29 March 2024

"In mintea stramba si lucrul drept se stramba"
- parintele Arsenie BOCA

INCULPATUL, CONSTRANS SA SE ACUZE SINGUR – CCR explica de ce art. 482 lit. g CPP e constitutional doar daca declaratia data de inculpat pentru acordul de recunoastere a vinovatiei nu poate fi folosita, contrar vointei lui, ca proba in proces pe procedura de drept comun: „In afara procedurii acordului, in procedura de drept comun, strategia de aparare poate fi una diferita, care sa nu contina o declaratie. Mentinerea declaratiei in procedura de drept comun e o incalcare a dreptului la aparare”

Scris de: Valentin BUSUIOC | pdf | print

18 December 2022 12:04
Vizualizari: 5499

Codul de procedura penala ii constrange pe inculpati sa se incrimineze singuri in cazul in care au apucat sa dea declaratie pentru incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, dar in cele din urma acel acord nu a mai fost incheiat de catre procuror sau a fost respins de catre instanta.



Curtea Constitutionala a Romaniei a ajuns la aceasta concluzie in Decizia nr. 490/2022 – publicata joi, 15 decembrie 2022 –, in care CCR a stabilit ca art. 482 lit. g din Codul de procedura penala este constitutional doar in masura in care declaratia data de inculpat in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei nu poate fi folosita, impotriva vointei inculpatului, ca proba in procesul penal, in scopul solutionarii cauzei conform procedurii penale de drept comun.


Iata textul art. 482 lit. g CPP:


Acordul de recunoastere a vinovatiei cuprinde: (...) declaratia expresa a inculpatului prin care recunoaste comiterea faptei si accepta incadrarea juridica pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala”.


25 de tari analizate. Romania, cea mai abuziva dintre ele


In esenta, instanta de contencios constitutional a constatat ca pasajul de mai sus din CPP incalca dreptul inculpatului la aparare (concretizat in drepturile la tacere si la neautoincriminare), precum si prezumtia de nevinovatie. Altfel spus: art. 482 lit. g Cod procedura penala nu precizeaza ce se intampla cu declaratia data pentru acordul de recunoastere a vinovatiei in cazul in care acel acord nu mai este incheiat efectiv (fie prin refuzul procurorilor, fie prin respingerea de catre instanta). Si mai concret: nu garanteaza nimeni ca instanta nu va judeca inclusiv pe baza acelei declaratii – declaratie in care, evident, inculpatul se autoincrimineaza, subliniaza CCR.

In acelasi context, CCR invoca un studiu de drept comparat efectuat de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului la nivelul a 25 de state semnatare ale Conventiei EDO (si membre in Consiliul Europei). Cercetarea a relevat ca Romania sta cel mai rau din punctul de vedere al tratarii inculpatilor care apucasera sa dea declaratia pentru acordul de recunoastere a vinovatiei, insa acest acord nu a mai fost incheiat. Astfel, instantele din toate celelalte tari analizate evita, intr-un fel sau altul, folosirea acelei declaratii: unele neluand-o in considerare, altele excluzand-o si depunand-o sigilata la grefa, iar mergand chiar mai departe si distrugand-o fizic.


Redam principalul pasaj din Decizia CCR nr. 490/2022:


5. In motivarea exceptiei de neconstitutionalitate, autorul acesteia arata ca, pentru a emite rechizitoriul prin care a fost trimis in judecata, procurorul a folosit declaratia pe care a dat-o in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei, in conditiile in care, in cauza, nu s-a procedat la incheierea respectivului acord, declaratia astfel obtinuta fiind administrata ca proba in dovedirea vinovatiei sale, cu incalcarea principiului loialitatii, astfel cum acesta este reglementat la art.101 alin.(1) din Codul de procedura penala.

6. In aceste conditii, se sustine ca dispozitiile art.478 alin.(1), ale art.479 si ale art.482 lit.g) din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale intrucat il obliga pe inculpat sa recunoasca integral faptele retinute in sarcina sa si incadrarea juridica data acestora, anterior incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei, aspect care ii permite procurorului sa obtina o declaratie de recunoastere a vinovatiei din partea inculpatului fara a garanta fie incheierea acordului, fie inlaturarea declaratiei in ipoteza respingerii acestuia.

7. Se arata ca incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei constituie un drept prevazut de dispozitiile art.478 din Codul de procedura penala in favoarea inculpatului, dar ca – prin impunerea conditiei ca acesta sa recunoasca faptele retinute in sarcina sa si sa isi asume vinovatia pentru savarsirea lor, anterior incheierii acordului – exercitarea sa nu asigura garantiile specifice prezumtiei de nevinovatie, prevazuta la art.23 alin.(11) din Constitutie. Aceasta intrucat, in cazul neincheierii sau al respingerii acordului de catre instanta competenta, conform art.485 alin.(1) lit.b) din Codul de procedura penala, procurorul poate folosi declaratia data de inculpat in scopul trimiterii acestuia in judecata.

8. Se arata ca o alta exceptie de la procedura penala de drept comun o constituie procedura recunoasterii invinuirii in fata instantei de judecata, prevazuta la art.375 din Codul de procedura penala, dar ca, in cazul indeplinirii conditiilor specifice acestei proceduri, instanta, in mod obligatoriu, pronunta o hotarare pe baza declaratiei inculpatului, neexistand posibilitatea ca acesta sa fie deturnat de la scopul declarat al exercitarii dreptului prevazut la articolul anterior mentionat. Mai mult, potrivit art.396 alin.(10) din Codul de procedura penala, in ipoteza respingerii de catre instanta a declaratiei de recunoastere a invinuirii, conform art.375 alin.(3) din Codul de procedura penala, inculpatul va beneficia, potrivit art.396 alin.(10) din Codul de procedura penala, de reducerea limitelor pedepsei.

