„Deunazi, s-a dat un decret prin care sintagma „instanta judecatoreasca” a fost inlocuita cu una pe masura vremurilor noi: „instanta punitiva”. Cica „vechea denumire nu mai corespundea realitatii, dupa ce la nivel inalt a fost adoptata teoria conform careia fericirea si prosperitatea populatiei depind de buna functionare a sistemului carceral. Dupa cum stiti, oficial i se spune 'stat de drept' acestei forme teribile de... in fine. Dupa studii si sondaje de mare amploare, s-a observat ca numeroase crize sistemice sunt generate de lacomia celor investiti in functii publice. S-a trecut la un fel de curatenie generala, ca o dezinfectie. A aparut ideea ca pedeapsa severa este cel mai eficient dezinfectant social. S-a adoptat o lege penala mai dura decat aceea despre care se spunea, in perioada tiraniei de trista amintire, ca ar reprezenta instrumentul de represiune aflat la dispozitia unei...”¹ Si „fiindca era nevoie de cadre adecvate noii filosofii, tot mai multi acuzatori au primit stimulente ca sa se faca pedepsitori. O fericita coincidenta de studii facea posibila restructurarea societatii fara a mai fi necesara etapa de pregatire mentala ce presupune, de obicei, indoctrinarea unei noi generatii.”² La toate astea ma gandeam cand ecranul desuetului meu telefon mobil s-a luminat brusc. Un mesaj scurt: „M-au ridicat si m-au adus cu duba la parchet. Va astept”. Imi iau la repezeala „trusa de prim ajutor judiciar” si plec intr-acolo. Afara s-a intunecat de-a binelea, dar ce conteaza?! In sanctuarul de remodelare sociala se lucreaza din zori si pana la cantatul cocosilor, fara pauze. Masina goneste pe strazile pline de oameni, indiferenti la drama ce se petrece acum departe de ei. Parelnic departe de ei! Imi dau seama inca o data ca „unul dintre principiile fundamentale ale universului este nepasarea”³. Alung balastul de cugetari, nu-mi foloseste la nimic intr-un „camp tactic” mai minat ca oricand. Tocmai am ajuns la sediul unitati de elita, cea atent si strategic monitorizata de la Washington si Bruxelles. In fata intrarii, puzderie de „viespi. (...) Zumzet intens, intepaturi: 'Ati violat o studenta?', 'Ati primit bani?', 'Ati lasat-o gravida?', 'Era un obicei?', 'Sotia stie?', 'Faceti sex in birou?', 'Vi s-au gasit pastile de potenta?', 'Ati recunoscut tot?', 'Va pare rau?'”.⁴

Inconjurat de roiul de insecte himenoptere, un nefericit, purtat ca un trofeu, se cazneste sa se ascunda intr-o masina cu girofar, incadrat strasnic si ostentativ de doi gardieni civili. Ma strecor anevoie prin viesparul statornicit aici de cativa ani si urc scarile in biroul procurorului. O formalitate. Clientul meu alege sa taca. Anchetatorul ma pofteste politicos pe hol o jumatate de ora, rastimp in care se va sfatui cu sefa lui. Parca-i si vad discutand profesional:

„- (...) Ne intereseaza doar sa strangem destul cat sa impresionam mediatic si sa obtinem arestarea.

- Mediatic? a intrebat Coper, palid.

- E parte din gloria noastra.

- Arestarea? a insistat Coper.

- Exact. Exercitarea puterii. (...)

- Nu stiu ce probe vom gasi. As vrea sa aman pana conturam un caz concret.

- Exclus! Fara sa implicam emotia publica, truda noastra ramane anonima.

- Si ce daca?

- In timpul mandatului meu nu e permis.

- E imposibil ca mediatizarea sa nu atinga prezumtia de nevinovatie.

- Vorbesti ca un avocat.

- Sunt dator sa…

- Contribuabilul trebuie sa stie pentru ce ne plateste. larta-ma ca te-am intrerupt!

- Parc-am fi intr-un joc. Cine pe cine duce de nas?

- Contribuim la optimismul popular.

- La spectacol, adica.

- Nu e al nostru. Presa ne face reclama gratis, nu te-ai gandit?

Procurorul Coper s-a ridicat, avand trairi indescifrabile. Figura i-a ramas rece, imobila, cand a rostit:

- Am avut o discutie instructiva. Incerc sa invat.

Roxana Suciu a tasnit in picioare si i-a intins mana, intr-un gest de avertizare ce s-a vrut delicat. Si-a scos ochelarii, a clipit de cateva ori incercand sa grabeasca acomodarea si a incercat sa-l imobilizeze pe Coper cu semnale de unda trimise din ochii ei nefiresc de apropiati.

