„Nimic nu se poate pretinde in numele justitiei fara supunerea proprie la obligatiile pe care ea le impune”

(Giorgio del Vecchio)

Am dat titlul prezentului demers publicistic reproducand un cunoscut dicton care semnifica, intre altele, faptul ca actul de justitie trebuie infaptuit de judecator nu oricum ci avand „viu sentimentul raspunderii proprii” (Eugeniu Sperantia).

Exista astazi perceptia in spatiul public romanesc, in buna parte indreptatita, ca modul in care sistemul judiciar „imparte dreptatea” are serioase limite. Dar asta se intampla, dintr-un motiv sau altul, nu numai in Romania, ci cam peste tot in lume. Anne Deysine, cunoscuta jurnalista din Statele Unite, specialista in probleme politice si juridice, afirma ca „Justitia americana fascineaza, atrage si inspaimanta totodata. Curtea Suprema a ocupat dintotdeauna avanscena”. In Franta, reputatul om de drept Jean Morange identifica printre defectele infaptuirii justitiei complexitatea si lentoarea acestui serviciu public, precum si costurile mari ale infaptuirii actului de justitie. Aceste aprecieri au venit dupa ce in anul 2016 avusese loc o reforma a sistemului judiciar care a modificat o serie de structuri organizatorice menite sa accelereze procesul de judecata. In acelasi an o reforma similara avusese loc si in Italia. In marea majoritate a statelor membre ale Uniunii Europene – ca sa ne referim numai la acest spatiu care ne este mai familiar – se pare ca principalele cauze ale lentorii actului de justitie sunt finantarea insuficienta si lipsa resursei umane. In consecinta, durata mare a unui proces trezeste din partea justitiabililor nemultumiri. Relativ recent, un numar important de instante din Franta, Spania si Italia au incetat temporar activitatea din cauza supraaglomerarii. Se apreciaza ca din aceste motive, dar si din altele – cum ar fi lipsa vointei politice pentru sporirea alocatiilor bugetare –, justitia din multe state ale UE se afla la cote scazute de credibilitate si eficienta.

La noi situatia nu este mai buna, ci din contra sistemul judiciar romanesc are mult mai multe probleme, unele dintre acestea imputabile clasei politice (chestiune asupra careia vom reveni pe larg). Alocatia bugetara anuala este sub unu la suta din PIB, cu mult sub nevoile reale ale sistemului, o buna parte din buget fiind destinata cheltuielilor de personal, motiv pentru care o privire succinta asupra salarizarii magistratilor este necesara. Salariul unui judecator in Romania variaza intre 16 si 32 mii lei lunar, in functie de instanta, la care se adauga unele bonusuri si se retin impozitul si o serie de contributii. O salarizare buna, dar nu foarte mare, daca avem in vedere importanta sociala a activitatii magistratilor, rigoarea la care este supusa profesia, dar si stresul pe care aceasta il incumba. O comparatie cu salarizarea din alte state ale UE este edificatoare. In Franta, de pilda, la inceput de cariera, castigul unui judecator este cu zece la suta mai mare, catre varful carierei diferenta crescand la 35 la suta (in Italia si Belgia aceasta diferenta ajunge la circa 50 la suta). Problema esentiala este insa in ce masura pe parcursul intregii lor cariere magistratii raspund constrangerilor acestei profesii. Aici este de discutat.

