Atunci, in acel martie carantinat si-mbotnitat, cand planeta a intrat in vrie si umanitatea a fost trimisa in congelator, primele-si-adevaratele drepturi care ne-au fost expropriate, fara justa si prealabila despagubire, au fost nu sansa de a calatori in Zanzibar si nici normalitatea lucrului la birou, ci libertatea de constiinta si de expresie. Adica „drepturile” care nu-s tocmai cadouri-privilegii date de guvern, ci atributele cele mai intim legate de esenta noastra divina si de Cuvantul cel dintai.

Planul malefic de confiscare a acestor date, inscrise de Creator in ADN-ul nostru, a fost vizibil inca de la inceputul mascaradei. In jurisdictia locala, el a fost anuntat chiar prin buzduganul de instituire a starii de pretinsa „urgenta” care decreta ca tara arde, iar babele care se piaptana ar trebui s-o faca in tacere, fara comentarii incorecte politic care sa evadeze din botnita-simbol.

Da, privit retroactiv, a fost un plan croit minutios, atent la obiectiv, interesat, in mod evident, nu de asa-zisa „sanatate publica”, ci de controlul si inrobirea oamenilor prin deposedarea lor (si) de aceste atribute divine. Un plan care vine ca o confirmare a premonitiei ca libertatea de expresie este „cosmarul tiranilor” (Frederick Douglass), motiv pentru care acest drept ar trebui sa fie supus – conform multor voci venite din directia stapanirii – unei serioase „recalibrari”¹, intrucat cea mai serioasa piedica in calea maretelor planuri planetare pare sa fie – in optica marilor resetatori – sistemul intemeiat pe libertatea presei².

Despre acest plan am vorbit inca de pe-atunci³ si-am deplans, ulterior, aberantele atacuri la adresa libertatii de constiinta si de expresie⁴ si masurile tiranice ale dictaturii biosecuritatii pentru instaurarea „noii normalitati”⁵. Intre timp, boala s-a agravat, iar excesele au luat-o razna. Regimul acestor drepturi in lumea de azi ar putea fi analizat in tomuri serioase, dupa cum ar fi enorm de spus despre derapajele recente comise sub diverse pretexte, precum „lupta” impotriva teoriilor „conspirationiste”, impotriva „dezinformarii”, a „anti-vaccinistilor” ori a discursului „instigator la ura”. Voi reveni, sper, cu analize elaborate, cu alta ocazie. Pana atunci insa, dupa cateva premise bune de introducere (1), m-as rezuma la analiza a doua odioase manevre diversioniste care arunca in derizoriu marile principii: intai, tendinta tot mai vizibila a autoritatilor de a analiza si cenzura aceste drepturi fundamentale prin ignorarea normelor juridice relevante ori prin vadita lor denaturare (2) si, pe urma, repetatele incercari de a le sufoca sub greutatea regulilor tehnocratice sau academice, dupa caz (3). Rezultatul acestor diversiuni este haosul, degringolada normativa, cenzura si autocenzura si, peste toate, frica de-a gandi si de-a spune ce gandesti (4).

1.

Cu riscul de-a deveni (excesiv de) pedant si de a apela la truisme, ma vad nevoit sa amintesc ca libertatea de constiinta si libertatea de expresie, libertati-siameze, sunt consacrate ca drepturi fundamentale in mai toate constitutiile nationale si conventiile regionale sau planetare, iar limitarile ori derogarile care le afecteaza sunt, de regula, prevazute expres si limitativ. Ele sunt incoronate, evident, si in Constitutia noastra: „libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma” (art.29 alin.(1)); „libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile” (art. 30 alin. (1)); „cenzura de orice fel este interzisa”(art.30 alin. (2)). Potrivit Legii fundamentale, libertatea de constiinta este absoluta, iar limitele liberei expresii -prevazute in mod limitativ – sunt motivate de imperative inalte: „sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.” (art.30 alin. (7))

O a doua premisa care ar merita invocata in context este ca ocrotirea acestor drepturi ar trebui analizata, atat in curtea noastra, cat si in alte jurisdictii, in stransa corelatie cu principii sacre precum prezumtia de nevinovatie, probele acuzarii – plasate in sarcina reclamantului, dreptul la aparare, dreptul la un proces echitabil etc. Inutil de adaugat ca evaluarea si judecarea cauzelor in care este invocata incalcarea acestor drepturi ori se cere restrangerea lor sau sanctionarea exercitarii lor abuzive este un atribut al instantelor de judecata (conform Constitutiei noastre, de exemplu, „Justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege”(art.126 alin. (1)), iar infiintarea de instante extraordinare este interzisa (art.126 alin. (5)).