- Vrei un sfat?

Pe fata lui Coper a trecut o intentie de zambet.

- Chiar te rog, de-asta am si venit.

- Nu te lasa ametit de sentimente.

Coper si-a spus ca trebuie sa se fi clatinat fara sa-si fi dat seama.

- Nu sunt ametit.

- Retine-l pe Zamora si te vei simti mai bine.

Coper il vedea pe medic legat la maini, dar lasat liber la picioare, spre a nu incurca pasii defilarii.

Si-a amintit de migrenele din ultima vreme. S-a trezit sa intrebe prosteste:

- Functioneaza tot timpul?

- Garantez. Cand devine rutina, e ca un bine permanent.

- De ce sa inchizi un medic?

- Ca sa nu mai fure.

- Ce sa mai fure? Va fi terminat.

- Ii plangi de mila? Ai tu banii lui?

- Daca statul ii vrea banii, atunci sa-i ia.

- Stim amandoi ca e complicat.

- Din ancheta rezulta ca e bun in profesia lui. Binele si raul sunt in acelasi om.

- Sa nu le-amestecam, totusi.

A fost pe punctul sa iasa, neputincios in a-si clinti sefa, dar s-a eliberat si de ultima rabufnire:

- Nu foloseste nimanui sa-l plimbam in lanturi ca pe un criminal.

- Exagerezi.

- Noi exageram, inchizandu-i pe toti. Alimentam ura sociala.

- Draga, noi nu suntem filosofi, avem o lege de aplicat unui medic hotoman. Care, fie vorba-ntre noi, va da bine pe sticla.

- Mi-e greu sa ma obisnuiesc cu acest mod de a argumenta.

- Dar ne-am hotarat, da?

- Am inteles.

- Atunci... Succes!”⁵

Cum anticipam deja, mi s-a pus sub nas ordonanta de retinere si cu asta, basta. Coboram impreuna, aparator si acuzat. La iesire, proaspatul arestat „a fost filmat si fotografiat in catuse din toate unghiurile. Ca de obicei, intrebarile suierau ca rachetele de semnalizare din poligonul testelor NATO: 'Ati tras foloase?', 'La ce uger ati supt?', 'Sunteti abatut?', 'O sa va certe mama dumneavoastra inlacrimata?', 'Contestati?', 'V-ati trezit din betia puterii?', 'Vreti sa smulgeti lacrimi?', 'Va puteti dovedi sentimentele de regret?'“⁶ O purtatoare de microfon imi taie calea si ma intreaba, excitata la culme, daca am incredere in justitie. Rabufnesc flegmatic: „Sunteti adorabila! Stiti cum e cu increderea? E ca si cand ai spune ca, desi esti escortat sau tarat spre locul executiei, ai incredere in calau.”⁷ Ziarista de teren stramba din nas, nesatisfacuta de raspunsul incasat. „Femei intelepte, calde si bune, mai sunteti pe lume? Mai exista zeite de treaba, mai misuna pe-aici entitati sufletiste?”⁸ ma lamentez resemnat si cam misogin. „La puscarie! Avocatul coruptilor!” imi striga un spelb cu trasaturi incerte. „Barbati intelepti, calzi si buni, mai sunteti pe lume?” imi recapat impartialitatea cu un soi de mizantropie. Chiar, „arta iubirii n-ar trebui sa fie dependenta de sapun. Si nici libertatea, de procurori.”⁹ Ca tot ma straduiam sa dibuiesc niscaiva urme de iubire interumana... Intors acasa, constat ca s-a si „dezlantuit uraganul de presa: televiziuni de stiri, canale de sport si publicatii online, toate s-au intrecut in relatari entuziaste si pline de creativitate despre procurorul antibogatie antinomica inculpat pentru presupuse fapte de imbogatire antinomica. Un caz cu adevarat iesit din comun. Un rar eveniment fericit pentru jurnalismul national. A fost ziua in care reporterii de teren au experimentat cate sapte sau opt orgasme mediatice, extaz de inclus in tematica universitatilor de profil. S-a relatat intens, la cote nemaivazute.”¹⁰ Mai mult, „pe adresele de internet ale televiziunilor si ziarelor, comentariile au starnit avalanse. Se infruntau doua galerii: una a Echipei Indoielilor Precaute, ai carei suporteri sustineau ca lupta cu bogatia antinomica tinde sa devina exces public de putere, ca perchezitiile cu mascati sunt folosite la intimidare in loc de probe si in scop de teroare, sau ca metodele de a obtine probe si declaratii, ca si de a construi dosare pe baza tehnicilor de interceptare, ar fi imprumutate din doctrine totalitare. Cealalta, a Echipei Certitudinilor Aspre, era compusa din cei care aplaudau si ovationau toate actiunile aparatului represiv, din cei care se pretindeau talhariti si dezamagiti, precum si din cei care scriau injurii la adresa tendintelor de jefuire a avutiei comune, cu referire la nepotismul si incompetenta din institutii.

