Era în data de 15 August 1992, de Ziua Marinei, pe malul mării, la Constanța, când prezidentul Ion Iliescu, vexat la culme de „obrăznicia” reportericească, luându-l de gât pe inconfortabilul ziarist Liviu Pârvu (între timp, plecat la Domnul), îl alinta cu un drăgăstos „Măi, animalule!” De atunci au trecut cam 33 de ani. Mare lucru nu s-a schimbat. Nici în conduite, nici în mentalități și nici în instituțiile statului. Motiv pentru care, maniera prezidențială mi-a inspirat titlul de mai sus. N-am scris „Măi, animalule de justiție...” din decență față de mine însumi, pentru că justiției nu i te poți adresa chiar cu „Măi, animalule!”, măcar că nu animal (de ce să jignești animalele?) și, apoi, pentru că e surdă și, ca atare, nu comunică. Ea doar te pleznește prin actele pe care le emană și tot prin ele se pronunță asupra „petițiunilor” tale, care ai îndrăzneala de a i te adresa (câtă nerozie!), ridicându-ți din colb neobrăzata-ți față. Deși, nu este nici împărat, nici rege, nici vreo personalitate marcantă, ci doar un sistem. Cică în slujba cetățeanului, contra cost, desigur, supus, la manieră independentă, exclusiv LEGII.

Am scris „Măi, dragă justiție...” , îndulcind oarecum (ne)maniera retro-prezidențială, din trei motive: 1. Că e depășită de timp și de timpuri; 2. Că e comunistă, bolșevică și dusă cu pluta istoriei către întunecimile dictaturilor din țările bananiere și 3. Că i se rupe de nevoile țării și ale neamului. Că e supusă comenzilor din ce în ce mai primitive, date de serviciile secrete și de tembelii politicii, e deja loc comun, o notorietate jenantă, nevăzută doar de ea însăși. Că e oarbă! Fix ca cei care o fac!

Explicațiile sunt necesare, mai ales pentru că, nu-i așa?, orice susținere se motivează, așa cum, „Măi, dragă justiție” n-o face, ghicitorile fiind mizilic față de marea ghicitoare numită „Măi, dragă justiție”.

Însă, înainte de explicații, pentru că exemplul face cât o sută de cuvinte, triada de mai sus rezultă din ziua de miercuri, 26 februarie 2025, când ceasul justiției s-a dat înapoi cu câteva decenii, iar iluziile democrației românești au fost din nou spulberate. Poate, definitiv! Mă refer la mascarada reținerii și inculpării escrocatului Călin Georgescu.

Știm cine este Călin Georgescu. Că vrea sau nu vrea să fie Alexei Navalnîi al României, este treaba lui. Că lumea îl percepe sau nu îl percepe ca fiind Alexei Navalnîi al României, e discutabil. Că, efectiv, este sau nu este Alexei Navalnîi al României, iarăși este sub semnul întrebării. Dar că este un fost candidat la președinția României care a obținut vreo 2.300.000 de voturi de la cetățenii cu drept de vot ai României, este o certitudine. De asemenea, că voturile i-au fost șterse din pixul c.c.r. prin monstruoasa Hotărâre nr. 32 din 6 decembrie 2024, este o altă certitudine. Că prin această hotărâre, c.c.r. a izbit fatal democrația românească, este o altă certitudine. Că numitul Călin Georgescu este incomod, îngrozitor de incomod, este o altă certitudine, egalată doar de disperarea cu care mahării României vor să-l înlăture de la posibilitatea de a candida, din nou, la funcția de președinte. În fine, o altă evidență, Călin Georgescu NU va fi lăsat să candideze, slugile fiind gata să i-o tragă din nou. I-o vor trage pentru că în România de azi NU este o democrație, ci un stat de tip dictatorial-mafiot, unde este de neconceput ca mahării, care storc de vlagă fizică și morală țara, să piardă puterea.

O altă evidență, sunt teribilele contraste și marile paradoxuri ale României. România este un tărâm de poveste și de barbarii, al frumuseții și al nenorocirii, al bucuriei și al tristeții, al iubirii și al urii. Este o lume a frumuseții dumnezeiești și a hidoșeniei înfricoșătoare. A vieții încântătoare și a morții degradante. O lume a contrastelor șocante, în care uneori te simți ca în rai, iar alteori, mult mai des, te sufocă senzația de ghetou nesfârșit al răului și al ticăloșiei. Din păcate, pentru mulți, singura garanție a unui confort al bunei simțiri cât de cât constante, este acasă, adică în limitele împrejmuirii a ceea ce se găsește la adresa de domiciliu. Sau, mult mai rar din cauza costurilor, în străinătate, cât mai departe și fără concetățeni prin preajmă. România poate fi iubită doar când ești departe de ea ori în trecere prin locurile ei de poveste, gândindu-te la ea cu nostalgie, nicidecum prezent continuu și constant. Constanța prezenței în această țară minunată, gâtuită de o societate stoarsă de ea însăși, cu membrii ostilizați, urându-se unii pe alții, pe cât de ridicol, pe atât de adânc, este toxică. La România te poți raporta ca la un bibelou; îl privești dar nu-l atingi, căci atingerea doare și de o parte și de alta. Incredibilă degradare spirituală și mentală! Spre deosebire de alte nații, când românii se întâlnesc pe afară, în loc de bucurie și saluturi reciproce, se evită ocolindu-se ca dușmanii de neîmpăcat. Bașca, uneori, se mai și înjură, zidind instantaneu în jurul lor o mahala mioritică, chiar de se află în locuri sacre ale civilizației mondiale. Ura viscerală a românului față de român este compulsivă și impetuoasă, fără limite sau rețineri, tipică și unică. Excepțiile sunt rare și confirmă regula.