Prin urmare, cam acestea sunt principiile-temelie care sustin – ori ar trebui sa sustina – intreaga structura de rezistenta a casei in care locuiesc siamezele. Lacasul lor ar trebui, prin urmare, sa fie solid si rezistent la orice cutremur, uragan sau trasnet. Din pacate, ceea ce constatam in epoca post-modernismului progresist, woke-ist, transhumanist, anti-crestin si nihilist este ca fundatia cimentata de aceste principii este napadita de tot soiul de buruieni ideologice – urzici, mohor si ambrozie – care cer loc prioritar si care urca pe stalpii de piatra, ii mascheaza „estetic” si se vor nu doar un substitut al acestei structuri de rezistenta ci, in plus, repere principale in toate judecatile ce vor sa vina in domeniul libertatii de constiinta si a liberei expresii.

Misiunea de-a analiza in doar cateva pagini aceste buruieni cu otravitoare aroma etico-juridica este foarte complicata si greu de asumat. Motiv pentru care ma voi rezuma la un inventar sumar, fie el si incomplet, al tentativelor de rapire a libertatilor siameze din casa sigura si trainica si de sechestrare a lor in piata publica a judecatii strazii, a presei sau a Ministerului Adevarului, dupa caz.

2.

O prima astfel de tentativa de cenzurare a dreptului la libera constiinta si a libertatii de expresie este atitudinea tupeista bazata pe sofismul „legal, dar vatamator” („legal but harmful”). In traducere, acest sofism incearca sa induca ideea ca, desi exercitate in limitele prevazute de lege, libertatile in discutie pot fi „vatamatoare” si, deci, cenzurabile! In jurisdictia noastra au existat, mai ales in timpul mascaradei „pandemice”, numeroase analize intemeiate pe un asemenea sofism, instigari la cenzura sau chiar violari grave ale libertatii de exprimare, in special pe retelele de pretinsa „socializare”⁶. Tendinte similare apar insa si la case mai mari⁷ si par mult mai grave prin anvergura cazuisticii si a noilor proiecte normative care lasa deschise portile vagului si arbitrariului⁸. Fractura logica mentionata, care ar califica drept maligna o conduita legala, imi aminteste de un non-sequitur similar (intors pe dos, insa), in temeiul caruia se incerca justificarea unor razboaie ale Imperiului care, desi „ilegale”, ar fi, vezi-Doamne, „legitime”⁹. In ambele cazuri, pozitivismul juridic este aruncat la cos cu nonsalanta, iar din joben este scoasa solutia magica a unei judecati in pretinsa „echitate”: mai lasa-ne, nene, cu constitutiile, principiile si normele tale demodate; noua ni se pare ca ele sunt depasite de sondajele de opinie de pe Twitter, buna ocazie sa ne adecvam „modernitatii” si ideologiei globaliste a „Marii Resetari” si, lipind eticheta „harmful” de orice gand sau zicere care ne deranjeaza, sa trimitem si gandul, si zicerea, la scoala de corectie.

