In timp ce breasla magistratilor ramane singura categorie profesionala din Romania care nu raspunde patrimonial pentru erorile savarsite cu rea-credinta in exercitarea atributiilor de serviciu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului continua sa ne oblige sa platim din propriile buzunare daunele morale cuvenite victimelor manierei deplorabile in care unii judecatori inteleg sa infaptuiasca actul de justitie. Asa cum s-a intamplat si in precedentele cazuri - Mischie si Nitulescu - prezentate pe larg de Lumeajustitiei.ro, oameni condamnati definitiv cu incalcarea flagranta a unor principii de drept elementare, si in speta pe care v-o propunem astazi avem de-a face cu un abuz monstruos comis de magistrati de la cea mai inalta instanta din tara. Este vorba despre trei judecatori supremi intre timp pensionati - Zenovia Popescu, Corina Jijiie (foto) si Pascu Ghiciu (ultimii doi, fosti procurori), autori ai deciziei definitive pronuntate in urma cu 10 ani in dosarul de inselaciune intentat, de Parchetul Tribunalului Vrancea, fostului vicepresedinte al Camerei de Comert Industrie si Agricultura Vrancea, Victor Coniac.

Din cauza modului in care cei trei fosti magistrati de la Sectia penala a instantei supreme au judecat in 2006 recursul ex-vicepresedintelui Camerei de Comert Vrancea, Romania a fost condamnata de CEDO - printr-o hotarare ramasa definitiva la 1 februarie 2016 - pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Art. 6.1 din Conventia de la Strasbourg.

Reprezentat in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului de avocatul Valentin Amariutei din Baroul Vrancea, victima completului Popescu-Ghiciu-Jijiie a obtinut o reparatie simbolica, 2.400 euro daune morale si 3.000 euro cheltuieli. Contactat de Lumeajustitiei.ro, Victor Coniac a confirmat ca va promova actiune in revizuire, in speranta rejudecarii asa-zisului proces in care a fost condamnat definitiv la 4 ani inchisoare cu executare pentru emiterea unor file de cec pretins false, fara acoperire. Depinde asadar tot de instanta suprema sa isi recunoasca, dupa un deceniu, propria greseala, si eventual sa o repare.

In esenta, CEDO a retinut ca Victor Coniac a fost cercetat penal in lipsa si apoi tot in lipsa judecat la instantele de fond si de apel (Tribunalul Vrancea si Curtea de Apel Galati), fiind condamnat in recurs fara ca Inalta Curte de Casatie si Justitie sa il audieze personal sau sa examineze alte probe in prezenta sa. Incalcarea evidenta a principiului nemijlocirii a fost dublata, spune tot Curtea de la Strasbourg, de refuzul celor trei judecatori supremi de a-si indeplini obligatia pozitiva a remedierii situatiei prin retrimiterea cauzei la instanta de apel in vederea unei noi administrari a probelor.

Prezentam in continuare atat constatarile judecatorilor CEDO in hotararea de condamnare a statului roman pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil, cat si considerentele retinute de cei trei magistrati supremi in decizia din 18 octombrie 2006.

Iata cum motiveaza CEDO incalcarea Art. 6.1 din Conventie in cauza Coniac vs. Romania (paragrafele 49-65 din hotararea atasata):

