Se intampla exact in urma cu 10 ani, 15 aprilie 2013, sa depun juramantul de ministru al justitiei!

Prin primavara anului 2013 ma suna premierul Ponta si ma invita la Guvern pentru o discutie pe o tema arzatoare cu implicatii externe.

Eram de 4 ani secretar general al Ministerului Afacerilor Externe, unde fusesem numit la propunerea ministrului Diaconescu. Lucrasem cu Cristian Diaconescu in Guvernul Nastase, eu ca secretar de stat la Cancelaria Prim-Ministrului, responsabil de un department a carui sarcina era verificarea indeplinirii obligatiilor din documentul cunoscut public drept TO DO LIST, iar domnia sa de asemenea ca secretar de stat, iar ulterior ministru al justitiei. In mod practic, TO DO LIST era un fel de MCV intern (Mecanism de Cooperare si Verificare) prin care Guvernul urmarea realizarea intocmai si la timp a tuturor angajamentelor asumate de Romania pentru inchiderea capitolelor de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeana.

Fusesem pentru prima data in biroul unui sef de guvern cu mai bine de 10 ani in urma, cand premierul Adrian Nastase imi semnase legitimatia de director general al corpului de control al primului ministru unde sef direct mi-a fost Victor Ponta, colegul meu de la Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti si ulterior de la Parchetul General. Ma consider evident un privilegiat pentru ca am avut sansa sa asist timp de trei ani la toate sedintele de guvern in perioada cand Romania a pregatit si a incheiat negocierile de aderare la NATO si UE. Am inteles atunci, din interior, mecanismele de luare a deciziilor la nivelul statului roman. Eram pur si simplu fascinat de amploarea, rigoarea si determinarea tuturor membrilor guvernului de a fi parte la schimbarea istoriei tarii.

A doua oara am ajuns in biroul unui premier in Guvernul Emil Boc. In calitate de secretar general la Ministerul Afacerilor Externe fusesem invitat intr-un weekend sa discutam despre buget. Incepuse criza din 2009. In ciuda dezastrului care se prefigura asupra resurselor MAE, imi aduc aminte ca am ramas placut surprins de dorinta premierului de a discuta direct cu cei care aveau misiunea ingrata de a taia in carne vie, mergand pana la scenariul de a cobori steagul Romaniei de pe catargul unor misiuni diplomatice.

Ajung asadar pentru a treia oara in biroul unui premier, de data asta la chemarea lui Victor Ponta. Aveam deja 20 de ani de cand ne cunosteam, lucrasem impreuna cu mult entuziasm la inceputurile carierelor noastre, asa ca a intrat direct in subiect:

- Imi expira in curand mandatul de ministru interimar al justitiei si caut pe cineva care sa poata prelua acest portofoliu, cineva care sa stie sistemul judiciar si sa cunoasca relatii externe, pentru ca una dintre prioritati va fi inchiderea MCV. Ne vedeam destul de rar de cand conducea Guvernul, asa ca am fost bucuros ca m-a invitat sa ma intrebe, sa ma consulte despre un posibil candidat la functia de ministru al justitiei. Profilul candidatului era destul de bine conturat, asa ca fara sa stau prea mult pe ganduri ii spun care cred ca este solutia: Bogdan Aurescu.

Se opreste din scris, tot timpul facea ceva, si imi spune cumva dojenitor: tu crezi ca eu te-am chemat aici ca sa imi spui de colegul meu Bogdan Aurescu? Fusesera colegi de catedra la Facultatea de Drept, dar si in cabinetul Adrian Nastase.

- Eu m-am gandit sa te propun pe tine ministru al justitiei, pentru ca...si a enumerat o serie de argumente pe care le-am auzit doar partial. Eram deja strans in fotoliu si nu ma gandeam decat cum sa ii spun ca nu ma intereseaza, fara sa risc sa ma dea afara din birou intr-o maniera mai putin prieteneasca.

Traisem o senzatie asemanatoare cand Cristian Diaconescu mi-a propus sa vin secretar general la MAE. I-am spus atunci ca ma flateaza oferta, dar nu prea stiu cum ar putea un procuror de la Parchetul General sa il ajute la externe. De externe ma ocup eu, mi-a spus domnul ministru, treaba ta ca secretar general este sa te ocupi de afacerile interne ale afacerilor externe. Asa a fost, am lucrat 4 ani in MAE cu cinci ministri.