9. Or, procedura acordului de recunoastere a vinovatiei, astfel cum este reglementata prin dispozitiile legale criticate, nu ofera, la momentul initierii acordului, garantia incheierii acestuia si nu garanteaza prezumtia de nevinovatie a inculpatului in cadrul procesului penal. Se arata ca acest aspect a fost retinut si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin Hotararea din 29 aprilie 2014, pronuntata in Cauza Natsvlishvili si Togonidze impotriva Georgiei, prin care s-a constatat ca „in aproape toate statele studiate, cu exceptia aparenta a Romaniei, recunoasterea vinovatiei poate fi utilizata numai in scopul incheierii acordului. In cazul in care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanta de judecata, recunoasterea vinovatiei sau marturisirea inculpatului nu poate fi folosita impotriva sa”.

10. De asemenea, autorul exceptiei sustine ca dispozitiile legale criticate incalca dreptul la un proces echitabil, prin faptul ca initierea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei poate determina agravarea situatiei procesuale a inculpatului prin propria sa conduita procesuala. Mai mult, se arata ca dispozitiile art.10 alin.(6) din Codul de procedura penala obliga la exercitarea dreptului la aparare cu buna-credinta; or, caracterul echitabil al procesului penal impune ca si procurorul sa actioneze cu buna-credinta in cursul desfasurarii procesului penal, cerinta ce exclude folosirea ca mijloc de proba a declaratiei prevazute la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, in conditiile neincheierii sau ale respingerii acordului de recunoastere a vinovatiei.

11. Autorul arata ca, tot prin hotararea pronuntata in Cauza Natsvlishvili si Togonidze impotriva Georgiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a retinut ca „atunci cand rezultatul acordului negociat este faptul ca o acuzatie penala impotriva inculpatului este stabilita printr-o forma prescurtata de examinare judiciara, aceasta duce, in esenta, la renuntarea la o serie de drepturi procedurale. Acest lucru nu poate fi o problema in sine, deoarece nici litera, nici spiritul articolului 6 nu impiedica o persoana sa renunte la aceste garantii din propria sa vointa libera (a se vedea Scoppola impotriva Italiei (nr.2) [GC], nr.10249/03,

§ 135, 17 septembrie 2009). Curtea observa, in acest sens, ca inca din 1987, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a solicitat statelor membre sa ia masuri care vizeaza simplificarea procedurilor judiciare ordinare prin recurgerea, de exemplu, la procese sumare sau accelerate. Cu toate acestea, un principiu fundamental implica faptul ca renuntarea la anumite drepturi procedurale trebuie intotdeauna, pentru a fi considerata eficienta in sensul Conventiei, stabilita in mod neechivoc si insotita de garantii minime, proportionale cu importanta acesteia. In plus, nu trebuie sa contravina vreunui interes public important (a se vedea, printre altele, Scoppola (nr.2), citata mai sus, § 135-136; Poitrimol impotriva Frantei, 23 noiembrie 1993, § 31, seria A nr.277-A, si Hermi impotriva Italiei [GC], nr.18114/02, § 73, ECHR 2006-XII)”.

12. Or, dispozitiile art.478 alin.(1), ale art.479 si ale art.482 lit.g) din Codul de procedura penala nu prevad in favoarea inculpatului care initiaza incheierea unui acord de recunoastere a vinovatiei minime garantii ale prezumtiei de nevinovatie si ale dreptului la un proces echitabil, garantii care ar putea fi concretizate in formarea unui dosar separat corespunzator procedurii acordului de recunoastere a vinovatiei, in inlaturarea, din oficiu, a declaratiei prevazute la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala sau in suprimarea oricaror acte de urmarire penala care sa tina de incheierea acordului.

13. Se arata ca, prin raportare la considerentele mai sus invocate, asistenta juridica obligatorie asigurata inculpatului, potrivit art.480 alin.(2) teza finala din Codul de procedura penala, in procedura incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei nu constituie o garantie suficienta a drepturilor fundamentale prevazute la art.21 alin.(3) si art.23 alin.(11) din Constitutie, precum si ca obligatia instantei sesizate cu acordul de recunoastere a vinovatiei de a analiza loialitatea obtinerii consimtamantului inculpatului este incidenta la un moment procesual ulterior negocierii purtate intre inculpat si procuror si recunoasterii de catre inculpat a comiterii faptelor.