„Curtea constata pentru inceput ca, desi procesul care se desfasoara in lipsa inculpatului nu este in sine incompatibil cu Art. 6 din Conventie, exista totusi o evidenta denegare de dreptate in cazul in care o persoana condamnata in lipsa nu are ulterior posibilitatea de a obtine de la instanta care a judecat cauza sa o reexaminare a fondului invinuirii - in drept si in fapt - in cazul in care nu s-a stabilit ca acesta a renuntat la dreptul sau de a se prezenta in instanta si de a se apara (a se vedea Sejdovic vs. Italia, Marea Camera, nr. 56581/00, par. 82, CEDO 2006-II; Colozza vs. Italia, 12 februarie 1985, par. 29, seria a nr. 89), sau ca a intentionat sa se sustraga de la judecata (a se vedea Medenica vs. Elvetia, nr. 20491/92, par. 55, CEDO 2001-VI). Conventia acorda statelor contractante o larga marja de apreciere in ceea ce priveste alegerea cailor folosite pentru a garanta ca sistemele lor juridice sunt in conformitate cu cerintele Art. 6. Sarcina Curtii este de a stabili daca rezultatul urmarit de Conventie a fost atins. In special, caile procedurale oferite de legislatia si practica interne trebuie sa se fi dovedit eficiente in cazul in care un inculpat nu a renuntat la dreptul sau de a fi prezent si de a se apara si nici nu a incercat sa se sustraga de la judecata (a se vedea Somogyi vs. Italia, nr. 67972/01, par. 67, CEDO 2004-IV).

Curtea reaminteste, in acest sens, ca nici litera si nici spiritul Art. 6 din Conventie nu impiedica o persoana sa renunte, din proprie vointa, in mod expres sau tacit, la dreptul sau la garantiile unui proces echitabil (a se vedea Sejdovic, citata anterior, par. 86). Cu toate acestea, pentru a fi efectiva in sensul Conventiei, renuntarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie sa fie stabilita in mod clar si sa fie insotita de garantii minime proportionale cu importanta sa.

Curtea observa in aceasta privinta ca prima intrebare este aceea daca reclamantul a fost informat in mod oficial despre urmarirea penala indreptata impotriva sa. Curtea a hotarat anterior ca informarea persoanei cu privire la actiunea penala indreptata impotriva sa este un act procedural de o asemenea importanta incat trebuie sa se efectueze in conformitate cu cerintele procedurale si materiale care pot garanta exercitarea efectiva a drepturilor inculpatului; cunoasterea vaga si neoficiala nu poate fi suficienta (a se vedea Sejdovic, citata anterior, par. 99; Stoyanov vs. Bulgaria, nr. 39206/07, par. 34, 31 ianuarie 2012; Kounov vs. Bulgaria, nr. 24379/02, par. 47, 23 mai 2006).

Revenind la prezenta cauza, Curtea constata ca partile nu contesta faptul ca reclamantul a parasit tara inainte de declansarea urmarii penale indreptate impotriva sa. In aceasta privinta, Curtea constata ca reclamantul a parasit tara la 25 iunie 2003, plangerea penala impotriva sa a fost depusa in iulie 2003, iar urmarirea penala a inceput in septembrie 2003.

In ceea ce priveste intrebarea daca autoritatile au actionat prompt si au facut eforturi suficiente si adecvate pentru a da de urma reclamantului si a afla unde se afla acesta pentru a putea sa ii transmita comunicarea despre actiunea penala indreptata impotriva sa, Curtea constata ca procesele-verbale intocmite in august si septembrie 2003 dovedesc ca organele de cercetare au incercat sa il contacteze pe reclamant la inceputul investigatiei. Actele arata ca organele de cercetare au mers de mai multe ori la ultimul domiciliu cunoscut al reclamantului. Cu toate acestea, nu exista nicio dovada ca reclamantului i-a fost transmisa citatia la ultimul sau domiciliu sau la orice alta adresa dupa septembrie 2003. De asemenea, este greu de stabilit daca reclamantul a fost informat despre urmarirea penala de catre sotia sa, avand in vedere ca documentele prezentate de reclamant arata ca divortul lor s-a pronuntat la 20 octombrie 2003. De asemenea, Curtea constata ca reclamantul nu a primit nicio comunicare oficiala privind initierea urmaririi penale sau despre termenul procesului sau. Se pare ca, de fiecare data cand agentii de politie au mers la ultimul domiciliu al reclamantului, acestia au incercat sa obtina informatii despre locul unde se afla, dar nu au lasat nicio citatie si niciun document.