O alta marota care isi propune sa arunce in beci si Constitutia, si principiile fundamentale de care am vorbit este pretinsul risc al dezinformarii, calificat recent „cel mai mare risc existential al planetei” (sic!)¹⁰. In ultima vreme, mai ales in epoca restrictiilor covidiene, a fost sistematic alimentat un curent de opinie conform caruia n-avem voie sa deschidem gura decat daca vorbele noastre sunt „adevarate” si stampilate ca „veridice” de diverse autoritati administrativ-sanitare, ministerele puritatii si certitudinii. Orice opinie asupra istoriei, contrara versiunii „oficiale” si „protejate” („protected opinion”) a fost imediat calificata (cum altfel decat?) „conspirationista”¹¹, iar indraznetul care a emis-o a fost, adesea, etichetat drept „terorist intern periculos” („dangerous domestic terrorist”)¹². Isteria cenzurii a atins proportii inimaginabile si a calcat in picioare principii si norme juridice elementare care ocrotesc libera expresie, indiferent ca aceasta expresie este „corecta” sau „gresita“. Exemple, cu sutele… Relativ recent, bunaoara, celebrul profesor si psihoterapeut Jordan Peterson a ajuns in postura de a-si vedea anulata licenta de profesionist pentru teoriile contrare versiunii oficiale (opinii care nu aveau nici o conexiune cu specializarea lui), etichetat ca „sexist”, „transfobic” si „negationist al schimbarilor climatice” si trimis la cursuri de reeducare!¹³; faimosul jurnalist Alex Jones a fost amendat cu sume astronomice pentru „vina” de a raspandi stiri pretins „false” despre un atac armat intr-o scoala¹⁴, iar victimele respectivului atentat s-au plans de prejudicii cauzate de asa-zisa „dezinformare” estimate la 2,75 trilioane de dolari!¹⁵; in jurisdictia noastra, un cunoscut fost ministru al educatiei pleca de la premisa pretins „indiscutabila” ca „vaccinul aduce viata” si, in consecinta, oricine ar contrazice acest adevar „beton” s-ar face vinovat de o „dezinformare”- „nstigatoare la omor”, pentru ca „opinia anti-vaccin este aducatoare de moarte” (sic!).¹⁶ In istoria ultimilor ani, putem identifica foarte numeroase exemple similare, care vin sa sustina ca dreptul la expresie trebuie inteles doar ca „drept la expresie corecta”, dar nu-i loc pentru detalii suplimentare.

Un alt false-flag invocat in ofensiva cenzurii este discursul „instigator la ura” („hate speech”). Este, cred, pretextul cel mai des invocat pentru suprimarea liberei expresii si anestezierea marilor principii si norme de drept care o ocrotesc, un pretext neserios extras dintr-un motiv serios. Motivul serios este nevoia de a sanctiona adevaratele indemnuri la ura colectiva si grava („nationala, rasiala, de clasa sau religioasa”, conform Constitutiei noastre, de exemplu), iar pretextul neserios imbraca forma disconfortului generat de parerea care nu convine, parere care nu indeamna la nimic, parerea-opinie-si-atat. Ai zis, cumva, ca nu-ti plac italienii, sau grasii, sau blondele, sau maimutele, sau dinamovistii, sau transgenderii, dupa caz? Aaaa, esti in mod clar vinovat de hate speech si risti sa infunzi puscaria sau portofelul, dupa ghinion. Am exemple din capitolul asta cu sutele, din nou dar, din nou, nu este loc de demonstratii aprofundate. Sper sa revin cu o analiza separata privind transformarea unui sentiment (fie el de ura) in infractiune. Pana atunci insa, nu ma pot abtine sa evoc un exemplu autentic din arhiva personala: o prietena din generatia mea care a fost mustruluita si acuzata de hate speech de feciorul ei scolit la Londra pentru ca a avut indrazneala sa-i spuna acestuia, in nu mai stiu care imprejurare, ca el, feciorul, s-a inecat ca tiganu’ la mal. Hei, mami, ce-i cu vocabularu’ asta rasist?, ai grija cum vorbesti.

Relativ recent, au aparut noi si periculoase tentative de sechestrare a siamezelor si de violare a principiilor care le ocrotesc sub forma unor aberante imixtiuni ale politiei, mai precis sectia nou-infiintata, numita politia gandirii, promovata recent in Marea Britanie: o persoana a fost chemata la sectia locala de politie pentru a fi verificata ce gandeste („to check his thinking”) dupa ce a publicat pe reteaua Twitter o opinie despre transgenderii care se pretind femei¹⁷; un veteran a fost arestat pentru simplul fapt de a fi postat o caricatura susceptibila sa cauzeze „anxietate”¹⁸; o activista „pro-viata” a fost arestata de curand pentru „infractiunea” de a se ruga (in gand!) in fata unei clinici de avorturi¹⁹ si, intre timp, au aparut contra ei patru capete de acuzare²⁰, iar autoritatile au pretins – in alt context – ca citirea in public a unor pasaje din Biblie este nepotrivita („inappropriate”)²¹. Si, din nou, exemplele pot continua. Foarte multe dintre aceste acuzatii pentru ganduri, idei si cugetari „inadecvate” sunt in stransa conexiune cu discursurile pretins „instigatoare la ura”, evocate mai sus, si cu acele atitudini care nu pot fi calificate ca infractiuni, dar pe care autoritatile se incapataneaza sa le ancheteze ca „incidente in conexiune cu sentimentul de ura” („non-crime hate incident – NCHI”). In orice caz, inmultirea acestor practici poate fi privita (si) ca presiune pentru schimbarea jurisprudentei si a politicilor legislative in sensul concesiilor pentru abordarile autoritare si despotice²².