Calitatea resursei umane este hotaratoare pentru ca orice sistem judiciar sa isi indeplineasca menirea sa sociala. Gradul de pregatire initiala al viitorilor magistrati este in buna parte esentiala in cariera. Stiinta dreptului si invatamantul juridic romanesc au avut traditii solide. Din pacate in ultimele decenii calitatea invatamantului juridic a avut de suferit, gradul de pregatire al absolventilor fiind unul discutabil. Ne vom sustine afirmatia prin rezultatele obtinute de candidatii care au participat la concursul de admitere la Institutul National al Magistraturii (INM) care pregateste absolventii facultatilor de drept pentru cariera de magistrat (judecatori si procurori). In primavara acestui an din cei 1100 candidati inscrisi au fost admisi 234! Rezultate cu mult mai bune nu au fost nici in anii anteriori. Desigur, examenul este exigent, pentru ca nici nu s-ar putea altfel. El ilustreaza insa o realitate regretabila pentru ca o buna parte dintre absolventi se regasesc in profesiile juridice liberale – avocati, notari publici, executori judecatoresti – dar si consilierii juridici ca parteneri ai justitiei, influentand direct activitatea sistemului judiciar. Am putea afirma ca dupa parcurgerea cursurilor INM si a perioadei de stagiu (care este prea scurta) viitorii magistrati sunt pregatiti pentru a „pronunta dreptul” in litera, dar si in spiritul legii – pentru ca un magistrat nu face o simpla aplicare mecanica a legii, un judecator, de pilda, fiind in anumite situatii (si in anumite limite) chiar si creator de lege. Exista insa opinii, nu putine, care nu impartasesc acest punct de vedere. Andrei Radulescu, personalitate marcanta a stiintei dreptului romanesc, fost presedinte al Academiei Romane si al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, afirma ca „Dreptul este o stiinta si o arta nu numai de mare insemnatate pentru viata omeneasca, dar in acelasi timp o stiinta foarte grea: este o stiinta din cele mai complexe care reclama cele mai intinse cunostinte”, care se dobandesc in timp. A fi magistrat nu inseamna insa sa stapanesti numai stiinta dreptului. Viitorul magistrat trebuie sa aiba si o experienta proprie de viata, sa cunoasca omul si societatea in complexitatea ei, calitati care majoritatii tinerilor absolventi ai INM le lipsesc. Este o explicatie, partiala, a faptului ca unii dintre acestia s-au abatut, uneori grav, de la statutul si codul deontologic al profesiei, iar altii au avut un comportament inadecvat profesiei in spatiul public, evidentiindu-se recent si asemenea exemple, dar care nu au lipsit nici in trecut – legaturi cu indivizi din lumea interlopa, incalcarea unor drepturi si libertati ale unor persoane aflate in faza de urmarire penala, studierea superficiala a dosarului s.a. Este unul dintre motivele pentru care in numeroase state europene, dar nu numai, in functia de judecator de scaun acced juristi care au activat anterior un numar de ani in profesii juridice liberale (de regula avocati), experienta acumulata in acesti ani fiind utila si benefica pentru sistemul judiciar, ei deprinzand cerintele si