Avand in vedere considerentele de mai sus si in absenta unei comunicari oficiale adresate reclamantului, Curtea nu este convinsa ca acesta din urma a avut cunostinta de procesul impotriva sa la inceputul actiunii penale. Cu toate acestea, se pare ca, dupa condamnarea sa de catre instanta de fond, reclamantul a luat cunostinta de procesul penal. Acesta a declarat apel impotriva hotararii de condamnare si a ales sa fie reprezentat de acelasi avocat care a fost desemnat de instanta sa il reprezinte in fata instantei de fond.

Avand in vedere toate cele de mai sus, Curtea considera ca, in prezenta cauza, Guvernul parat nu a demonstrat ca reclamantul a avut un anumit nivel de cunoastere in privinta inceperii urmaririi penale sau in privinta invinuirilor aduse atat de suficient pentru a justifica concluzia ca a renuntat la dreptul sau de a fi prezent la proces sau ca a incercat sa se sustraga justitiei.

De asemenea, Curtea constata ca, dupa respingerea apelului, reclamantul a revenit de bunavoie in Romania si a participat la toate sedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie in cadrul procedurii recursului.

In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca se poate spune ca procesul in ansamblul sau a fost echitabil daca acuzatului i s-a permis sa atace hotararea de condamnare in lipsa si a avut dreptul de a fi prezent la sedinta instantei de apel, deschizand astfel posibilitatea unei noi examinari in fapt si in drept a invinuirii (a se vedea Jones vs. Regatul Unit, decizie, nr. 30900/02, 9 septembrie 2003).

De asemenea, in cazul in care o instanta de recurs trebuie sa examineze o cauza in fapt si in drept, precum si sa evalueze in ansamblu problema vinovatiei sau nevinovatiei reclamantului, aceasta nu poate, din motive ce tin de caracterul echitabil al procesului, sa solutioneze corespunzator chestiunile respective fara o examinare nemijlocita a probelor prezentate de inculpat personal, care sustine ca nu a savarsit fapta pretinsa a fi infractiune (a se vedea Ekbatani vs. Suedia, 26 mai 1988, par. 32, seria A nr. 134; Lacadena Calero vs. Spania, nr. 23002/07, par. 36, 22 noiembrie 2011; Vaduva vs. Romania, nr. 27781/06, par. 37, 25 februarie 2014).

Revenind la prezenta cauza, Curtea constata ca procedura in vigoare la data faptelor permitea Inaltei Curti sa pronunte o noua hotarare pe fond chiar si in cadrul examinarii unui recurs. In cauzele Popa si Tanasescu vs. Romania (nr. 19946/04, par. 48, 10 aprilie 2012) si Gaitanaru vs. Romania (nr. 26082/05, par. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut deja posibilitatea de a examina intinderea competentelor Inaltei Curti si a constatat ca procedurile in fata acesteia constituie proceduri de plin drept, guvernate de aceleasi norme ca in cazul unui proces pe fond, instanta fiind obligata sa examineze atat faptele, cat si problemele de drept. Inalta Curte putea decide fie achitarea reclamantului, fie condamnarea acestuia, dupa o examinare aprofundata a problemei vinovatiei sau nevinovatiei sale. Daca circumstantele cauzei impun in mod direct necesitatea de a administra probe, Inalta Curte ar putea retrimite cauza la o instanta de grad inferior, in conformitate cu prevederile Codului de procedura penala in vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, par. 27).

Aspectele pe care Inalta Curte de Casatie si Justitie le-a examinat pentru a decide daca reclamantul a fost vinovat erau de natura faptica, ceea ce ar fi justificat o noua examinare a probelor, mai ales ca aceasta a fost prima instanta la sedintele careia reclamantul a fost prezent.