14. Tribunalul Cluj – Sectia penala apreciaza ca exceptia de neconstitutionalitate este intemeiata, aratand ca isi insuseste argumentele formulate de autorul exceptiei. Se sustine, in acest sens, ca dreptul la un proces echitabil presupune si respectarea dreptului la aparare al inculpatului, care se poate prevala de dreptul la tacere sau poate sa iasa din pasivitate si sa accepte sa dea declaratii. Se arata ca declaratia este mijlocul de proba care se obtine in urma audierii unei persoane, audierea fiind procedeul probator care se desfasoara potrivit prevederilor art.107-110 din Codul de procedura penala; spre deosebire de aceasta, declaratia data de inculpat, prevazuta la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, prin care acesta recunoaste comiterea faptei si accepta incadrarea juridica pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala, este o conditie a incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei. Este adevarat ca legea nu prevede, in mod expres, efectele acestei declaratii in situatia in care nu se incheie acordul de recunoastere a vinovatiei, dar, cat timp ea nu este exprimata in procedura de fond, si anume in cadrul audierii reglementate prin art.107-110 din Codul de procedura penala, ci strict in procedura adiacenta solutionarii fondului cauzei, care este procedura recunoasterii vinovatiei, este evident ca ea nu poate fi luata in considerare ca mijloc de proba, scopul celor doua proceduri fiind diferit: prima exprima apararea inculpatului in raport cu acuzatia formulata de procuror, iar cea de-a doua semnifica indeplinirea uneia dintre conditiile specifice incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei, respectiv a procedurii in forma simplificata.

15. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, incheierea de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Guvernului si Avocatului Poporului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

16. Avocatul Poporului apreciaza ca dispozitiile art.478 alin.(1), ale art.479 si ale art.482 lit.g) din Codul de procedura penala sunt constitutionale. Se arata ca textele criticate nu ingradesc accesul liber la justitie si nu incalca prezumtia de nevinovatie.

17. Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra exceptiei de neconstitutionalitate.

CURTEA,

examinand incheierea de sesizare, raportul intocmit de judecatorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile Constitutiei, precum si Legea nr.47/1992, retine urmatoarele:

18. Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta, potrivit dispozitiilor art.146 lit.d) din Constitutie, precum si ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 10 si 29 din Legea nr.47/1992, sa solutioneze exceptia de neconstitutionalitate.

19. Obiectul exceptiei de neconstitutionalitate il constituie, conform incheierii de sesizare, prevederile art.478 alin.(1), ale art.479 si ale art.482 alin.(1) lit.a) din Codul de procedura penala. Din analiza exceptiei de neconstitutionalitate, Curtea deduce ca autorul critica, in realitate, dispozitiile art.478 alin.(1), ale art.479 si ale art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, care au urmatorul cuprins:

- Art.478 alin.(1): „In cursul urmaririi penale, dupa punerea in miscare a actiunii penale, inculpatul si procurorul pot incheia un acord, ca urmare a recunoasterii vinovatiei de catre inculpat”;

- Art.479: „Acordul de recunoastere a vinovatiei are ca obiect recunoasterea comiterii faptei si acceptarea incadrarii juridice pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala si priveste felul si cuantumul pedepsei, precum si forma de executare a acesteia, respectiv felul masurii educative ori, dupa caz, solutia de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei”;

- Art.482 lit.g): „Acordul de recunoastere a vinovatiei cuprinde: […] g) declaratia expresa a inculpatului prin care recunoaste comiterea faptei si accepta incadrarea juridica pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala”.

20. Se sustine ca textul criticat contravine prevederilor constitutionale ale art.21 alin.(3) cu privire la dreptul la un proces echitabil si ale art.23 alin.(11) referitoare la libertatea individuala.

21. Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea retine ca acordul de recunoastere a vinovatiei, reglementat la art.478 si 488 din Codul de procedura penala, reprezinta, alaturi de judecata pe baza recunoasterii invinuirii, prevazuta la art.377 din Codul de procedura penala, una dintre institutiile procesual-penale specifice sistemului procesual adversial, introdusa de legiuitor in Codul de procedura penala in vigoare. Astfel, acordul de recunoastere a vinovatiei constituie o exceptie de la principiul aflarii adevarului, specific sistemului continental de drept, care obliga organele judiciare ca, in toate cauzele, sa faca toate demersurile necesare pentru stabilirea corecta a situatiei de fapt. Aceasta exceptie a fost instituita de legiuitor, care, in acest fel, a acordat prioritate in aplicare principiului oportunitatii, caracteristic sistemului de drept anglo-saxon, care, prin abordarea pragmatica a infaptuirii justitiei, conduce, in unele cazuri, intr-un mod mai eficient, la acelasi rezultat, respectiv la aplicarea unor pedepse persoanelor care au savarsit infractiuni. Aceleasi aspecte au fost retinute in expunerea de motive a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedura penala, conform careia introducerea acordului de recunoastere a vinovatiei in legislatia romaneasca presupune o schimbare radicala a procesului penal roman, ce are ca scop reducerea duratei judecarii cauzelor si simplificarea activitatii organelor de urmarire penala, cu consecinta reducerii costurilor actului de justitie pentru toate partile, dar in mod special pentru stat, care, prin justitia negociata, economiseste resurse banesti si umane esentiale. Prin urmare, acordul de recunoastere a vinovatiei este prezentat, in cuprinsul expunerii de motive anterior mentionate, ca apartinand unei viziuni legislative inovatoare, ce asigura solutionarea cauzelor intr-un termen optim si previzibil, fiind, totodata, un remediu pentru inlaturarea deficientei constand in durata mare a solutionarii cauzelor in Romania (a se vedea Decizia nr.483 din 30 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.927 din 17 noiembrie 2016, paragraful 14, si Decizia nr.829 din 12 decembrie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.347 din 29 aprilie 2020, paragraful 18).

22. Asadar, procedura specifica acordului de recunoastere a vinovatiei constituie o exceptie de la procedura penala de drept comun, ce a fost reglementata in scopul solutionarii cu celeritate a cauzelor penale in care inculpatii doresc sa recunoasca in mod expres comiterea faptelor si accepta incadrarea juridica pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala, cu consecinta reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei inchisorii si a reducerii cu o patrime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei amenzii.