In fine, ingrijoratoare in ultima vreme sunt si practicile si uzantele care submineaza nu doar prima premisa avuta in vedere in prezenta analiza (referitoare la sacralitatea marilor principii care ocrotesc libertatea constiintei si a expresiei), ci si pe cea de-a doua, care confera instantelor de judecata dreptul de a interveni si de a sanctiona eventualele derapaje din domeniu, cu respectarea dreptului la aparare si a prezumtiei de nevinovatie. Ei bine, in ziua de azi, avem tot mai multe exemple de subminare a autoritatii judecatoresti si de inlocuire a evaluarii critice a judecatorului cu algoritmii „inteligentei artificiale”, algoritmi insensibili la prezumtia de nevinovatie si la dreptul la aparare. Este vorba -printre altele – de inovatia unei cenzuri preventive („preemptive censorship”), aplaudate de Forumul Economic Mondial, care sustine ca asemenea tip de control este benefic cititorilor sau ascultatorilor („Trust and safety teams can stop threats rising online before they reach users”)²³. Avem, apoi, „schema digitala de preventie a gandirii inadecvate si de inventare a politistului digital cu atributii de arestare a delincventilor” („a new scheme aimed at curbing ‘wrongthink’: the creation of a digital police officer with the powers of arrest”)²⁴. Pe urma, de notat aparitia unor aplicatii digitale gandite sa ne ghideze intreaga conduita in raport cu anumiti parametri prestabiliti, de exemplu, indrumarul numit „Am voie sa fac asta?” (Darf ich das? – „Am I allowed to do that?”)²⁵. In fine, nu pot omite din acest succint inventar exemplificativ recenta interventie a companiei PayPal care, procuror in prima faza si judecator in etapa doi, a practicat amendarea utilizatorilor platformei pentru opinii in dezacord cu tezele „oficiale” (referitoare la schimbari climatice, „vaccin”, transgenderism etc.) si pentru alte „dezinformari”, ganduri si opinii „pacatoase”.²⁶

3.

Separat de asemenea orientari post-adevar ale cazuisticii din domeniul libertatii de constiinta si libertatii de expresie, aceste drepturi fundamentale sunt atacate si de pe flancul care se vrea „normativ”: tot felul de institutii, care ignora sau mimeaza ca ignora acele mari principii si repere, vin sa-si aroge rol de legiuitori si sa ne reguleze vorbirea, sa ne alinieze gandurile, sa ne parceleze expresiile si sa ne digitalizeze emotiile si metaforele.

Avem, intai, foruri administrative. De exemplu, draga de ea, Comisia Europeana, a venit, in octombrie 2021, cu un Ghid al Comunicarii Incluzive, in spiritul „Uniunii Egalitatii” (cum altfel?), care ne invita sa nu mai zicem „domn” ori „doamna”, sa uitam de pronume (ca pot fi „jignitoare”), sa nu mai pomenim de Craciun (ca aluzia la Christos este „incorecta politic”), sa nu mai folosim nume ca Ioan si Maria (ca-s prea „crestin-orientate”), sa uitam de „cetateni” (ca notiunea asta pare prea conexata cu ideea de suveranitate) etc.²⁷ Pe urma, pe lista exemplelor, aleg Colegiul Politienesc – sindicatul politistilor din Anglia si Tara Galilor („the College of Policing”), in special pentru una din sugestiile cuprinse in ghidul sau: „sa nu fii amuzant, ca este riscant” („It’s more risky to be funny“).²⁸ Medalia de bronz s-ar duce catre ghidul realizat de Centrul pentru Prevenirea si Combaterea Bolilor din SUA (The Centers for Disease Control and Prevention – CDC) care, desi are ca menire principala lupta cu bolile, si-a facut un serios scop in viata din tranta cu limbajul „ potential stigmatizant”: sa nu mai folosim termenul „ fumator”, fiindca ar putea parea ofensator pentru fumatori, nici „ prizonier”, pentru ca suna urat pentru „ prizonieri” si nici „ criminal”, deoarece ar putea avea rezonanta criminala pentru criminali!²⁹ In fine, o mentiune speciala ar merita chiar Ministerul de Justitie britanic care a instructat angajatii sai sa nu mai foloseasca expresii precum „ protejarea femeilor si fetelor” („protecting women and girls”), pentru ca o asemenea expresie ar putea induce ideea ca „ transgenderii ar fi, in fapt, „masculi agresori” („heavily relies on equating transwomen with being predatory men“) (teza confirmata, de altfel, in numeroase cazuri)³⁰. Lista instructiunilor si a indrumarelor de limbaj este, desigur, mult mai cuprinzatoare decat exemplele medaliate³¹.