Cu toate acestea, Inalta Curte nu a folosit aceste posibilitati si, in schimb, a judecat cauza pe baza probelor prezentate procurorului si instantelor de fond si de apel in lipsa reclamantului. Neaudierea inculpatului personal este si mai incompatibila cu cerintele unui proces echitabil in circumstantele specifice ale prezentei cauze, in care instanta de recurs a facut o examinare a elementului subiectiv al presupusei infractiuni, si anume, intentia reclamantului de a savarsi infractiunea. In aceasta privinta, Curtea constata ca reclamantul a fost achitat intr-un alt proces penal avand ca obiect o infractiune similara de inselaciune, si anume, emiterea de cecuri fara a avea fonduri suficiente in conturile bancare, pe motiv ca nu a actionat cu intentia directa de a obtine un folos necuvenit pentru sine (a se vedea supra, par. 25).

In plus, referitor la argumentul Guvernului potrivit caruia nici reclamantul, nici avocatul sau nu au cerut in mod special Inaltei Curti ascultarea sa ori a martorilor, Curtea considera ca absenta reclamantului din cadrul procedurilor desfasurate in fata organelor de cercetare penala si a instantelor de grad inferior constituia pentru Inalta Curte un motiv suficient de puternic pentru a justifica o noua examinare a probelor. In orice caz, Curtea reaminteste ca instantele nationale au obligatia de a lua masuri pozitive in acest scop, chiar si in situatia in care reclamantul nu a solicitat asa ceva (a se vedea Danila vs. Romania, nr. 53897/00, par. 41, 8 martie 2007; si Gaitanaru, citata anterior, par. 34).

De asemenea, desi Inalta Curte i-a permis reclamantului sa faca o declaratie la finalul sedintei, trebuie remarcat faptul ca, dupa cum Curtea a constatat deja, folosirea acestei posibilitati nu este suficienta in sensul Art. 6 din Conventie (a se vedea Constantinescu vs. Romania, nr. 28871/95, par. 58, CEDO 2000-VIII).

In aceste circumstante, faptul ca Inalta Curte nu l-a audiat pe reclamant personal sau nu a examinat alte probe in prezenta sa, precum si faptul ca nu a remediat situatia retrimitand cauza la curtea de apel pentru o noua administrare a probelor au restrans in mod substantial dreptul la aparare al reclamantului.

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curtii sa respinga exceptia referitoare la exercitarea abuziva, de catre reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuala si pentru a concluziona ca, in prezenta cauza, instantele nationale nu au respectat cerintele unui proces echitabil.

Intrucat aceasta cerinta nu a fost indeplinita, Curtea considera ca a fost incalcat Art. 6.1 din Conventie”.

Prezentam in continuare sustinerile si solicitarile lui Victor Coniac in fata instantei de recurs, asa cum au fost ele retinute in decizia ICCJ nr. 5966/18.10.2006 (vezi facsimil), precum si motivarea solutiei de respingere a recursului:

„In termen legal, impotriva acestor hotarari (sentinta Tribunalului Vrancea si decizia Curtii de Apel Galati, n.r.) a declarat recurs doar inculpatul Coniac. Prin motivele scrise, acesta a sustinut, in esenta, urmatoarele:

-nerespectarea dispozitiilor legale privind competenta dupa materie, privind publicitatea sedintei de judecata si a dreptului la aparare, care i-a fost incalcat prin omisiunea citarii sale, prezentarii materialului de urmarire penala si ascultarii sale – nemijlocite – pentru a-si produce dovezile necesare apararii, invocand in drept cazul de casare prevazut de art. 385/9 pct. 1 si 4 Cod procedura penala;

-incadrarea gresita a faptelor in infractiunea de inselaciune, in loc de infractiunea speciala prevazuta de art. 84 din Legea nr. 59/1934, prin aceea ca partile civile au fost anuntate inca de la emiterea filei cec sau a ordinului de plata de lipsa de disponibil banesc in cont;

-nu erau realizate elementele constitutive ale faptelor retinute, atat timp cat din cauza rezulta ca 14 file cec au fost emise dupa data de 25 iunie 2003, cand inculpatul a plecat in Italia, iar pe de alta parte nu au fost emise file cec dupa intrarea in interdictie; nu a existat o intentie de prejudiciere si prin aceasta inselaciune a partilor civile, atat timp cat prin manevre abuzive si ilegale a fost lipsit de a face incasari de aproape 4 miliarde lunar, pe parcursul anului 2003.