23. Astfel cum rezulta din interpretarea sistematica a dispozitiilor art.478-485 din Codul de procedura penala, incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei presupune parcurgerea unei proceduri ce cuprinde doua etape. Prima etapa este cea reglementata la art.478-482 din Codul de procedura penala si consta in incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei si in avizarea efectelor acestuia de catre procurorul ierarhic superior. Cea de-a doua etapa a incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei consta in controlul efectuat asupra acestuia de catre instanta judecatoreasca competenta sa judece fondul cauzei, control care implica, potrivit art.488 din Codul de procedura penala, posibilitatea de a formula apel impotriva sentintei pronuntate conform art.485 si 486 din acelasi cod.

24. Cea dintai etapa anterior mentionata debuteaza, potrivit art.478 alin.(3) din Codul de procedura penala, cu initierea acordului de recunoastere a vinovatiei, fie de catre procuror, fie de catre inculpat. In acest sens, dispozitiile art.478 alin.(4) din Codul de procedura penala prevad ca limitele incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei se stabilesc prin avizul prealabil si scris al procurorului ierarhic superior. Aceasta etapa continua, conform art.479 din Codul de procedura penala, cu negocierea dintre inculpat si procuror, negociere care poarta asupra recunoasterii comiterii faptei si acceptarii incadrarii juridice pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala, asupra cuantumului pedepsei, precum si asupra formei de executare a acesteia, respectiv a felului masurii educative ori, dupa caz, a solutiei de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei. Efectele acordului astfel incheiat sunt supuse, conform art.478 alin.(2) din Codul de procedura penala, avizului procurorului ierarhic superior.

25. Ce-a de-a doua etapa a incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei consta in procedura desfasurata in fata instantei competente sa solutioneze fondul cauzei si, respectiv, a instantei de apel. In aceasta etapa procesuala, conform art.483 alin.(1) din Codul de procedura penala, procurorul sesizeaza instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond si ii trimite acesteia acordul, insotit de dosarul de urmarire penala. Daca acordului de recunoastere a vinovatiei ii lipseste vreuna dintre mentiunile prevazute la art.482 din Codul de procedura penala sau daca nu au fost respectate conditiile prevazute la art.483 din acelasi cod, potrivit art.484 alin.(1) din Codul de procedura penala, instanta dispune acoperirea omisiunilor in cel mult 5 zile si sesizeaza in acest sens pe conducatorul parchetului care a emis acordul. Solutionarea cauzei are loc la termenul fixat, cu citarea inculpatului, a celorlalte parti si a persoanei vatamate, conform art.484 alin.(2) din Codul de procedura penala. Potrivit acelorasi dispozitii procesual-penale, instanta se pronunta asupra acordului de recunoastere a vinovatiei prin sentinta, in sedinta publica, dupa ascultarea procurorului, a inculpatului si a avocatului acestuia, precum si, daca sunt prezente, a celorlalte parti si a persoanei vatamate. Solutiile ce pot fi pronuntate de instanta in urma analizei acordului sunt, conform art.485 alin.(1) din Codul de procedura penala, urmatoarele: admite acordul de recunoastere a vinovatiei si pronunta solutia cu privire la care s-a ajuns la un acord, daca sunt indeplinite conditiile prevazute la art.480-482 din Codul de procedura penala cu privire la toate faptele retinute in sarcina inculpatului, care au facut obiectul acordului; respinge acordul de recunoastere a vinovatiei si trimite dosarul procurorului in vederea continuarii urmaririi penale, daca nu sunt indeplinite conditiile prevazute la art.480-

482 din Codul de procedura penala cu privire la toate faptele retinute in sarcina inculpatului, care au facut obiectul acordului, sau daca apreciaza ca solutia cu privire la care s-a ajuns la un acord intre procuror si inculpat este nelegala sau nejustificat de blanda in raport cu gravitatea infractiunii sau periculozitatea infractorului.

26. Impotriva sentintei astfel pronuntate, potrivit art.488 alin.(1) din Codul de procedura penala, procurorul, inculpatul, celelalte parti si persoana vatamata pot declara apel, in termen de 10 zile de la comunicare. Solutionarea cererii de apel se face potrivit unei proceduri care implica, conform art.488 alin.(3) din Codul de procedura penala, citarea partilor si a persoanei vatamate. Aceasta procedura se finalizeaza prin pronuntarea de catre instanta de apel a uneia dintre urmatoarele solutii: respinge apelul, cu mentinerea hotararii atacate, daca apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; admite apelul, desfiinteaza sentinta prin care acordul de recunoastere a fost admis si pronunta o noua hotarare, procedand potrivit art.485 si 486 din Codul de procedura penala; admite apelul, desfiinteaza sentinta prin care acordul de recunoastere a fost respins, admite acordul de recunoastere a vinovatiei, aplicand dispozitiile art.485 alin.(1) lit.a) si ale art.486 din Codul de procedura penala.

27. Analizand cele doua etape ale incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei, Curtea constata ca acesta nu se incheie in ipoteza neajungerii la o intelegere intre inculpat si procuror cu privire la aspectele prevazute la art.479 din Codul de procedura penala si in cea a neavizarii efectelor acestuia de catre procurorul ierarhic superior. De asemenea, acordul de recunoastere a vinovatiei nu poate fi considerat incheiat in ipoteza ramanerii definitive a sentintei pronuntate conform art.485 alin.(1) lit.b) din Codul de procedura penala si in cazul respingerii acestuia in conditiile prevazute la art.488 alin.(1) lit.b) din Codul de procedura penala.