Din nefericire, ne-am compromis și viitorul, și prezentul, și demnitatea, și omenia din cauza urii morbide și a pizmei continue. Am devenit sterpi și deșertificați de neiubire. Până și stelele de deasupra creștetelor românilor au prins iz de ură! Românul nu poate avea lideri și personalități care să se afirme! În momentul în care românul își alege liderul, devine o țintă! A cârcotelilor celor ce l-au ales și a dușmăniei celor care nu l-au ales. Devine instantaneu dezagreabil, un fel de stâlp al infamiei, țintă a huiduielilor, a blestemelor și a sudalmelor, de lovit sălbatic și, uneori, de luat gâtul, cu zâmbetul de buze sau înjurând birjărește. Românii cu toporul își desemnează liderul, cu toporul îl aclamă și cu toporul îl dau jos. Confuzia de instrumente și sterilitatea manierelor în comunicarea românilor cu liderul lor este tipică, tot așa cum tipică le este ura care îi gâtuie.

Pornind de la aceste certitudini, să vedem care sunt posibilitățile de a mai trăi cumva prin părțile locului.

Scriam într-un material, la finele anului trecut (http://www.luju.ro/marea-spovada-si-iertarea-pacatelor-justitiei-romane), că sper în reculegerea și în mântuirea justiției făcută de judecătorii de scaun ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin pronunțarea unei soluții de infirmare a efectelor monstruoasei hotărâri a c.c.r. Măcar ca democrația românească să nu se surpe de tot, iar moralmente statul să nu falimenteze, așa cum se întâmplă la manieră ireversibilă în aceste zile. Nu s-a întâmplat. Sincer, am rămas fără cuvinte și fără argumente. Ce îți mai rămâne, ție observator extern al evenimentelor, după un astfel de faliment al justiției decât să ridici din umeri a neputință? Ce îți mai rămâne, ție asistent al pacientului când acesta, sub ochii tăi, își taie venele, lăsând să-i sece din trup ultimele firicele de viață? Nimic, în afara de a cârcoti, de a te enerva și, eventual, dacă nu ți s-a uscat penița de dogoarea nesimțirii, să mai scrii. Deci, scriu...

Pentru un om cu scaun la cap este clar că cele ce se întâmplă de o vreme încoace pe scena vieții publice din România se rezumă la o bătălie pe viață și pe moarte între globaliști și suveraniști. Așa cum au înțeles ei să transpună la condițiile din România doctrina globalistă și cea suveranistă. La fel, este limpede că cele două curente sunt de neîmpăcat și esențialmente antagonice, excluzându-se una pe cealaltă. Problema cea mare apare atunci când adepții celor două doctrine sunt puși în ipostaza de a trăi laolaltă, de a se înțelege aici, în țara aceasta și nu aiurea prin Statele Unite ale Americii sau undeva prin Europa. Unită sau nu.

