii Recesiuni”. In consecinta, au existat, in ultimul deceniu si jumatate, momente in care Constitutia nu a reusit sa puna sub control exercitiul puterii politice, in respectivele momente democratia aflandu-se realmente in impas.

Intrarea tarii in starea de pandemie a ridicat in fata detinatorilor puterii politice noi provocari in ceea ce priveste respectarea legii, cu deosebire in privinta unor drepturi si libertati constitutionale care in cazul restrangerii acestora – ca urmare a declararii starilor de urgenta si de alerta – trebuiau facute numai prin acte normative cu putere de lege si in mod proportional cu situatia ce a determinat-o. Dar, urmare a complexitatii problemelor de solutionat, a precedentelor existente cu privire la punerea sub control a puterii politice, a consultarii formale a specialistilor in drept public aceste cerinte constitutionale au fost uneori eludate, opozitia invocand, in consecinta, dispozitiile constitutionale prevazute in asemenea situatii.

La elaborarea Constitutiei postdecembriste a Romaniei, Constituanta a avut in vedere ca in exercitarea puterii politice apar inevitabil si abateri de la aplicarea legii, abateri ce pot pune sub semnul intrebarii legitimitatea acesteia. Motiv pentru care, prin legea fundamentala a tarii, au fost prevazute institutii si mecanisme menite sa atentioneze, sa controleze si sa stopeze eventualele abuzuri ale puterii politice. Intre institutiile fundamentale de acest tip Constitutia nominalizeaza Curtea Constitutionala (ca garant al acesteia) si Avocatul Poporului. Dupa declansarea pandemiei au aparut practici prin care executivul a emis hotarari si ordonante fara respectarea prevederilor constitutionale. Este drept, motivate de urgenta unor situatii dar chiar si in aceste situatii purtand pecetea ilegalitatii. Ele s-au referit, in special, la restrangerea unor drepturi si libertati prin hotarari ale executivului, act normativ care nu are forta juridica a unei legi (asa cum prevede Constitutia). Contestate la Curtea Constitutionala, aceasta a declarat respectivele acte ca fiind neconstitutionale. Deciziile Curtii au fost insa criticate in mod public, fara argumente de drept, de fostul premier si alti politicieni din zona puterii, numai pentru ca au fost in contradictie cu interesele politice ale momentului, afectand astfel nu numai imaginea institutiei ca simbol al autoritatii, ci si ideea de justitie constitutionala. In perioada pandemiei institutia Avocatului Poporului s-a sesizat din oficiu asupra incalcarii unor drepturi si libertati ale persoanelor fizice, sesizari care, si ele, au fost in contradictie cu interesele politice ale momentului. In consecinta, majoritatea parlamentara l-a revocat din functie pe Avocatul Poporului (revocare ce se dispune numai pentru incalcarea Constitutiei si a legilor, ceea ce nu era cazul), masura infirmata apoi in unanimitate de Curtea Constitutionala. Cele doua episoade atesta faptul ca guvernantii au ignorat, pe langa principiul legalitatii – principiu general de drept care consfinteste suprematia legii in toate componentele mecanismului social –, un alt principiu care asigura suprematia dreptului intr-o societate democratica si anume acela al „asumarii luarii deciziei in orice conflict de interese dupa legi stabilite in prealabil, nu dupa cum o cere o situatie concreta”. Si in aceste momente democratia s-a aflat intr-un impas evident.

Referindu-ne la mecanismele prin care puterea politica este controlata, in prim plan se situeaza alegerile, una din componentele esentiale ale legitimitatii puterii fiind cea electorala, ea fundamentand, conform celor afirmate si cu alte prilejuri, necesitatea celor condusi de a se supune celor pe care i-a ales (legalitatea reprezentand, la randul sau, garantia poporului de a nu fi oprimat). In ultimul deceniu si jumatate au existat dispute asupra corectitudinii unor alegeri. Sa ne amintim, ca eveniment ceva mai indepartat, de cunoscutul si mediatizatul „episod sufrageria”, privind alegerea fostului presedinte al tarii in cel de al doilea mandat. In ultima parte a anului trecut au avut loc alegeri locale si parlamentare. La alegerile parlamentare si constituirea coalitiei de guvernare ce a urmat alegerilor ne-am referit recent. Au existat insa numeroase controverse asupra unor alegeri locale, unele contestate in justitie si chiar anulate. Ele au culminat cu episodul alegerilor de la unul din sectoarele Capitalei care a starnit un scandal politic si mediatic ce reprezinta o premiera in istoricul alegerilor locale postdecembriste, cauza fiind cercetata si in prezent de un parchet specializat, existand suspiciunea de frauda electorala. Nu stim care va fi finalul acestui scandal electoral, insa este cert ca el face un deserviciu major increderii pe care corpul social o are astazi in procesul electoral, prezenta la urne de la ultimele alegeri parlamentare fiind edificatoare. Iar atunci cand „oamenii nu sunt convinsi ca votul lor conteaza, democratia se afla in impas”.