Am articulat cu voce joasa ca sunt cu siguranta oameni cu mai multa experienta care ar putea conduce ministerul, ca am mai multe proiecte in derulare la MAE referitoare la asistenta consulara a romanilor, in special a celor aflati in situatii dificile, investitii in sediilor misiunilor diplomatice romanesti care de prea multe ori arata nepotrivit pentru reprezentarea tarii si chiar un proiect de sediu nou pentru ministerul de externe, ca sunt magistrat si ar trebui sa imi dau demisia dupa 18 ani pentru ca functia de ministru nu este compatibila cu magistratura, si tot asa. Ii venise randul sa nu ma mai asculte. Mi-a zis doar ca imi lasa cateva zile de reflectie, asa ca am plecat cu gandul ca nu o sa mai calc prin acel birou.

Am crezut ca a fost doar politicos cu termenul de pritocire si ca nu ne vom mai auzi prea curand. Nu trec doua zile si spre surprinderea mea ma suna sa ma intrebe daca m-am decis. Reiau argumentele cu demisia din magistratura, procedura complicata si tot ce mi-a trecut prin minte ca argumente “serioase” pentru a mai primi macar un ragaz de cateva zile, caci in cele doua trecute de la ultima intalnire nici nu avusesem timp sa ma dezmeticesc.

Primesc pasuirea, determinata mai degraba de ceva evenimente externe la care trebuia sa participe, si promit sa pun pe hartie argumente pro si contra, in speranta ca vor conta sau ca va gasi o alta solutie.

Nu zic nimic cateva zile si am sentimentul ca lucrurile se rezolva de la sine. Din categoria coincidentelor la care nu ai explicatii, ma suna intr-o seara pe la ora 21.00.

- Ce faci?

- Ma urmaresti, ii zic pe un ton glumet!? Tocmai trec prin dreptul Guvernului, am plecat de la birou.

- Te-ai hotarat?

- Da, dar as vrea sa mai vorbim putin, sa vad cum ti se par argumentele mele pentru...Nu apuc sa spun foarte multe si il aud foarte raspicat:

- Nu va e rusine, eu va propun sa fiti membri ai Guvernului, sa ocupati cele mai inalte functii in stat si voi refuzati, fugiti ca niste...de responsabilitati, dar comentati pe urma ca lucrurile nu merg bine. Eu vreau sa construiesc in tara si nu am cu cine pentru ca voi aveti prioritatile voastre egosite?

Nu mi-am dat seama daca folosirea pronumelui de politete era o forma de furie sau erau si altii in situatia mea, cert este ca discutia s-a incheiat brusc.

A doua zi de dimineata m-am prezentat la biroul premierului cu demisia din magistratura sub brat.

- Daca vrei sa asezam societatea pe bazele la care noi am visat cand eram studenti la drept imediat dupa Revolutie, atunci renunt la magistratura si vin in echipa ta guvernamentala, constient ca acest proiect poate sa dureze o luna sau doua, cum poate sa dureze ani, iar cale de intoarcere pentru mine nu exista.

Am luat hartia si am plecat la CSM. Nu am gasit pe nimeni acolo care sa nu ma sfatuiasca sa ma mai gandesc, ca nu a mai facut nimeni asa ceva, ca este o aventura, ca nu va dura, ca trebuie sa ma gandesc la copii. Tocmai la ei m-am gandit, la sansa de a fi in locul din care chiar poti face ca tara sa mearga mai bine.

Nu i-am cerut nimic, nici o garantie pentru o pozitie ulterioara in tara sau strainatate. Ne-am strans mana si am lucrat impreuna doi ani si jumatate.

Mandatul s-a interupt brusc din ratiuni independente de vointa noastra.

In toamna lui 2015, am avut programata o interventie chirurgicala amanata mereu din lipsa de timp sau pentru alte prioritati. M-am asigurat ca toate lucrurile sunt asezate cum trebuie in MJ si m-am lasat pe mana medicilor cu gandul ca recuperarea va fi rapida si voi reveni cu energie buna la birou.

La finalul procedurilor medicale, nu am mai avut unde sa revin. Am plecat spre casa, zambind la gandul ca nu stiu ce voi face in continuare, dar ca a durat suficient cat sa lase o amprenta care va schimba in bine mersul sistemului judiciar.