Căutând soluții la această problemă și observând ceea ce se întâmplă, nu se poate să nu vedem radicalizarea pozițiilor, radicalizarea argumentelor și, mai ales, escamotarea violenței mijloacelor utilizate pentru impunerea punctelor de vedere. „Lista rușinii”, cum a fost denumită lista cu personalitățile care, presupus, au luat/primit/beneficiat de banii lui Soros și/sau ai guvernului american, publicată în mass media, este un început de fascizare a societății românești. Chiar dacă cei nominalizați n-au fost fete mari. Chiar dacă au luat banii lui Soros și i-au folosit așa cum le-a impus secularul globalist găunos. Și, chiar dacă au făcut-o cu convingere, nu din constrângerea înșfăcării banilor. De aici și până la a pune anatema desfrâului moral și a prostituției ideologice pe unii ca Victor Rebengiuc (un mare actor, rămas antologic cu scena hârtiei igienice oferite oportuniștilor care încercau să călărească vâltoarea schimbărilor din decembrie 1989), Andrei Pleșu (unul dintre moraliștii importanți ai României post-decembriste, un filosof și un scriitor admirabil și un monument de cultură și de umor dulce-amar), Gabriel Liiceanu (cunoscător de greacă veche, filosof și scriitor de anvergură, superb cu „Apel către lichele”), Horațiu Mălăele (un actor desăvârșit, genial și superb în mai toate aparițiile), Mirabela Dauer (una dintre marile voci ale muzicii ușoare românești, poate chiar cea mai) sau Paul Ciuci (component al legendarei trupe rock Compact), de dragul plânsului banilor pompați de progresiștii americani prin USAID în România, este o cale foarte lungă și inadmisibil de imorală. Nemaivorbind de cât este de periculoasă, aducând mai degrabă cu o răfuială politico-ideologică, de tipul gazetei de perete cu rubrica „Nu faceți ca ei!”, de pe vremea stalinismului mutilant din anii 50-60. Sau, cu o introducere în procedura kompromatului rusesc, caracterizată printr-o sumă de acuze false, susținute de probe prefabricate, fără aderență la realitate, adică mincinoase, țintite a-l compromite fără drept de apel pe cel vizat, incitând la răzbunare, la resentimente și chiar la violență fizică. Ori cu steaua lui David, pe care evreii au fost obligați să o poarte în vremea prigoanei naziste, premergătoare Holocaustului și chiar în lagărele morții. E de neimaginat o astfel de gândire în secolul XXI! Chiar acceptând ciclicitatea istoriei, cu repetitivitatea șocantă a unor evenimente dintre anii 1930-1960. Este unul dintre motivele pentru care vorbeam de prăbușirea în timp a României. Vrem ca țara aceasta să devine un uriaș lagăr în care să domine prigoana prin kompromat, prin incriminări scelerate, prin procese de tip stalinist, prin abuzuri tipice bolșevismului, prin spălarea creierelor în pușcării mustind a duhoarea abuzului și a morții? Sunt semnale ale recrudescenței vremurilor tragice care au măcinat clasa intelectuală cea mai valoroasă a României, în acei ani tulburi ai sfârșitului celui de al doilea Război Mondial și instaurarea dictaturii comuniste.

Este clar că deceniile neomarxiste parcurse de România n-au fost benefice societății românești. Este clar că societatea a fost secătuită de ideologii false, de minciunile clasei politice, de nerozia partidelor politice, de jaful fără măsură al avuției naționale și de prăpădirea banului public, de sinecurile instalate prin cvasi toate instituțiile statului, de salba de privilegii nerușinate cu care s-au gratulat înalții funcționari publici, de sterilitatea și bâlbele autorităților în gestionarea situațiilor de criză, de minciunile și hotărârile rebutate de justiție, de nedreptatea socială pe care a tolerat-o și a promovat-o, de sărăcia în c are se zbate majoritatea pensionarilor și a bătrânilor României, de dezastrul fizic din orfelinate și din școlile și spitalele ajutătoare și multe, multe altele. Inflamarea societății românești este o realitate pe care niciuna dintre partidele politice nu a catadicsit nici măcar s-o pună pe tapet, necum să și-o asume! Dimpotrivă, distinșii politicieni înțeleg să trateze nemulțumirile sociale, revoltele care cresc în amploare, strigătele de disperare ale poporului cu ciomagul, cu represiunea dezlănțuită a instituțiilor de forță ale statului și cu politica pumnului în gură. Care democrație, care libertate de exprimare, care voință populară? Mucles la toți! Asta este abordarea politicienilor.

Buba e că cei mulți s-au săturat. S-a văzut la scrutinul electoral din decembrie anul trecut. Au câștigat partidele așa zis extremiste, iar prezidențialele au fost dominate de Călin Georgescu și Elena Lasconi. Ambii au utilizat un limbaj nou, punând deoparte în mare măsură limbajul de lemn, mincinos și ipocrit al politicienilor cocliți în 35 de ani de pseudo-democrație. Motiv pentru care au fost agreați de marea masă a electoratului. Cei doi au adunat milioane de voturi, cât niciunul dintre „clasicii” politicii românești nu a reușit de la Ion Iliescu încoace, tătucul manierelor comuniste adaptate la democrația românească în scutece, născută cu forcepsul violenței în decembrie 1989. De treizeci și cinci de ani, eșichierul politic românesc nu a mai găsit un politician în toate mințile, apt a se impune. Asta e trista realitate. Păcatul cel mare al lui Ion Iliescu, acela de naș al mafiei economico-politico-financiare române, nu se poate șterge. Însă, meritele și abilitățile de politician versat, uns cu toate alifiile, nu i se pot contesta. Pe lângă aceasta, parcă n-a dus țara chiar în gard, așa cum fac cei de acum. Toate acestea lumea le cam știe, motiv pentru care, cum să nu se revolte și cum să nu pretindă altceva? A gândit că acel ceva l-a găsit în persoana celor doi câștigători ai primei runde a alegerilor prezidențiale din decembrie trecut. A fost o iluzie! Voința ei a fost rasă de o mână de bezmetici, din pix, cu o motivare hilară. Bașca au mai și băgat țara într-un interimat de peste cinci luni, poate cei mai critici din istoria ultimilor trei decenii și jumătate, odată cu deșteptarea americană și restaurarea trumpistă.