Oral, recurentul inculpat prin aparator a solicitat in principal achitarea, avand in vedere lipsa elementelor constitutive ale infractiunii de inselaciune, iar in subsidiar, schimbarea incadrarii juridice in doua infractiuni prevazute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 si aplicarea unei pedepse cu suspendarea executarii pedepsei, sau mentinerea hotararii pronuntate de prima instanta (3 ani inchisoare cu suspendare, n.r.).

Criticile formulate vor fi examinate in raport de cazurile de casare prevazute de art. 385/9 alin. (1) pct. 1, 4, 17, 17/1 si 14 Cod procedura penala, constatandu-se insa ca hotararile atacate sunt conforme legii, pentru considerentele ce urmeaza:

Recurentul inculpat nu se poate prevala de incalcarea unor dispozitii legale care reglementeaza desfasurarea procedului penal, pe de o parte, pentru ca acestea nu exista, iar pe de alta parte pentru ca recurentul nu-si poate invoca conduita procesuala culpabila, constand in sustragerea de la urmarire penala si judecata.

Este adevarat ca inculpatul nu a fost audiat, nu i s-a facut cunoscuta invinuirea si nici nu i s-a prezentat materialul de urmarire penala.

Dar, din cercetarile intreprinse s-a stabilit ca inculpatul a (parasit?, n.r.) tara din 25 iunie 2003, situatie stabilita in baza adresei nr. 87746 din (indescifrabil, n.r.) septembrie 2003 a IGP.

Desigur, aceasta situatie inculpatul nu a putut fi (citat in?, n.r.) strainatate pentru ca nu se cunostea adresa unde locuia, chiar (si, n.r.) M., sotia sa, afirmand ca nu cunostea adresa inculpatului, (indescifrabil, n.r.) comunicat insa ca impotriva sa s-au facut plangeri penale.

Si pentru ca organele de urmarire penala cunosteau ca inculpatul nu se afla in tara, s-au deplasat in mod repetat la locuinta (indescifrabil, n.r.) F. - 2 august 2003; 4 august 2003; 9 septembrie 2003; (indescifrabil, n.r.) septembrie 2003; 16 septembrie 2003 si 14 octombrie 2003 – fiind intocmite in acest sens procese-verbale in care s-a mentionat scopul acestor deplasari – f. 451-456 d.u.p.

Desigur, in acest context, nu i se putea comunica nici invinuirea, nu putea fi ascultat si nici nu i s-a putut prezenta materialul de urmarire penala, despre neefectuarea acetor acte proceduale neputand fi culpabile organele de urmarire penala.

Recurentul inculpat a fost nemultumit ca nefiind chemat prin (citare, n.r.) scrisa, nota telefonica sau telegrafica, nu si-a putut face apararea necesara si nu a putut prezenta dovezi elocvente ale nevinovatiei.

Dar, desi citat – in aceasta forma – atat la locul de domiciliu, cat si prin afisare la Consiliul Local F., inculpatul nu s-a prezentat in fata primei instante si nici in apel pentru a-si face apararile la care se refera si a depune documentatia care pretinda a fi exonerabila de raspundere penala. Or, tocmai sustragerea de la urmarire penala si de la judecata a fost motivul pentru care inculpatul nu a dat curs chemarilor repetate efectuate de organele in drept, si al neefectuarii unei (indescifrabil, n.r.) procesuale prevazute de lege, dar de care acesta nu se poate (indescifrabil, n.r.) in aceasta faza procesuala.