pretentiile activitatii in instante. La noi aceasta problema a fost pusa in discutie de un fost ministru, reputat profesor si fost rector al universitatii iesene, fost judecator constitutional si avocat. Chestiunea a ramas la nivel de discutie deoarece ar fi presupus regandirea sistemului de recrutare si pregatire al magistratilor pe care clasa politica nu este, inca, dispusa sa si-o asume. Ar fi permis insa si rezolvarea controversatei probleme a pensionarii timpurii a magistratilor (uneori chiar inaintea varstei de 50 de ani!).

Dupa inlaturarea regimului totalitar societatea romaneasca a pasit pe drumul democratizarii. Romania si-a manifestat inca de timpuriu dorinta de aderare la Uniunea Europeana, in anul 2005 fiind semnat Tratatul de Aderare, aderarea efectiva avand loc la inceputul anului 2007. A fost anterior o perioada de preaderare menita sa puna de acord realitatile economiei romanesti cu rigorile economiei de piata si acomodarea cu exigentele democratiei europene, dar si cu altele. Cerintele fata de justitia romana in vederea aderarii au fost cuprinse in Tratatul de Aderare, la capitolul „justitie si afaceri interne”. Pentru justitie ele s-au referit la trei probleme punctuale: elaborarea statutului magistratilor conform noii arhitecturi democratice a statului, organizarea si functionarea Consiliului Suprem al Magistraturii ca garant al independentei justitiei, organizarea si functionarea Institutului National al Magistraturii si a Scolii Nationale de Grefieri ca institutii de formare initiala si perfectionare a magistratilor, respectiv a grefierilor. Aceste cerinte s-au materializat sub forma a trei legi, denumite generic „legile de reforma a justitiei”: Legea privind statutul magistratilor, Legea privind organizarea judiciara si Legea privind Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) adoptate in anul 2004. S-a apreciat atunci ca aceste legi erau compatibile cu principiile europene in materie, fapt confirmat si de studiile de evaluare a sistemelor judiciare europene intocmite de Comisia Europeana pentru Eficientizarea Justitiei din cadrul Consiliului Europei. Conform aprecierilor fostului judecator Ion Popa, autorul unei importante lucrari monografice referitoare la starea justitiei in perioada 2005–2020 „a fost pentru prima data in istoria justitiei romane cand cariera judecatorilor/procurorilor era determinata exclusiv de o institutie independenta total fata de factorul politic, o institutie eminamente profesionala, aleasa prin votul judecatorilor si procurorilor, Consiliul Superior al Magistraturii”. Lucrurile pareau sa fi intrat pe un fagas normal, menit sa conduca la procesul mai accelerat de democratizare a tarii. Dar nu a fost sa fie asa. A urmat mai bine de un deceniu in care justitia, cu statul de drept in prim plan, s-a aflat in dificultate. Exprimari precum „statul paralel” sau „republica procurorilor” se vehiculeaza si astazi in spatiul public! In aceeasi perioada a devenit celebra, in sens negativ, si afirmatia unei presedinte a Instantei Supreme precum ca „Justitia este un partener de nadejde al DNA”?!