Marea Americă, pare-se, respinge globalismul și vrea suveranism, vrea valorificarea intereselor sale și impunerea voinței celui mai puternic, adică a propriei voințe. Sens în care, se dezice de tot ce nu-i e de folos. Nu contează că sunt națiuni, popoare, țări, aliate sau nu, politici, finanțări, războaie în care a investit etc. Tot ce este inoportun se abandonează. Pragmatismul american în acțiune, asta dictează. Alianțele se regândesc și se recroiesc exclusiv în funcție de interesul părții americane, precedate de negocieri scurte, la obiect, fără pompă și fără laudatio. Dacă voința americană se impune și partenerul se conformează, foarte bine, dacă nu, good by! fără regrete. S-a văzut la Casa Albă, la cearta dintre Trump și Zelenski, întâlnire care a pus punct diplomației la papion și minimei curtoazii în raporturile dintre șefii de stat. Ce spectacol degradant! Roșcovanul Trump pus pe smerirea lui Zelenski și Zelenski scrâșnind printre dinți un „Do bisa ti, suka!” (Fuck you, bitsch!) către vicele J.D.Vance, dulăul de serviciu al lui Trump. Adevărul este că, vorba lui C.T. Popescu, Putin a reputat o victorie zdrobitoare! Cam prea mult, totuși pentru un președinte al unei țări, în cele din urmă agresate, venit de pe front și nu de la vreun bal la palatul prezidențial de la Kiev. Motiv pentru care pretenția de a fi purtat costum, îmi pare o impietate, iar ziaristul care l-a interpelat pe tema asta pe Zelenski, un ticălos.

În antiteză cu suveranismul american sunt europenii, cerberii globalismului deșănțat, nu contează cât de ridicol și de toxic, de fără noimă, care ar vrea să împace și capra și varza, adică s-o ducă tot așa, dar să nu-l supere pe Marele Licurici, un fel de poziție de-an călare pe doi cai. Numai că dedesubt e cam goluț și pericolul de a plonja în gol e mare. Cam cât Ucraina!

Ei, da. Ajungem la marele măr al discordiei și la cloșca cu puii de aur. Mare de tot! Unii vor cu ea, alții tot cu ea, dar fără implicare, să-l mai calmeze pe asasinul Putin și alții, recte America, nu vrea cu ea, vrea prietenie cu asasinul, dar, totuși, să ia comorile cloștii, dacă nu și cloșca. Mai greu de crezut această din urmă ipoteză, pentru că marele urs e supărat și devine foarte periculos dacă îl mai stârnesc peste cât a răbdat până acum.

Așadar, polii de putere sunt conturați. Un om deștept rezuma situația cam așa: 500 de milioane de europeni, se roagă de 300 de milioane de americani, să bată 150 de milioane de ruși care nu pot bate 30 de milioane de ucraineni. Deci, aceștia sunt polii de putere care se confruntă prin Europa. Numai că ce folos că europenii sunt marii majoritari, cât timp nu au creier? Politicile globaliste, neomarxiste, începând cu fluiditatea de gen, continuând cu apucăturile transgenderiste și elgebetechiuiste și terminând cu apucăturile „blănoșilor” (ăia care sunt deghizați în animăluțe, au apucături și își fac treburile prin parcuri ca pisicile și câinii), au cam compromis fibra biologică a europenilor, treziți dintr-o dată fără cohones pentru luptele dure bătând pe la porți. Cine să ducă războaiele? Ăia fără gen? Ăia cu genul schimbat? Sau ăia cu apucături de cățeluși și porcușori? Bărbații au cam dispărut, în general și bărbații de stat, în special. Prin urmare, cine să lupte cu dușmanul? Nu e cine! Motiv pentru care Europa pune capul la cutie și încearcă să o scoată la capăt în mod onorabil, prefăcându-se că nu se predă. Doar că în acel moment i se arată pisica, cum ar fi, de exemplu, cele 25% majorare a taxelor pe exporturilor sale în S.U.A. , încetarea livrării de armament Ucrainei. Tot așa, dacă înclină către Ucraina, se pune problema costurilor și a armatei (inexistente la nivel unificat) sau a armatelor, cică de menținere a păcii, care nu sună prea bine tuturor, dimpotrivă, unii membrii pronunțându-se ferm împotriva prezenței armate de orice fel și în orice scop în Ucraina. Discordanțele evidente și ireconciliabile dintre componenți Uniunii Europene sunt un bun motiv pentru a mai face buru-buru, de a mai toca niște bani cu deplasări și recepții, de a mai pierde timp cu așa zise negocieri, pentru că, la final, cu toții sunt conștienți, va fi fix așa cum vor voi S.U.A. La înțelegere cu Rusia! Ar fi cea mai mare și cea din urmă tâmpenie a europenilor să-și antagonizeze relațiile cu Statele Unite ale Americii, să și-l pună în cap pe Donald Trump, să adâncească ruptura evidentă a S.U.A de Europa, cvasi abandonarea ei de către America și să alimenteze în continuare războiul din Ucraina, eludând necesitatea încheierii unei păci juste și durabile, acceptabile pentru toate părțile! Tâmpenie, probabil, mai mare decât supărarea creată Rusiei de către europeni prin susținerea militară a Ucrainei de trei ani încoace. Acum Rusia nu mai este izolată. S.U.A. au scos-o din izolare și nu au de gând să mențină restricțiile economice. Chiar dacă Uniunea Europenă a plusat și i-a mai dat un ghiont economic, impunându-i noi sancțiuni. Care o vor durea cam cât au durut-o toate sancțiunile europene și americane la un loc. Puțin, către deloc!