28. Per a contrario, acordul de recunoastere a vinovatiei poate fi considerat incheiat in ipoteza ramanerii definitive a sentintei pronuntate conform art.485 alin.(1) lit.a) din Codul de procedura penala, precum si in conditiile art.488 alin.(1) lit.c) din Codul de procedura penala.

29. In aceste conditii, Curtea este chemata sa decida daca, in ipoteza neincheierii acordului de recunoastere a vinovatiei sau a respingerii acestuia printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, potrivit celor anterior aratate, declaratia data de inculpat, conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei poate fi folosita in procedura penala de drept comun prin care va fi solutionata cauza penala.

30. Referitor la acest aspect, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a realizat un studiu comparativ cu privire la existenta unor proceduri penale similare ca natura cu procedura acordului de recunoastere a vinovatiei, in care au fost incluse 30 de state membre ale Consiliului Europei. Concluziile acestui studiu au fost retinute in cuprinsul Hotararii din 29 aprilie 2014, pronuntate in Cauza Natsvlishvili si Togonidze impotriva Georgiei, prin care, la paragraful 72, s-a constatat ca initierea unui acord este conditionata de o marturisire a inculpatului in Austria si Liechtenstein (in ambele state exista doar conceptul „diversion”, care duce la incetarea procesului penal), in Bosnia si Hertegovina, Republica Ceha, Estonia, Franta, Germania, Ungaria, Malta, Moldova, Muntenegru, Romania, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Elvetia, Ucraina si Regatul Unit; s-a retinut, pe de alta parte, ca Italia constituie exceptia, conform careia un acord nu trebuie neaparat sa includa o recunoastere a vinovatiei din partea inculpatului. Prin aceeasi hotarare, la paragraful 73, instanta de la Strasbourg a constatat ca, in aproape toate statele studiate, cu exceptia aparenta a Romaniei, recunoasterea vinovatiei poate fi utilizata numai in scopul incheierii acordului. Astfel, in cazul in care nu se ajunge la un acord sau acesta este respins de instanta de judecata, recunoasterea vinovatiei sau marturisirea inculpatului nu poate fi folosita impotriva sa.

31. Cu privire la acelasi aspect procesual-penal, Curtea retine ca, potrivit unui studiu de drept comparat, de principiu, legislatia procesual-penala a altor tari semnatare ale Conventiei prevede ca declaratia data de inculpat in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei nu poate fi folosita ca proba in procesul penal in ipoteza in care incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei nu are loc sau acordul este respins de catre instanta competenta. Astfel, dintr-un numar de 25 de state studiate, in 22 dintre acestea (Belgia, Bulgaria, Cehia, Croatia, Elvetia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Macedonia de Nord, Regatul Unit, Republica Moldova, Muntenegru, Olanda, Serbia, Turcia, Ucraina), declaratia data de inculpat in cadrul procedurii acordului de recunoastere a vinovatiei nu poate fi folosita ca proba in procedura penala de drept comun, in situatia in care incheierea acordului esueaza sau daca acesta este respins de catre instanta de judecata printr-o hotarare definitiva. In 4 dintre statele anterior mentionate (Grecia, Luxemburg, Muntenegru si Serbia) declaratia analizata este distrusa impreuna cu restul documentelor aferente, in timp ce in 3 dintre aceste state (Macedonia de Nord, Belgia si Croatia) declaratia analizata este exclusa din dosarul cauzei, este sigilata si depusa la grefa instantei. Curtea constata, totodata, ca nu au fost identificate state semnatare ale Conventiei care sa se permita, in mod expres, folosirea declaratiei analizate in cadrul procedurii penale de drept comun.

32. Astfel cum s-a aratat mai sus, conform legislatiei procesual-penale romane, acordul de recunoastere a vinovatiei se incheie printr-o procedura speciala, care incepe in momentul initierii acordului de catre procuror sau de catre inculpat si se incheie in momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de admitere a acestuia. Asadar, acordul de recunoastere a vinovatiei poate fi considerat incheiat si devine aplicabil doar ca urmare a ramanerii definitive a hotararii judecatoresti prin care este admis de catre instanta judecatoreasca competenta.

33. Asa fiind, intre cele doua momente procesuale mai sus mentionate, respectiv cel al initierii acordului de recunoastere a vinovatiei si cel al admiterii sale de catre instanta, acordul de recunoastere a vinovatiei nu exista, existenta acestuia fiind afectata de o conditie suspensiva constand in admiterea acordului de catre instanta competenta, conform art.483-488 din Codul de procedura penala, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Drept urmare, toate actele procesuale realizate intre cele doua momente procesuale anterior mentionate, printre care se numara si declaratia data de inculpat conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, sunt afectate de aceeasi conditie suspensiva. In consecinta, neindeplinirea conditiei mai sus aratate are ca efect inexistenta acordului de recunoastere a vinovatiei, din momentul initierii sale, dar si inexistenta actelor procesuale realizate pe parcursul derularii procedurii initiate in vederea incheierii acordului, din momentul incheierii sau al emiterii acestor acte.