Este adevarat ca prin schimbarea incadrarii juridice inculpatul Coniac Victor a fost condamnat pentru doua infractiuni continuate de inselaciune calificata, prevazuta de art. 215 alin. (1), (2), (4) Cod penal, respectiv, art. 215 alin. (2), (3) Cod penal, instantele respectand – in ceea ce priveste competenta dupa materie – o hotarare definitiva care a fost (indescifrabil) in conformitate cu art. 43 alin. (2) Cod procedura penala un conflict de competenta ivit intre doua instante de grad diferit (a se vedea sentinta penala nr. 42/F din 10 iunie 2004 a Curtii de Apel Galati – f. 19 dosar nr. 1027/P/2004).

Cat priveste incadrarea juridica gresita data faptelor de inselaciune, (critica?, n.r.) este, de asemeni, nefondata.

(...)

In aceste imprejurari evidentiate de materialul probator administrat, activitatea inculpatului, care, in calitatea sa de administrator sau de reprezentant al unor firme, a cumparat, in mod repetat, de la partile vatamate diferite produse pentru plata carora a emis tot repetat file cec sau bilete la ordin, cunoscand ca nu are disponibilul banesc necesar, in scopul obtinerii unui profit pentru sine sau pentru altul, constituie in drept doua infractiuni continuate si calificate de inselaciune, comise in concurs, asa cum corect au retinut instantele.

Acestea sunt considerentele pentru care faptele deduse judecatii nu intrunesc nici elementele infractiunii prevazute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 si nici nu impun o solutie de achitare pe temeiul juridic cuprins in dispozitiile art. 11 pct. 2 lit. a) Cod procedura penala combinat cu art. 10 lit. d) Cod procedura penala.

Pe de alta parte, nu se impune nici restituirea cauzei la procuror, neconstatandu-se incalcari de natura celor prevazute de art. 332 alin. (2) Cod procedura penala.

Cat priveste critica vizand individualizarea pedepsei, aceasta nu poate fi primita atat timp cat pedeapsa in cuantum si modalitate de executare respecta prevederile art. 72 Cod penal.

Modalitatea de concepere si executare a activitatii infractionale (detaliata in considerentele prezentei decizii), cuantumul prejudiciilor produse prin aceasta activitate si care insumate depasesc 3.700.000.000 lei sunt considerente care privesc faptele deduse judecatii si justifica pedeapsa rezultanta de 4 ani inchisoare cu executare in regim de detentie.

Pe langa aceste imprejurari, nu pot fi omise datele ce il caracterizeaza pe inculpat, persoana care s-a sustras urmaririi penale si judecatii, care nu a fost preocupat de acoperirea pagubelor produse. Mai mult, recurentul inculpat si-a instrainat bunurile pentru ca acestea sa nu serveasca la dezdaunarea partilor vatamate inselate.

Avand in vedere sustragerea inculpatului de la urmarirea penala si judecata, instanta de apel a apreciat corect ca modalitatea de executare a pedepsei, constand in aplicarea art. 86/1 Cod penal, este lipsita de relevanta si eficienta in realizarea scopului pedepsei.

Asa fiind, pentru toate aceste considerente, in cauza nu se poate dispune aplicarea art. 86/1 Cod penal si nici mentinerea solutiei pronuntate de prima instanta.

Drept urmare, pentru motivele expuse, criticile formulate de recurent sunt nefondate si, potrivit art. 385/15 pct. 1 lit. b) cod procedura penala, recursul declarat se va respinge”.

*Cititi aici integral Hotararea CEDO in cauza Victor Coniac vs. Romania

*Cititi aici integral decizia ICCJ pronuntata in dosarul lui Victor Coniac

*Cititi si "INALTA CURTE CONDAMNA ABUZIV (II)" (cauza Nitulescu vs. Romania)

*Cititi si "INALTA CURTE CONDAMNA ABUZIV (I)" (cauza Mischie vs. Romania)