Așadar, în acest haos politico-economico-militaro-diplomatic se găsește România. România cea fără de președinte ales, fără de un guvern apt a gândi niște măsuri coerente și eficiente, cu un prim ministru rudimentar, cu politicieni puși pe harță cu cel care a îndrăznit să candideze la funcția de președinte și chiar a câștigat turul I al acestora, chitiți să-l împiedice să mai candideze. Așa cum în România, în urmă cu 25 de ani, s-a inventat justiția televizată și plimbatul acuzaților penal în cătușe, tot așa, acum, în România, s-a inventat terorismul electoral, adică înlăturarea de la dreptul de a candida al celui care nu convine puterii actuale, ceea ce semnifică suprimarea dreptului fundamental de a fi ales, prevăzut de articolul 37 din Constituția României, precum și anularea din vârful peniței (nu spun din pix pentru că mă oripilează deja!) a rezultatului votului universal, egal, direct, secret și liber exprimat al cetățenilor cu drept de vot, ceea ce semnifică suprimarea dreptul la vot, prevăzut de articolul 36 din Constituție. Cu alte cuvinte, înseamnă abolirea voinței electorale, deopotrivă a celei de a candida și a celei de a vota, precum și înlăturarea, pe cale birocratică, a rezultatului voinței electoratului. Adică, pe scurt și pe șleau, decapitarea voinței poporului, până una alta, temelia oricărei democrații! Efectul este impunerea moftului electoral al unei găști aflate sau nu la guvernare și, în cele din urmă, negarea democrației, abolirea parțială a Constituției și impunerea dictaturii acelei găști.

Pe această pantă se găsește România acum. Calea spre dictatură și autoritarism macabru este cât se poate de scurtă. Cu o repeziciune uimitoare și o iresponsabilitate cutremurătoare ea a fost parcursă de clica aflată la butoanele puterii politice actuale în România. Tragedia cea mai mare este că niciuna dintre instituțiile Statului Român nu a suflat un cuvânt despre acest criminal terorism electoral care s-a săvârșit și se desăvârșește în România, începând din decembrie 2024 până în prezent și cine știe până când! Dimpotrivă, acest terorism electoral este alimentat de aceste instituții ale statului. A început Curtea Constituțională, a continuat Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a făcut complice Guvernul și mai nou Justiția, sistemul judiciar din România, adică „Măi, dragă justiție!”. Legați laolaltă de clica cea mai toxică, aceea a politicienilor, instigatorii la comiterea terorismului electoral.

Revenind la mijloacele teribilei încleștări electorale care se dă azi în România, cele întâmplate în data de 26 februarie 2025, prin reținerea în traficul rutier, prezentarea sub escortă armată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și inculparea pentru săvârșirea unor infracțiuni dintre cele mai grave a escrocatului electoral Călin Georgescu, semnifică o continuare deșănțată a terorismului electoral comis în decembrie 2024. Este un circ judiciar asemănător cu cel exhibat în anii 2000, când acuzații erau inventați ad-hoc, plimbați cu cătușe la mâini, filmați de toate televiziunile, pentru a-i vedea tot poporul, inculpați pentru fapte imaginare, scornite din tenebrele imaginației unor procurori aserviți clicii politico-mafiote, trimiși în judecată și unii condamnați, ații achitați, însă cu toții, fără excepție, compromiși. La maniera kompromatului mai sus descris, instrumentul fiind procesul de tip politic. Oamenii au fost luxați din funcții, cu carierele și viețile distruse, unele chiar suprimate. Tipic comunist, tipic stalinist, tipic bolșevic!

Precum în anii înnegurați ai bolșevismului, și în cazul Călin Georgescu, învinuirile sunt inventate și ridicole. Că este așa, rezultă din lăsarea lui în libertate. Cum să-l lași în libertate, dându-i doar 60 de zile de control judiciar, cea mai laxă măsură preventivă, dacă tu acuzator ești convins, în urma probelor pe care le-ai administrat în condiții de legalitate, că el se face vinovat de săvârșirea unor infracțiuni de gravitatea celor menționate în comunicatul dat de parchet în care se menționează tentativa la infracțiunea de instigare la acțiuni împotriva ordinii constituționale, prevăzută de art. 47 C. penal, raportat la art. 32 C.penal, raportat la art. 397 alin. 2 C.penal.; comunicarea de informații false, prevăzută de art. 404 C.penal; inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter fascist, rasist ori xenofob, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, prevăzută de art. 3 alin.1 din O.U.G. 31/2002; promovarea, în public, a cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, prevăzută de art. 5 din O.U.G. nr 31/2002; inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antisemit, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de organizații, prevăzută de art. 6 alin.1 din Legea 157/2018, unele dintre ele pedepsite cu până la 20 de ani de închisoare (a se vedea aici comunicatul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - https://www.mpublic.ro/ro/content/c_27-02-2025-07-02 )?