34. In aceste conditii, declaratia data de inculpat potrivit dispozitiilor art.482 lit.g) din Codul de procedura penala exista si produce efecte juridice, existenta acesteia nefiind afectata de indeplinirea niciunei conditii, doar din momentul in care acordul de recunoastere a vinovatiei poate fi considerat incheiat. Per a contrario, neindeplinirea conditiei suspensive constand in admiterea acordului de recunoastere a vinovatiei de catre instanta judecatoreasca competenta, fie ca urmare a esuarii negocierii purtate intre procuror si inculpat in prima etapa a procedurii speciale reglementate la art.478-488 din Codul de procedura penala, fie ca efect al respingerii acordului de recunoastere a vinovatiei, prin hotarare judecatoreasca definitiva, face ca declaratia data de inculpat in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei sa nu produca efecte juridice de la momentul procesual al inregistrarii sale de catre organele judiciare.

35. Astfel, in conditiile in care acordul de recunoastere a vinovatiei nu este incheiat, iar actele procesuale realizate in vederea incheierii acordului sunt lipsite de efecte juridice, cauza va fi solutionata conform procedurii penale de drept comun, care, in mod logic, va fi reluata si va continua sa fie aplicata din momentul procesual imediat anterior celui in care a fost initiata procedura speciala a acordului de recunoastere a vinovatiei.

36. Pentru acest motiv, ca urmare a neincheierii acordului de recunoastere a vinovatiei sau a respingerii acestuia prin hotarare judecatoreasca definitiva, are loc o repunere a inculpatului in situatia procesuala anterioara initierii procedurii speciale analizate, acesta urmand a beneficia, in consecinta, de toate drepturile si garantiile procesuale pe care le-a avut anterior initierii acordului si pe care le-ar fi avut in lipsa initierii acestei proceduri speciale.

37. Printre aceste drepturi fundamentale se numara si dreptul la aparare, astfel cum acesta este reglementat la art.24 din Constitutie, precum si prezumtia de nevinovatie, reglementata la art.23 alin.(11) din Legea fundamentala.

38. In ceea ce priveste dreptul la aparare, acest drept fundamental implica, in esenta, posibilitatea inculpatului de a-si angaja un avocat sau de a beneficia de serviciile unui avocat numit din oficiu, in conditiile legii, avocat care sa conceapa si sa aplice o strategie pe care o considera eficienta in vederea apararii drepturilor si intereselor procesuale ale inculpatului. Din aceasta strategie a apararii fac parte si initierea sau acceptarea de catre inculpat a incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei si, in mod implicit, declaratia data de inculpat in cadrul acestei proceduri speciale, conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala.

39. Astfel, din perspectiva exercitarii dreptului fundamental la aparare, declaratia reglementata la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala trebuie analizata prin raportare la scopul in care este data de inculpat, care este cel al incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei pentru a beneficia de efectele juridice ale acestei proceduri speciale, reglementate la art.480 alin.(4) din Codul de procedura penala, efecte care constau, de principiu, in reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei inchisorii si reducerea cu o patrime a limitelor de pedeapsa prevazute de lege in cazul pedepsei amenzii.

40. Or, in conditiile inexistentei scopului anterior mentionat, respectiv in afara procedurii acordului de recunoastere a vinovatiei, in cadrul procedurii penale de drept comun, strategia de aparare elaborata de inculpat, personal sau prin intermediul avocatului sau, poate fi una diferita, care sa nu contina o declaratie a inculpatului. In consecinta, mentinerea declaratiei date de inculpat conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, in procedura penala de drept comun, ulterior initierii acordului de recunoastere a vinovatiei, in conditiile neincheierii acestuia sau ale respingerii sale de catre instanta, constituie o incalcare a dreptului la aparare al inculpatului, sub aspectul dreptului acestuia de a-si construi propria strategie de aparare a drepturilor si intereselor procesuale.

41. Mai mult, declaratia data de inculpat in cursul urmaririi penale, in cadrul procedurii penale de drept comun, este cea reglementata la art.107-110 din Codul de procedura penala si este luata si consemnata conform procedurii reglementate prin dispozitiile legale anterior mentionate, aceasta declaratie fiind diferita de cea prevazuta la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, nu doar sub aspectul finalitatii si al efectelor ei, ci si din perspectiva continutului impus de normele procesuale si a regulilor procedurale.

42. In ceea ce priveste continutul declaratiei prevazute la art.107-110 din Codul de procedura penala, dispozitiile art.109 alin.(1) din Codul de procedura penala prevad ca inculpatul este lasat sa declare tot ceea ce doreste referitor la fapta prevazuta de legea penala care i-a fost comunicata. Aceeasi norma procesual-penala prevede ca dupa acest moment inculpatului i se pot pune intrebari. Sub aspect procedural, raspunsurile date de inculpat la intrebarile adresate de organul judiciar vor fi formulate cu asigurarea garantiilor procesuale prevazute la art.109 alin.(2) si (3) din Codul de procedura penala, care prevad ca inculpatul are dreptul sa se consulte cu avocatul sau atat inainte, cat si in cursul audierii, iar organul judiciar, cand considera necesar, ii poate permite acestuia sa utilizeze insemnari si notite proprii. Potrivit acelorasi dispozitii procesual-penale, in cursul audierii, suspectul sau inculpatul isi poate exercita dreptul la tacere cu privire la oricare dintre faptele ori imprejurarile despre care este intrebat. Din interpretarea coroborata a prevederilor legale anterior referite, rezulta ca declaratia reglementata la art.107-110 din Codul de procedura penala va cuprinde doar acele relatari pe care inculpatul le considera utile apararii drepturilor si intereselor sale procesuale, si nu recunoasterea tuturor faptelor retinute in sarcina sa de catre organele de urmarire penala, aspect care ar fi contrar dreptului la tacere al inculpatului, prevazut la alin.(3) al art.109 din Codul de procedura penala.