O situatie, am putea spune ciudata daca nu ar fi grava, este relatia actuala dintre Guvern (ca putere executiva) si Parlament – in care coalitia aflata la guvernare detine majoritatea. Recent, premierul a declarat in mod public ca guvernul va trece la realizarea unor reforme prin ordonante de urgenta(!), fapt ce reprezinta eludarea unor norme elementare ale democratiei reprezentative. Desigur, a fost, deocamdata, numai o declaratie (dar poate si o tentativa de a sonda reactia opozitiei si a societatii civile) care denota intelegerea precara de catre premier a faptului ca Guvernul poarta intreaga raspundere in fata Parlamentului asupra exercitarii puterii executive si ca reformele se infaptuiesc prin legi adoptate de legislativ. Guvernul nu poate lua „pe cont propriu” infaptuirea unor reforme care sunt de maxima importanta pentru tara deoarece in acest fel este infrant echilibrul dintre legislativ si executiv, ceea ce conduce la incalcarea principiului separatiei puterilor, conditie esentiala a existentei statului de drept. Stat de drept care isi poate indeplini rolul decizional-democratic numai daca intre puterile constitutionale si practica politica exista o concordanta reala, daca intre executiv si legislativ se stabilesc raporturi de complementaritate si cooperare functionala conform Constitutiei. Acest episod urmeaza unui alt demers pe care Guvernul l-a facut fara informarea Parlamentului prin trimiterea, intr-o discretie totala, forurilor europene specializate Planului national de redresare si rezilienta. Plan national pe care reprezentantii legali ai natiunii sunt indrituiti sa il cunoasca dar despre care au aflat, ulterior, numai date si principii generale, cu toate ca sunt vizate fonduri europene importante acordate numai pe proiecte. Pe care executivul le-a selectat si asumat, in conditiile in care garantia lucrului bine facut lipseste. Recent, a existat o disputa in cadrul coalitiei de guvernare in legatura cu desfiintarea parchetului ce cerceteaza infractiunile savarsite de magistrati. In contextul demersului nostru este de remarcat faptul ca ministrul responsabil de aceasta problema a cerut Parlamentului ca noua reglementare sa respecte, fara nici un amendament, forma elaborata de Guvern. Este, dupa opinia noastra, un semnal ca dependenta institutional-functionala a Guvernului fata de Parlament tinde sa fie substituita de o dependenta de fapt a Parlamentului si deciziilor legislative fata de executivul guvernamental, situatie pe care am mai intalnit-o in urma cu un deceniu. Sunt alte episoade ce atesta impasul major pe care il traverseaza in prezent democratia reprezentativa romaneasca.

Cu un anumit prilej o citam pe Hannah Arendt care aprecia, in una din scrierile sale consacrate „crizelor republicii”, ca „nesupunerea civica este un act fatis de provocare la adresa Constitutiei si a ordinii de drept”. In ultimul an Romania nu a fost lipsita de astfel de manifestari. Ele sunt cunoscute, fiind nu numai mediatizate, ci si dezbatute in sfera politica. Desigur, anvergura acestora a fost restransa, organizatorii fiind constransi de restrictiile impuse de pandemie. Important este, dupa opinia noastra, nu anvergura si violenta manifestarilor (care nu profita decat agitatorilor de circumstanta si, uneori, exponentilor unor „actiuni asimetrice”), ci seriozitatea si consistenta mesajului transmis guvernantilor. Ei trebuie sa recepteze si sa gaseasca solutii pentru problemele reale ridicate de oameni. Pana in prezent respectivele solicitari au primit rezolvari timide, fie din lipsa resurselor pe care guvernantii le tot cauta, fie din cauza lipsei de expertiza profesionala a celor chemati sa gaseasca solutii. Chiar daca anvergura majoritatii actiunilor de nesupunere civica a fost restransa, ele au constituit un semnal negativ in ceea ce priveste credibilitatea guvernantilor si, implicit, faptul ca democratia se afla in impas, cetatenii avand convingerea ca „mecanismele evolutiei sunt blocate”. Mai nou, in principalul partid al coalitiei au aparut frictiuni serioase intre liderul formatiunii si premier, frictiuni care erodeaza nu numai credibilitatea puterii, si asa destul de fragila, ci si eficienta actului de guvernare, problemele oamenilor fiind lasate in asteptare.

In incheierea acestui demers voi reliefa faptul ca multe din institutiile noastre politice etaleaza astazi fragilitate in rolul pe care il au de jucat in procesul realizarii intereselor publice in loc sa acumuleze valori si stabilitate. Totodata, voi face observatia ca daca guvernantii si, deopotriva, opozantii, care au castigat alegerile, vor face numai oficiul de a contabiliza impasurile democratiei, va exista pericolul aparitiei neguvernabilitatii, adica al incapacitatii guvernarii democratice de a tine sub control cum se cuvine conflictele unei societati complexe. Apare din ce in ce mai pregnant disproportia crescanda dintre cererile ce vin din partea societatii civile (ca ansamblu de institutii si organizatii neguvernamentale ce exprima interesele cetatenilor fata de deciziile statului) si capacitatea de raspuns a sistemului politic, conflictele sociale devenind mai acute si, in consecinta, mai dificil de solutionat. Cu efecte greu de prevazut.