Constitutia Romaniei, adoptata in anul 1991 (si revizuita in anul 2003 in vederea aderarii la UE), a consacrat ca sistem politic semiprezidentialismul, sistem de inspiratie franceza, menit sa „tempereze” autoritatea presedintelui. Acest sistem are ca principala caracteristica dualitatea puterii, respectiv obligatia presedintelui si a premierului – ca parti ale puterii executive – sa lucreze impreuna in probleme cum sunt sfera conducerii reformelor si politicilor, a numirii ministrilor si functionarilor de rang inalt. Lucrurile s-au desfasurat in mod constitutional pana in momentul alegerii la presedintia statului a lui Traian Basescu (decembrie 2004). Imediat dupa alegere, el a declarat ca doreste sa fie un „presedinte jucator”, adica „mai prezidentiabil”. „Sporirea prezidentializarii” se poate face insa numai cu schimbarea structurilor formale sau a tipului de constitutie, fapt care nu s-a intamplat. Teoria politica atrage atentia asupra faptului ca asemenea masuri luate fara un suport constitutional afecteaza democratia si statul de drept, sporind responsabilitatea executiva, unipersonala a presedintelui. Iata ce afirma in legatura cu aceste fapte profesorii Thomas Poguntke si Paul Webb: „Sporirea autonomiei presedintelui implica o putere sporita ce conduce la cresterea zonelor de control autonom: guvern, administratie, justitie, media, servicii secrete. O serie de «sustinatori loiali» numiti in pozitii-cheie exercita concomitent presiuni asupra rivalilor politici pentru compromiterea sau chiar eliminarea acestora”. Ceea ce s-a si intamplat! In anul 2005, cu sustinerea politica a partidelor aflate la guvernare si cu sprijinul generos al ministrului justitiei din respectivul guvern, presedintele a determinat modificarea „legilor de reforma a justitiei”, bine apreciate de Comisia Europeana a UE cu numai cateva luni in urma. Schimbarile au fost numeroase, insa cea mai importanta dintre acestea, contrara celui mai elementar spirit democratic, a fost introducerea factorului politic in procesul numirii functiilor la varf din sistemul judiciar. In consecinta, „au fost amputate competentele CSM privind cariera procurorilor in favoarea procurorului general numit politic, a ministrului politic al justitiei si a presedintelui politic al tarii, s-a recunoscut dreptul presedintelui de a refuza oricand propunerile de numire in functie a procurorului general, a presedintelui instantei supreme, s-au creat cai derogatorii netransparente si acut subiective de promovare la varf” (Ion Popa). Modificarea abuziva a „legilor de reforma a justitiei” nu au fost urmate de nici o reactie din partea Comisiei Europene, ceea ce a constituit un semnal de incurajare pentru ca fostul presedinte sa continue ceea ce a inceput. In consecinta, s-au produs rapid schimbari in domeniul resurselor umane, indeosebi la nivelul parchetelor si numirii de „sustinatori loiali” la instantele de varf (dupa studierea unor dosare aflate in arhiva serviciului secret al Ministerului Justitiei – denumit succesiv SIPA si DGPA – despre care s-a afirmat public ca, intre altele, aduna informatii compromitatoare despre magistrati). Aparent fara nici o legatura cu justitia au fost schimbati sefii serviciilor secrete si unii adjuncti militari care au ramas in functie pe toata durata mandatelor sale, si chiar dupa aceea. Legatura a iesit la iveala ulterior cand s-a aflat despre protocoalele de colaborare (secretizate) incheiate intre Serviciul Roman de Informatii (SRI) si structuri ale autoritatii judecatoresti – Inalta Curte, DNA, DIICOT, CSM. Colaborarea, care s-a intins pe o perioada buna de timp, s-a materializat in episoade de justitie televizata (cu „spectacolul catuselor” in prim plan), implicarea SRI in infaptuirea actului de justitie (interceptari pe siguranta nationala, crearea unor „culoare” menite sa evite repartizarea aleatorie a unor cauze si indreptarea lor catre complete dispuse sa accepte solutia in faimoasele „plicuri galbene”), retineri abuzive urmate de hotarari judecatoresti care au constatat ca „fapta nu exista”, dar si condamnari ale unor cunoscuti oameni de afaceri si personalitati politice pe baza de rechizitorii menite sa duca la „condamnari sigure” pronuntate de „complete sigure”, unele soldate cu urmari tragice, intre care si magistrati. In aceasta perioada nu au lipsit judecatorii care au infaptuit actul de justitie fara sa aiba „viu sentimentul raspunderii proprii”. Dupa desecretizarea protocoalelor un inalt oficial al SRI a afirmat public ca justitia (una din cele trei puteri ale statului!) este un „camp tactic” aflat in atentia acestuia! Ceea ce s-a intamplat in perioada mandatelor fostului presedinte al statului a constituit o manifestare pe care stiinta politica o denumeste „democratie neliberala”. Prin ignorarea limitelor constitutionale ale puterii sale presedintele si colaboratorii sai au intervenit in activitatea unei puteri a statului, puterea judecatoreasca. Iata cum descrie aceasta situatie eminentul politolog Samuel Huntington: „Alegerile deschise, libere si corecte sunt esenta democratiei. Guvernele rezultate din alegeri pot fi insa ineficiente, corupte, mioape, iresponsabile, dominate de anumite interese si incapabile sa adopte politicile cerute de binele public. Din cauza acestor defecte, respectivele guverne sunt indezirabile, dar nu si nedemocratice. Aceasta manifestare a capatat denumirea de «democratie neliberala», care este specifica unor state post totalitare in curs de democratizare”. Vinovata de aceasta stare de lucruri a fost alianta de dreapta aflata la guvernare, partidele din opozitie, care nu au luat o pozitie intransigenta vizand „manifestarile de neloialitate” fata de democratie ale presedintelui.

