Te trezesti deodata ca vioiciunea privirii ti-a cam palit, ca marile dorinte ti s-au stins rand pe rand, ca sufletul nu-ti mai tanjeste decat la liniste, ca nepotii cresc intruna, iar tu scazi, scazi si nu e leac sa tii timpul in loc... Incepi sa conjugi aproape toate verbele la trecut, caci viitorul s-a transformat intr-o fasie ingusta si nesigura de spaime. Iti repeti cu crescanda ingrijorare, asemenea taranilor din Bucovina, vorbele alea de-un realism cutremurator: „Ce a fost n-o sa mai fie, / Dar nici ce e n-o sa ramaie!” Si mergi inainte, cu calcatura greoaie, impleticita adesea, spre fatalitatea de pe urma. Poate de aceea batranii isi micsoreaza pasul, tocmai ca sa amane deznodamantul cunoscut inca de la primul strigat de viata. In jurul tau secerisul de oameni e in toi si singuratatea te strange ca un lat. Iti numeri infricosat pomelnicul celor dusi si te pregatesti sa-i urmezi. Cine o fi alesul Nemernicei? te intrebi febril in miezul noptii, cotropit de insomnii nevindecabile. Constati cu lehamite ca lumea si-a schimbat chipul si ca tu ai devenit un intrus, un edec de care nimeni nu are nevoie. Apar depresiile si tacerile grele ca o lespede de piatra, uneori si remuscarile, revoltele... Daca... Insa timpul nu mai are rabdare cu tine, clepsidra e pe sponci in partea de sus. Cei mai multi dintre prieteni s-au mutat in cimitir si, odata cu ei, viata ta de odinioara. De pe crucile reci iti zambesc figurile celor pe care i-ai iubit candva si care te-au iubit ori care ti-au marcat destinul. Te inchini podidit de lacrimi si te rogi Celui de Sus sa nu-ti amplifice agonia, sa nu-ti prelungeasca degeaba drumul pamantean. Destul! te trezesti urland inspre cer si gestul de fronda te sperie. Gata, satul de vaicareli si de lamentari, te scuturi si pornesti mai departe, parca, parca se zareste varful Golgotei. Si-ti repeti inciudat, n-ai cum sa fii altfel: „Sunt dintre cei care nu regreta vremea tineretii (sunt bucuros ca am trait-o, dar n-as dori s-o iau de la capat), deoarece astazi ma simt mai bogat decat am fost candva. Incat, gandul ca in clipa in care mor toata aceasta experienta se va risipi e un motiv de suferinta si de teama. Si chiar gandul ca urmasii mei vor sti cat voi fi stiut si eu, daca nu mai mult, nu ma consoleaza. Ce risipa, zeci de ani cheltuiti pentru a construi o experienta, dupa care se azvarle totul. E ca si cum ai arde Biblioteca din Alexandria, ai distruge Luvrul, ai face sa se scufunde-n mare preafrumoasa, preabogata si preainteleapta Atlantida.”¹

Si, totusi, de ce trebuie scufundata Atlantida? Chiar nu sunt in stare sa pricep...