43. Spre deosebire de acestea, dispozitiile art.487 lit.g) din Codul de procedura penala prevad, referitor la declaratia data de inculpat in cadrul procedurii acordului de recunoastere a vinovatiei, faptul ca aceasta declaratie trebuie sa fie expresa, iar continutul sau trebuie sa constea in recunoasterea comiterii faptei si in acceptarea de catre inculpat a incadrarii juridice pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala. Astfel, normele procesual-penale ce reglementeaza procedura incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei nu asigura garantiile procesuale prevazute la art.109 alin.(2) si (3) din Codul de procedura penala, singura garantie procesuala reglementata in favoarea inculpatului, din perspectiva analizata, fiind regula prevazuta la art.480 alin.(2) teza a doua din Codul de procedura penala, conform careia, la incheierea acordului de recunoastere a vinovatiei, asistenta juridica este obligatorie.

44. Asadar, desi declaratia inculpatului reglementata la art.107-110 din Codul de procedura penala si cea prevazuta la art.482 lit.g) din Codul de procedura penala constituie acelasi mijloc de proba, reglementat, cu titlu general, la art.97 alin.(2) lit.a) din Codul de procedura penala, acestea reprezinta doua subcategorii ale declaratiei care sunt fundamental diferite din perspectiva continutului, a procedurii potrivit careia sunt date de inculpat, a garantiilor procesuale asigurate acestuia si a finalitatii administrarii lor, aceste diferente fiind determinate de particularitatile procedurilor in cadrul carora intervin, respectiv procedura procesual-penala de drept comun si cea a acordului de recunoastere a vinovatiei.

45. Or, avand in vedere toate aceste aspecte, administrarea – ca mijloc de proba, contrar vointei inculpatului, in cadrul procedurii procesual-penale de drept comun – a declaratiei date de acesta conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, in conditiile neincheierii sau respingerii acordului de recunoastere a vinovatiei, echivaleaza cu efectuarea de catre organele judiciare a unui act incompatibil cu procedura penala de drept comun, care incalca garantiile procesuale specifice dreptului fundamental la aparare asigurate inculpatului potrivit art.109 din Codul de procedura penala.

46. Mai mult, declaratia data de inculpat in cadrul procedurii penale de drept comun nu are caracter obligatoriu. In acest sens, dispozitiile art.108 alin.(2) din Codul de procedura penala prevad, printre altele, ca inculpatului i se aduc la cunostinta drepturile prevazute la art.83 din acelasi cod, articol ce stipuleaza, la lit.a), dreptul de a nu da nicio declaratie pe parcursul procesului penal, precum si faptul ca inculpatului trebuie sa ii fie atrasa atentia ca daca refuza sa dea declaratii nu va suferi nicio consecinta defavorabila, iar daca va da declaratii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de proba impotriva sa. Aceste dispozitii procesual-penale constituie o aplicatie directa a dreptului la tacere, care constituie unul dintre standardele prezumtiei de nevinovatie, reglementata la art.23 alin.(11) din Constitutie, dar si un standard al dreptului la aparare, astfel cum acesta este prevazut la art.6 din Conventie.

47. Referitor la dreptul la tacere, atat Curtea Constitutionala, cat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului au retinut, in jurisprudenta lor, ca preocuparile de interes public nu pot justifica masuri care sa anuleze insasi esenta dreptului la aparare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. S-a retinut, asadar, ca cerintele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale isi pastreaza aplicabilitatea indiferent de tipul infractiunii sau de interesul public invocat (a se vedea Hotararea din 11 iulie 2006, pronuntata in Cauza Jalloh impotriva Germaniei, paragraful 97). Prin aceeasi jurisprudenta s-a constatat ca interesul public nu poate justifica utilizarea raspunsurilor obtinute cu forta intr-o ancheta nejudiciara pentru a-l incrimina pe inculpat in cursul procesului penal (Hotararea din 21 decembrie 2000, pronuntata in Cauza Heaney si McGuinness impotriva Irlandei, paragraful 57) (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.236 din 2 iunie 2020, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.597 din 8 iulie 2020, paragraful 45).

48. S-a statuat, totodata, ca dreptul la tacere este un drept procedural, circumscris garantiilor procesual-penale instituite prin art.6 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.236 din 2 iunie 2020, precitata, paragraful 46).