Dacă, tu procuror, ești convins de vinovăția omului pe care îl acuzi de săvârșirea acestor infracțiuni, NU ai cum să nu propui arestarea preventivă a acestuia.

Desigur, cu totul altfel se prezintă situația dacă vrei să eviți (din rațiuni practice și din motive ce țin de procedurile electorale, în care te implici la manieră mult discutabilă), confruntarea acuzelor tale cu un judecător și, în același timp, să eviți o compromitere profesională temeinică, scop în care iei măsura care îți este ție la îndemână, dându-i acuzatului ad-hoc 60 de zile de control judiciar. Cu mențiunea expresă a interdicției de a apărea în mass media. Ce altceva mai trebuie pentru a-l împiedica pe acuzatul tău – posibil viitor (din nou) candidat la președinția România și fost câștigător al rundei I al alegerilor prezidențiale din decembrie 2024, rasă de c.c.r. – de a mai putea candida (ai ridicat mingea la fileul c.c.r. care cu zel neomarxist îi va interzice candidatura sub pretextul învinuirilor tale de procuror de serviciu al politicului) sau de a mai face campanie electorală (în cazul în care scapă de „ciurul” c.c.r., practic va fi pus în situația de a tăcea, fiind sub imperiul măsurii tale). Bine gândit?

Evident, ca în mai toate situațiile de acest fel, instanța judecătorească urmează să cenzureze măsura preventivă luată de procurorul de caz. Se mai îndoiește cineva de soluția de respingere a plângerii? În ceea ce mă privește, nu. Așa funcționează statul de drept în România, justiția așa zis independentă și judecătorii tot așa zis independenți și supuși exclusiv legii. De ce? De aia! Concluzie la care se ajunge citind marea majoritate a motivărilor hotărârilor judecătorești în care, căutând argumentele soluției dispuse în dispozitiv, nicidecum nu dai de ele și, drept urmare, zici „De aia!”. Sau că așa a vrut judecătorul, că așa trebuia, că așa i s-a impus etc. Adică, buimac, baleiezi între ipoteze sinistre și inerent ajungi fie la concluzia abuzului, fie la cea a incompetenței, fie la cea a intervenției exterioare, a acelei comenzi din afară, politice și/sau administrative, „pe pile” , „pe relații” etc. Reale, desigur, existente în realitate, nu doar în imaginația ta paranoică, altfel fiind de neconceput soluția la care a ajuns judecătorul, dar, tot evident, negate cu cerbicie, sub acoperământul independenței justiției și al (mult prea)independenței judecătorului. Ipocrizie, ipocrizie, ipocrizie, iar acoperământul transparent!

De altfel, bla-bla-ul independeței justiției și al judecătorului nici învățăceii nu-l cred, pentru simplul motiv al evidenței contrare, dată de însăși „Măi dragă, justiție!” și de hotărârile pronunțate, în flagrantă opoziție și cu deplina negare a adevărului, a dreptății, a bunului simț și a probelor administrate. Adică, din cauza anti-justiției și a nedreptății crase de care duhnesc! Precum Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 a c.c.r. , din sfera justiției constituționale. Să fim bine înțeleși, nu în toate cauzele se execută anti-justiție ci doar în cele în care există o miză cât de cât palpabilă ori vreun orgoliu exacerbat. În procesele așa zis „micuțe” , mai sunt șanse de dreptate și de normalitate, fără intervenții pompieristice, măsuri isterice și soluții aiuristerice.

Dacă se citește presa ori dacă se urmăresc discuțiile purtate pe la televiziuni, nimeni, dar nimeni nu susține teza independenței justiției și a magistraților. Când, din întâmplare este invocată, toți râd și, instantaneu, fețele se schimonosesc în rictusuri ironice de neîncredere și de lehamite. Degeaba sistemul judiciar își declamă sforăitor independența, precum și pe cea a judecătorilor (nu zic „a magistraților” pentru că procurorii, ab initio, în actuala reglementare, nu pot fi independenți, ceea ce se observă din plin!), dacă este contrazisă de înseși actele și faptele proprii. Degeaba „Măi, dragă justiție!” își clamează independența, dacă de decenii întregi nu a reușit să convingă societatea de realitatea și efectivitatea ei, dacă se bâlbâie în hotărâri și nu găsește acel verbum regens esențial și necesar pentru livrarea dreptății și, esențial!, violează pretențiile de dreptate ale comunităților, firescul sentiment de dreptate, propriu fiecărui cetățean și pretențiile de menținere a păcii și înțelegerii sociale. Nu ajunge și este chiar contraproductiv să se pretindă de Consiliul Superior al Magistraturii, de conducerile instanțelor de judecată, de Ministerul Justiției, de purtătorii de cuvânt ai parchetelor și ai instanțelor judecătorești, milioanelor de cetățeni ai României să aibă încredere în justiție dacă, zi de zi, prin mult prea multe hotărâri, așteptările le sunt înșelate, dreptatea nu se vede sau rămâne cu capul spart și, mai ales, dacă mustesc a abuz, incompetență, nelegalitate și netemeinicie. Condiții în care dezamăgirea ia locul speranței în dreptate. Una se spune și alta se întâmplă, una se clamează și alta constată clienții justiției. Desigur, e vorba de cei mulți, care nu au acces pe căile nevăzute ale justiției, la acele pârghii, mai mult sau mai puțin oculte, utilizate de unii pentru care „dreapta cumpănă” înclină balanța dreptății.