„Legislatii” privind cuvinte si expresii (in)acceptabile au fost croite si in foruri academice, evident, ca de-aia exista ele pe planeta: sa-si oblige studentii ce sa gandeasca si ce sa vorbeasca. Ma ratacesc in hatisul de exemple, motiv pentru care, tai, la intamplare, primele buruieni care-mi ies in cale. Ghidul limbajului inclusiv („Inclusive language guidance”) al Universitatii Brighton din Anglia recomanda, calduros, folosirea expresiei „vacanta de iarna” („winter closure period”) in locul clasicei „vacanta de Craciun”, pentru ca ultima este prea „centrata pe crestinism” („too Christian-centric”). Conform aceluiasi ghid, este de evitat folosirea unor cuvinte precum „mama”, „tata”, „sora” sau „frate”, precum si notiunile sau expresiile care ar sugera ca orientarea sexuala este rezultatul unei alegeri.³² Universitatea California de Sud a eliminat cuvantul „field” („camp”) din programa si din referintele academice din cauza presupuselor sale conotatii „rasiste”³³, Universitatea din Bristol a interzis utilizarea cuvantului „mankind” („umanitate”) ca fiind „ofensator”, in timp ce Universitatea Warwick a scos din uz expresia „trigger warning” („semnal de alarma”), pe motiv ca ar putea necaji studentii³⁴. In orice caz, perceptia studentilor despre rolul si importanta libertatii de expresie este extrem de ingrijoratoare, cata vreme foarte multi gasesc foarte folositoare asemenea ghiduri de limbaj, cer interzicerea discursurilor „ofensatoare” in universitati si eliminarea din profesie a dascalilor ale caror opinii ar putea fi calificate ca „stanjenitoare” („microagressions”)³⁵. Una peste alta, libertatea de expresie in mediul universitar din emisfera vestica este in mare primejdie.³⁶

4.

Pe vremuri, la moda, era un indemn: „Sa nu gandesti; daca gandesti, sa nu vorbesti; daca vorbesti, sa nu scrii; daca scrii, sa nu semnezi; daca semnezi, sa nu te miri!” O redeveni, oare, o asemenea recomandare un reper al actualitatii? La cum evolueaza lumea, este foarte posibil.

Oare incotro ne indreptam?, stau sa ma intreb. Latul se strange tot mai vizibil, iar marile principii evocate la inceput se pierd in fumul petardelor diversioniste. Este posibil sa fi ajuns in stadiul „ultimei inversiuni” („ultimate inversion”) prezise de Ayn Rand: „epoca in care guvernele fac absolut ce vor, in timp ce cetatenii actioneaza doar pe baza de bilet de voie; epoca cea mai neagra din istoria umanitatii, epoca guvernarii prin forta bruta”.

Nu stiu daca fenomenul la care asistam s-ar numi sau nu „ultima inversiune”. Ce constat insa – iar temerea asta s-a vrut motivatia principala a prezentei interventii – este, intr-adevar, o rocada a reperelor: libertatile de constiinta si de expresie, un maret dar-dat divin, garantat de constitutii si tratate mundane, a ajuns sa fie inlocuit de tot felul de favoruri-permisiuni, administrativ-tehnocratice, sarut-mana, boierule!: o zi – da, una – nu, gandul cutare – da, rugaciunea aceea – nu, opinia „corecta” – da, ideea „gresita”- nu, poezia cu rima imperecheata – da, aceea cu versuri albe – nu, aplauzele – da, dubiile – nu, analizele despre libertatea expresiei – inca nu stim, mai vedem, depuneti cererea la ghiseul de libertati. O data cu pandementa, am intrat intr-o epoca in care gandim, vorbim si scriem – tot mai des – cu voie de la stapanire, iar daca mai si semnam o facem pe riscul nostru si pe mirarea corespunzatoare.

Este un pas intermediar, probabil, intru intronarea Noiivorbe orwelliene, care va face imposibil gandul „rau” pentru ca nu vor mai exista, nu-i asa?, cuvintele care sa-l intrupeze.

Pentru mai multe articole de acelasi autor a se vedea blogul www.florentintuca.ro