49. La nivel european, a fost adoptata Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European si a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumtiei de nevinovatie si a dreptului de a fi prezent la proces in cadrul procedurilor penale, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.65/1 din 11 martie 2016, directiva ce reglementeaza, la art.7 alin.(1), obligatia statelor membre de a asigura dreptul persoanelor de a pastra tacerea in legatura cu infractiunea de savarsirea careia sunt suspectate sau acuzate, iar, la art.7 alin.(2), obligatia acestora de a asigura dreptul persoanelor suspectate sau acuzate de a nu se autoincrimina. De asemenea, in preambulul Directivei (UE) 2016/343 se arata, la pct.12, ca acest act normativ european ar trebui sa se aplice din momentul in care o persoana este suspectata sau acuzata de comiterea unei infractiuni sau a unei presupuse infractiuni si, prin urmare, chiar inainte ca persoana respectiva sa fie informata de catre autoritatile competente ale unui stat membru, prin notificare oficiala sau in alt mod, cu privire la faptul ca are calitatea anterior mentionata. Se arata, totodata, ca directiva ar trebui sa fie aplicata in toate fazele procedurilor penale, pana cand hotararea prin care se stabileste vinovatia sau nevinovatia persoanei suspectate sau acuzate de savarsirea infractiunii ramane definitiva, aspect prevazut, de altfel, si la art.2 al directivei. Acelasi preambul prevede, la pct.24, ca dreptul de a pastra tacerea reprezinta un aspect important al prezumtiei de nevinovatie si ar trebui sa functioneze ca masura de protectie impotriva autoincriminarii, iar, la pct.25, ca dreptul persoanei de a nu se autoincrimina reprezinta, de asemenea, un aspect important al prezumtiei de nevinovatie, aratandu-se ca, atunci cand li se solicita sa dea o declaratie sau sa raspunda la intrebari, persoanele suspectate si acuzate nu ar trebui sa fie constranse sa furnizeze probe sau documente sau sa comunice informatii care ar putea sa conduca la autoincriminare. De asemenea, pct.27 din preambulul Directivei (UE) 2016/343 prevede ca, pentru a se stabili daca a fost incalcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a pastra tacerea, ar trebui sa se tina seama de interpretarea Curtii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil in temeiul Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. De asemenea, la pct.31 al preambulului se arata ca statele membre ar trebui sa ia in considerare adoptarea unor masuri pentru a se asigura ca, atunci cand persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizeaza informatii cu privire la drepturile lor, in temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare in cadrul procedurilor penale, li se furnizeaza si informatii privind dreptul de a nu se autoincrimina, in forma in care se aplica in dreptul intern in conformitate cu directiva anterior mentionata. In fine, la pct.48 din preambulul Directivei 2012/13/UE se arata ca atunci cand apreciaza declaratiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obtinute cu incalcarea dreptului acestora de a pastra tacerea sau de a nu se autoincrimina, instantele si judecatorii ar trebui sa respecte dreptul la aparare si caracterul echitabil al procedurilor, specificandu-se, totodata, faptul ca, intrucat directiva analizata instituie norme minime, statele membre ar trebui sa poata extinde drepturile prevazute in aceasta pentru a asigura un nivel de protectie mai ridicat; se prevede, totodata, ca nivelul de protectie stabilit de statele membre ar trebui sa nu fie niciodata inferior standardelor prevazute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau de Conventie, astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justitie a Uniunii Europene si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

50. Or, astfel cum s-a aratat mai sus, initierea acordului de recunoastere a vinovatiei urmata de neincheierea acestui acord sau de respingerea lui prin hotarare judecatoreasca definitiva are drept consecinta repunerea inculpatului in situatia procesuala anterioara momentului initierii acordului, conditii in care acesta beneficiaza de toate garantiile specifice dreptului la aparare si ale prezumtiei de nevinovatie.

51. In aceste conditii, avand in vedere exigentele dreptului la tacere si ale dreptului persoanei de a nu se autoincrimina, mai sus analizate, Curtea conchide ca administrarea ca proba, impotriva vointei inculpatului, in procedura penala de drept comun a declaratiei date de acesta conform art.482 lit.g) din Codul de procedura penala, in ipoteza neincheierii sau a respingerii acordului de recunoastere a vinovatiei, constituie nu doar o incalcare a dreptului la aparare, ci si o incalcare a prezumtiei de nevinovatie, reglementata la art.23 alin.(11) din Constitutie.

52. Pentru toate aceste considerente, Curtea constata ca dispozitiile art.482 lit.g) din Codul de procedura penala sunt constitutionale in masura in care declaratia data de inculpat in vederea incheierii acordului de recunoastere a vinovatiei nu poate fi administrata, impotriva vointei acestuia, ca proba in procesul penal, in scopul solutionarii cauzei conform procedurii penale de drept comun.

53. In ceea ce priveste dispozitiile art.478 alin.(1) si ale art.479 din Codul de procedura penala, Curtea retine ca acestea sunt in acord cu prevederile art.21 alin.(3) din Constitutie. In acest sens, prin Decizia nr.483 din 30 iunie 2016, precitata, paragraful 16, Curtea a retinut ca institutia acordului de recunoastere a vinovatiei a fost adaptata de legiuitor la cerintele dreptului continental si ca aceasta asigura toate garantiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil”.


* Cititi aici intreaga decizie a Curtii Constitutionale


sursa foto: Mediafax

Comentarii

# maxtor date 19 December 2022 02:51 0

"accordu" ala ar trebui sa fie mai stufos,in genul contractelor comerciale.,clauze peste clauze(si cu litere mici,evident);ar trebui sa nu scrie pe el "acord" ci altceva,mai poetic;in general intra la categoria "s-a intalnit hotzu cu prostu",aviz amatorilor.

Adauga comentariu

:D :lol: :-) ;-) 8) :-| :-* :oops: :sad: :cry: :o :-? :-x :eek: :zzz :P :roll: :sigh:

DISCLAIMER

Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi aici regulamentul: Termeni legali si Conditii

EDITORIAL

Vorbe de fumoar

Vorbe de fumoar – 28.03.2024 – Bomba cu fas a lui Kovesi

+ DETALII

FACEBOOK

Utlimele comentarii
Cele mai citite
LUMEA JUSTITIEI
Arhiva