Ce șanse ai împotriva unor pughibale care au pretenția de acces nelimitat la judecători, direct sau indirect, răcnindu-ți în față, cu publicul prezent în sala de ședință „Dumneata știi cine sunt eu!? Dumneata ești un terchea- berchea!” Strict autentic! Acel cineva fiind, nici mai mult nici mai puțin decât tăticul unui președinte de secție al unui tribunal din nord-vestul țării. Șoc după care, ghici soluția? Se admite cererea pughibalei! Chiar dacă oiștea justiției s-a proptit în gard, chiar dacă hotărârea izbește în cele mai elementare drepturi ale preopinentului etc. Și, culmea!, după ce în calea de atac cauza se strămută (urmare nu motivului de crasă influență ilicită exercitată de reclamant, ci pentru că niciunul dintre judecătorii instanței de control judiciar ierarhic nu a vrut să judece apelul!), se respinge apelul. Apoi, ca o cireașă pe feliuța de tort a justiției, servită cu dedicație, în timpul punerii în executare a splendidei sentințe, pughibala zice: „M-a sâcâit un pulifrici, dar l-am pus eu la punct!” Pulifriciul fiind subsemnatul. Ce zici „Măi dragă, justiție!”, e bine?

Când jignirile și bătaia de joc vine de la adversar, treacă-meargă. Dar ce facem când ele vin dinspre judecător? La una dintre curțile de apel, într-o cauză penală, am avut următoarea pățanie: la termenul de judecată am depus motivele de apel care se întindeau pe mai multe zeci de pagini. În prealabil le trimisesem prin email la registratură, însă, dintr-o cauză oarecare, nu s-au imprimat toate paginile. Motiv pentru care am avut îndrăzneala de a solicita președintelui completului de judecată să verifice dacă la dosar se regăsesc toate paginile apelului, oferindu-i în sala de ședință un exemplar complet. De aici s-a iscat un dialog cu domnul președinte, în care domnia sa m-a chestionat cam așa: „Ce-i cu atâtea pagini? Nu prea aveți capacitate de sinteză și analiză, domnu’ avocat!” (referitor la întinderea motivelor de apel), „Nu facem maculatură!” (referitor la insistența mea de a depune la dosarul cauzei motivele de apel complete). Am înțeles „bâza ” executată asupra mea de aparentul iritat domn președinte, în fapt un nemanierat (cu ale sale „domnu’ avocat” și motivele de apel, adică munca mea, denumite „maculatură”) dar nu i-am dat importanță.

După care, discuțiile pe marginea apelului au continuat într-un climat relativ normal. Până când, mai pe final, același distins șef de complet, în legătură cu probațiunea pe care am formulat-o în apel, m-a apostrofat, spunându-mi „Sper că nu i-ați propus pe aceiași martori care la tribunal nu au spus nimic!” Oare ce o fi fost neprocedural? Nici până în ziua de azi nu m-am lămurit. Am căutat să fiu cât se poate de coerent și de afabil, așa cum le place domniilor lor. Oricum, iritarea judecătorului era evidentă, pe o curbă ascendentă, cu o vădită antipatie față de umila mea persoană care, desigur, nu aveam potențialul și nici forța efectivă de a mă ridica la nivelul domniei sale. Toate acestea manifestate și exhibate în public, în fața unei săli pline, a procurorului de ședință și a unor avocați, precum și cu deplina pasivitate a celui de al doilea membru al completului judecată. Care, cel puțin în opinia mea, trebuia să-l tempereze pe președinte. Desigur, m-a deranjat conduita completului de judecată (nepotrivită și cam departe de ceea ce presupune demnitatea de magistrat și o conduită procesuală imparțială, fără accente de ostilitate față de părți ori subiecții procesuali sau avocați), motiv pentru care mi-am permis să precizez că îmi vine greu a crede că pot fi astfel tratat după o carieră de 36 de ani în avocatură. Mai ales în condițiile în care nu am vorbit și nu am susținut prostii sau chestiuni fără legătură cu dosarul cauzei ori străine de acesta. După care, același și în aceeași notă, m-a concediat, trântindu-mi „Cauza dumneavoastră s-a terminat domnu’ avocat”. Am înțeles fără explicații ori „îndemnuri” suplimentare că timpul alocat din viața profesională a domniilor lor a expirat și m-am îndreptat spre pupitrul avocaților pentru a-mi strânge lucrurile și a părăsi sala de ședință. Moment în care, încă încinsul domn prezident din nou mi s-a adresat la manieră bulevardieră și m-a apostrofat: „Domnu’ avocat, nu mai bombăniți în barbă!” Ce să poți spune față de o astfel de atitudine din partea unui judecător al unei curți de apel?

