MOTTO:

„Oamenii cu minte agera si inima tare imbatranesc anevoie”.

Ivo Andrić

Scriam recent, in cartea Macina viata, macina..., despre dascalii mei din facultate, despre rolul lor decisiv in formarea mea ca om si ca jurist. Intre acestia s-a intamplat sa fie si Momcilo Luburici, o figura misterioasa, prin fuga sa din Iugoslavia, de frica lui Tito (cel putin asa circula zvonul atunci), motiv indestulator ca sa-l privesc ca pe un personaj picaresc, venit din alte dimensiuni... Cu atat mai mult cu cat, boboc fiind, ma impresionau astfel de povesti, intr-o vreme in care realismul socialist ne dicta visurile...

Barbatul acela inalt si putin adus de umeri, cu mersul sau aparent dezordonat, parea ca nu-i altceva decat propria-i legenda, un simplu accesoriu al acesteia. Isi survolase demult timpul ce i se sorocise si acum plutea peste un prezent in care, noi, studentii, ne inghionteam si ne intrebam daca nu cumva suntem bantuiti de fierbinteala fanteziei. Il ascultam din bancile inguste, insa nu cine stie ce, intrucat inchipuirea ne lua de mana si ne purta prin muntii Iugoslaviei, dimpreuna cu palcurile de partizani decisi sa-si puna pielea pe bat, convinsi ca, in afara libertatii, nu exista nimic. Pe cararile tainice si primejdioase ale tinutului eternizat de condeiul uriasului romancier Ivo Andrić, il si vedeam pe neinfricatul „Momo” confruntandu-se cu soldatii trimisi de la Belgrad cu ordin sa-i extermine pe „sabotorii” societatii impurpurate marxist-leninist. Deh, erau elemente dusmanoase si nu trebuiau crutate cu niciun chip! Ca sa scape de executia comandata ideologic, eroul sarb s-a aruncat in apele involburate ale Dunarii si a inotat pana in Romania. Aici, s-a lepadat de spaime si si-a continuat studiile in Drept, intr-o companie prestigioasa. Nu incape indoiala ca „visarea tinereasca isi gaseste alta hrana si taramuri noi, dar unde incep, de asemenea, grijile, luptele si truda vietii”¹.

Astfel mi-l infatisa imaginatia mea pe omul de la catedra, subiect al evocarii de fata, niciodata exuberant, totdeauna apasat parca de o povara sisifica si urmarit candva de umbra mortii. Cu vocea-i egala si blanda, ne deschidea usa Teoriei generale a statului si dreptului in salile de seminar ale citadelei spirituale din buricul Bucurestilor. Vasazica, in capitala patriei de adoptie, care il primise cu bratele deschise, prilejuindu-i fostului fugar o cariera remarcabila, la capatul careia va declara cu lacrimi in ochi: „Nu credeam sa ajung la o astfel de varsta rotunda (n.m. 95 de ani) si sa fiu aici (ca profesor), dupa ce m-am pregatit sa devin partizan”. Ca vrednic ctitor al Universitatii Crestine „Dimitrie Cantemir”, Domnia Sa a inapoiat ceva statului ce l-a tratat cu atata respect si grija. Un semn de recunostinta si gratitudine, cum doar constiintele inalte sunt in stare sa savarseasca!

In curand, pe 10 februarie, Momcilo Luburici ar fi sarbatorit un veac, dar nu unul de singuratate, ci unul de traire implinita si de generoasa daruire pentru comunitate. Dumnezeu sa-l aiba in paza pe vecie!