Masurile initiate de fostul presedinte si duse la indeplinire de „sustinatorii loiali” ai acestuia au avut drept efect vicierea procesului de democratizare a tarii. Sporirea autonomiei presedintelui fara suport constitutional a facut ca Constitutia tarii ca lege fundamentala a statului roman sa nu mai functioneze in anumite momente ca instrument ce limiteaza, obliga si pune sub control exercitiul puterii politice. Pe de alta parte, masurile luate in urma modificarii legilor de reforma a justitiei au viciat functionarea principiului constitutional al separatiei si echilibrului puterilor in stat care presupune atat colaborarea intre acestea, dar si un control reciproc intre ele. Privind retrospectiv, avand in vedere existenta protocoalelor secrete, precum si „pronuntarea dreptului” in unele cauze sub controlul SRI, se poate spune ca regimul politic romanesc a fost expus alunecarii catre un regim autoritar ce are drept sursa „fortarea limitelor constitutionale ale semiprezidentialismului” (Shugart si Mainwaring).

Modificarea legilor justitiei i-a permis fostului presedinte, prin numirile facute la Instanta Suprema, Parchetul General, DNA si SRI, ca controleze puterea judecatoreasca. Controlul s-a extins si asupra legislativului si executivului in perioada in care majoritatea parlamentara i-a fost favorabila. Sistemul judiciar a fost astfel bulversat, fiind vizata cu prioritate justitia penala, dar interesele s-au extins si in sfera contenciosului si cea a comercialului. Increderea in sistemul judiciar a scazut si datorita episoadelor de „justitie televizata” si a „scurgerilor de informatii” in legatura directa cu unele cauze aflate in faza urmaririi penale sau in stare de judecata, si in deplin dezacord cu atentionarile Curtii Europene a Drepturilor Omului care a subliniat ca „Agitatia la lumina zilei a datelor unui proces in asa fel incat publicul sa dea inaintea pronuntarii instantei competente propriul sau verdict risca sa conduca la pierderea respectului pentru tribunale si a increderii necesare pentru activitatea acestora; de asemenea, procedandu-se astfel se ajunge la crearea unui pseudo-proces spectacol in media, imprejurare ce ar putea conduce pe termen lung la producerea unor consecinte nefaste in privinta recunoasterii instantelor ca unice organe calificate spre a decide in privinta solutionarii proceselor”. Ceea ce in buna parte s-a si intamplat cu procesele in care au existat „anumite interese”. Un episod care a generat nemultumire si suspiciune in legatura cu modul in care se infaptuieste justitia il reprezinta solutiile formulate cu privire la incidenta prescriptiei raspunderii penale. In anul trecut un numar de peste 5000 de dosare au fost inchise pe motiv ca a intervenit prescriptia! Este sigur ca prin aceasta operatiune au fost protejate si persoane ce au comis fapte ale caror urmari conduceau la condamnari sigure. Asemenea fapte au pus in umbra activitatea celor aproape opt mii de magistrati care, cu mici exceptii, au trudit si trudesc din greu pentru a face fata unui volum imens de munca.

Dupa incetarea mandatelor fostului presedinte lucrurile s-au perpetuat (unii din fostii „colaboratori loiali” s-au intors chiar impotriva sa si a unor apropiati care au profitat de pozitia lor privilegiata), unii dintre colaboratori luand chiar pe cont propriu o serie de activitati patronate in trecut de fostul presedinte. De abia dupa jumatatea primului mandat al actualului presedinte s-au modificat din nou „legile justitiei”, diminuandu-se, partial, controlul politic dar si unele prevederi cu caracter vadit neconstitutional din cadrul acestor legi. Noul director al SRI a trecut in rezerva responsabilii „campului tactic” care, conform unor dezvaluiri ulterioare, se pare ca au avut o influenta mult mai profunda asupra sistemului judiciar decat cea cunoscuta. O serie de probleme au ramas insa nerezolvate. O demonstreaza numeroasele episoade de „conflict intraexecutiv” (care reprezinta „o lupta politica intre presedinte si primul ministru asupra controlului ramurii executive” – Th. Sedelius) care au fost mai numeroase in perioada in care majoritatea parlamentara i-a fost defavorabila presedintelui, fiind necesar arbitrajul Curtii Constitutionale. In primul mandat al actualului presedinte relatiile dintre acesta si premieri au fost tensionate indeosebi pe numirea unor ministri si functionari de rang inalt, precum sefii unor structuri de parchete. Aceste „conflicte” au avut efecte negative vizibile in plan politic, economic si social.

Nu ne-am propus si nici nu suntem in masura ca prin acest demers publicistic sa propunem solutii pentru chestiuni ce au adus in discutie probleme majore ale autoritatii judecatoresti. Un lucru credem insa ca se impune cu necesitate: revizuirea Constitutiei in acord cu realitatile si experientele traite in ultimele doua decenii. O buna parte din aceasta perioada justitia s-a infaptuit, dar acest lucru a fost perceput in mai mica masura. Au fost si momente in care justitia nu s-a infaptuit avand „viu sentimentul raspunderii proprii”. Motiv pentru care vor trebui luate, prin Constitutie, toate masurile pentru ca pe viitor sa fie prevenita orice tendinta de sporire a responsabilitatii unipersonale a presedintelui in afara cadrului constitutional. Legea fundamentala va trebui sa devina, din nou, pe deplin, instrumentul ce limiteaza, obliga si pune sub control exercitiul puterii politice, iar principiul separatiei puterilor sa redevina o realitate a democratiei romanesti. Revizuirea Constitutiei este un proces laborios ce trebuie realizat cu buna-credinta si respect pentru interesul public, un rol important avandu-l compromisul politic fara de care orice proces normativ de importanta majora este sortit esecului. Este un motiv pentru ca intreaga clasa politica trebuie sa redescopere „regulile jocului politic”. Lipsa in urmatorii ani a unor evenimente electorale permite concentrarea clasei politice pe acest subiect, pentru ca asa cum lumea reala nu este armonioasa si perfect rationala, nu exista nici lege care sa nu poata fi adusa mai aproape de binele public.