Întâmplări ar putea fi relatate în continuare, însă nu e loc. Partea întunecată se relevă atunci când, asumându-ți riscurile, încerci să extragi procesul din climatul total nefavorabil și uzezi de mijloacele procedurale care îți stau la dispoziție (reduse și ineficiente). Așa cum am făcut, urmare celor sus relatate. Toate demersurile mele (recuzare și strămutare) s-au izbit de un refuz, pe cât de tembel, pe atât de abuziv. Adică, nu ai cum slăbi chingile sistemului, nici dacă dovedești abuzul, mitocănia și conduita nedemnă a magistratului desemnat să judece pricina în care ești avocat. Asta pentru că în caz contrar, zice „Măi, dragă justiție!”, și-ar recunoaște greșeala reclamată, slăbiciunile și vădită inadecvare la scopul declarat. Primitivă abordare! Situație în care, vrând-nevrând, te întrebi ce e cu brașoavele numite „proces echitabil” „legalitatea și temeinicie” , „independența justiției”, „independența judecătorului”, „imparțialitatea judecătorului”, „demnitatea magistratului” și celelalte? Peste toate tronând pompos și imperial garantul independenței „Măi, dragă justiție(i)!” , Consiliul Superior al Magistraturii. Adică, autoritatea din fruntea sistemului judiciar care, de zeci de ani s-a transformat în sindicatul magistraților și în spălătoria tuturor tâmpeniilor pe care aceștia le comit, voit sau nu. Nu este treaba mea să îi judec, însă, în calitatea mea de cetățean, de contribuabil cu sume nu mici la bugetul de stat, precum și de avocat, adică unul dintre „partenerii justiției” (sintagmă ipocrită, prin care autoritățile profesiei au înțeles să caracterizeze relația dintre „Măi, dragă justiție!” și avocat, de cele mai multe ori funcționând univoc, de la avocat înspre sistemul judiciar, nicidecum biunivoc), îmi permit să întreb cum înțelege Consiliul Superior al Magistraturii să îndrepte strâmbătățile din sistem, grave și esențiale, multe și semnificative. Desigur, punând deoparte limbajul de lemn cu care îi trimit la plimbare pe petenții nedreptățiți ai „Măi, dragă justiție!” Dintre toate, cea mai teribilă strâmbătate este încălcarea scopului justiției, devierea ei de la esență, aceea de a livra un act de justiție de calitate, de a face dreptate și de a asigura pacea socială. Hățurile sunt scăpate și, părerea mea, asistăm la împresurarea justiției de rezolvitori și „influenceri” iliciți, puși pe traficarea influenței infracționale, biele-manivele purtătoare de foloase ilicite de la părțile unor procese către cei ce țin(?) „dreapta cumpănă”. Am exemple numeroase și situații în care adversarii mi-au râs în nas, spunându-mi scurt „Degeaba te strofoci, am bani câți trebuie și tot eu voi câștiga!” sau „Știu pe cineva care are ușile deschise la judecători și mă rezolvă.” ori parte în proces care mi-a spus că știe un primar de comună(!) care rezolvă tot, la orice instanță. Am un exemplu de infractor notoriu, interlop ultra-cunoscut prin părțile locului, ținut în brațe de „Măi, dragă justiție!” de ani de zile care, pe mână cu polițiștii și procurorii care îi tolerează conduita infracțională, nu respectă hotărârea judecătorească pe care aceeași „Măi, dragă justiție!” a dat-o și toate demersurile pentru a-l pune la respect se izbesc de refuzul explicit și abuziv al organelor judiciare. Deci, mai pe românește, sunt situații în care degeaba ai hotărâre judecătorească favorabilă, nu ai ce face cu ea pentru că sistemul însuși tolerează și perpetuează nerespectarea ei. Răstimp în care interlopul sfidează tot!

Sincopele relatate sunt cunoscute și devin notorii prin comunitățile din care fac parte împricinații, fiind percepute ca exemple perfecte pentru contestarea pe deplin justificat a corectitudinii justiției, a imparțialității judecătorilor, a disponibilității „Măi, dragă justiție(i)!” de a face dreptate și de a restabili ordinea de drept. Iar credibilitatea și prestigiul JUSTIȚIEI sunt în cădere liberă!

Starea aceasta s-a instaurat nu peste noapte și durează nu de azi, de ieri. Este perpetuă și perpetuată, prin frății dintre cele mai toxice și complicități notorii. Toate alimentate de bâlbele sistemului, din care am exemplificat câteva.

Așa că, „Măi, dragă justiție!”, deșteaptă-te și vino-ți în fire, fă dreptate și fă justiția care îți este pretinsă de legile și de cetățenii țării!