Galeria Echipei Certitudinilor Aspre reusise sa transmita mesaje percutante si usor de inteles: 'Confiscati-le tot', 'Banii inapoi, secaturilor', 'Fapta si rasplata', 'Defilati in catuse', 'Sa nu scapati sapunul'. Galeria Echipei Indoielilor Precaute se pierdea in chemari elaborate si greu descifrabile la echilibru.”¹¹ S-a innoptat deodata. Privesc cerul ostil. „Stelele tac, fiind doar pete pe negura”¹²...

A doua zi, mi-a soptit cineva din interiorul temutei institutii, sefa incoruptibililor si-a chemat subalternii la o agapa si s-a impaunat aidoma politicienilor aflati in toiul campaniei electorale: „E o zi deosebita pentru mine, pentru noi. Pentru imaginea institutiei, in general. Ieri am ocupat toate canalele de stiri si tragem nadejde ca o vom face si astazi. Primim neincetat mesaje de felicitare si incurajare. Oamenii ne iubesc si ne roaga sa continuam. Oamenii n-au incetat sa spere, sa creada in forta purificatoare a arestarii. Ne primesc in casele lor, asculta relatari despre truda noastra si traiesc cu sentimentul ca le este redata demnitatea. Vreau sa va multumesc, pentru ca munca fiecaruia dintre voi a contat. Eforturile individuale, caz cu caz, au facut sa ajungem, impreuna, aici. Sa nu uitam sa trimitem un gand catre Dumnezeu. A fost de partea noastra, ne-a dat din puterile Lui. De noi depinde sa folosim aceste puteri, contribuind la instaurarea disciplinei totale si la infaptuirea vechiului deziderat al supravegherii generale. N-avem voie sa ne oprim, n-avem voie sa ne odihnim pana cand nu vom lega ultimul bandit. Stimati colegi, va multumesc! (...) Roxana Suciu si-a luat telefonul de pe masa ovala si a verificat mesajele. A ras in cascada si s-a apucat sa raspunda cu degetele mari.

Adjunctul Filip s-a aplecat spre urechea influentei responsabile de la Departamentul Relatii cu Media, o blonda cu atitudine reglabila, echipata in Jimmy Choo si impodobita cu cercei ca niste discuri stralucitoare, cu diametrul de zece centimetri. A spus, aratand discret cu paharul in directia sefei:

- Vesti bune, am impresia.

- Are un amant nou.

- Ah! Se stie chiar tot?

- Vietile private sunt un lux pe care nu ni-l permitem, de ce intrebi?

- Inteleg ca a existat si unul vechi?

- Nu doar unul. E genul de activitate care o incanta. O ajuta sa ramana ferma, ii intareste pozitia.

- N-ai fi zis.

- Cizme portocalii? Ma lasi?

- Ii vin bine.

- Esti un adjunct neatent.

- Chestie de gust.

- Lasa cizmele! Limbajul trupului o tradeaza.

- Asadar, v-a placut spectacolul? a intrebat Roxana Suciu, aflata in capatul mesei ovale.”¹³ Pentru ca apoi sa-si incheie apoteotic alocutiunea: „Legea neaplicata este ca o sabie tinuta in teaca, nu?”¹⁴ Mda, insa nu trebuie scoasa oricand si oriunde! o completez din fotoliu cu un soi de greata”.

Sunt la ultima fila a seducatoarei povesti. M-a incoltit o frustrare copilaroasa. Prea s-a terminat repede calatoria (imaginara, oare? ) printr-o lume ce-mi e familiara de vreo trei decenii si jumatate. Zau ca mi s-a parut ca retraiesc, prin scrierea acestui creator de personaje si de istorioare captivante, intamplari recente, de cand eram avocat cu norma intreaga si uzina de combatere a coruptiei din strada Stirbei Voda duduia...

Inchid cartea prietenului meu Freddy Garbaci (candva judecator, acum paraclet) si-mi zic asemenea lui: „Doamne, ai mila!”