Curtea Constitutionala a Romaniei a publicat marti, 6 iunie 2023, in Monitorul Oficial Decizia nr. 284/2023, prin care si-a dat binecuvantarea pentru revenirea Serviciului Roman de Informatii si a altor servicii secrete in dosarele penale. Pe sucrt: pentru refacerea Binomului SRI-parchete.

Ne referim la decizia prin care CCR a respins sesizarile de neconstitutionalitate formulate atat de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie si de Avocatul Poporului Renate Weber, cat si de catre 56 de deputati (apartinand in principal partidelor de opozitie) cu privire la introducerea articolului 139/1, alineatul 1 in Codul de procedura penala, avand urmatorul continut: „Inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de proba in procesul penal daca din cuprinsul acestora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) si au fost respectate prevederile legale care reglementeaza obtinerea acestor inregistrari”.

Dupa cum veti citi mai jos, Curtea Constitutionala rastalmaceste obiectiunile de neconstitutionalitate formulate de catre ICCJ, AVP si parlamentari, sustinand ca argumentele acestora ar tine, in realitate, de Legea nr. 51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, iar nu de Codul de procedura penala. Mai precis, CCR pretinde ca revenirea SRI in dosarele penale ar fi posibila doar prin modificarea Legii 51/1991, iar nu prin amendarea Codului de procedura penala. Mergand pe aceeasi tactica a rastalmacirii, instanta de contencios constitutional invoca Deciziile CCR nr. 51/2016 si 55/2022 (care, la vremea respectiva, au spart Binomul), sustinand ca ele s-au referit strict la Codul de procedura penala, nu si la Legea 51/1991. Mai exact, folosind o logica cel putin bizara, Curtea Constitutionala invoca aceste doua decizii – pronuntate de CCR intr-o componenta aproape total diferita fata de cea actuala – ca sa-si justifice acum mentinerea art. 139/1 in Codul de procedura penala, Curtea trecand sub tacere faptul ca, anterior Deciziei 51/2016, parchetele permiteau imixtiunea Serviciului Roman de Informatii in numeroase dosare penale invocand tocmai ambiguitatea din Codul de procedura penala. Subliniem: din CPP, nu din Legea securitatii nationale.

Avocatii, prezumati infractori

Alt aspect legat de introducerea art. 139/1 in Codul de procedura penala care a starnit dezbateri aprinse in spatiul public si a fost adus in atentia CCR de catre Inalta Curte, Avocatul Poporului si deputatii opozitiei se refera la faptul ca acest pasaj normativ permite interceptarea abuziva de catre SRI a avocatilor – fapt ce incalca dreptul la aparare si, implicit, confidentialitatea relatiei dintre justitiabil si aparatorul lui.

In acest punct, argumentatia Curtii Constitutionale a Romaniei este de-a dreptul periculoasa pentru ideea de drept la aparare. Mai exact, CCR da liber la interceptarea avocatilor, sugerand ca astfel poate fi descoperita eventuala implicare a aparatorilor legali in activitati infractionale.

Redam principalul pasaj din decizia Curtii Constitutionale:

„67. Cu privire la dispozitiile mentionate, se sustine ca serviciile de culegere de informatii devin, implicit, organe de cercetare penala speciala pentru un numar considerabil de infractiuni prevazute de legislatia penala, contrar dispozitiilor art.1 alin.(4) si (5) coroborat cu art.119 din Constitutie, precum si ale art.131 si ale art.132 din Legea fundamentala si deciziilor Curtii Constitutionale nr.51 din 16 februarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, nr.91 din 28 februarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.348 din 20 aprilie 2018, nr.802 din 6 decembrie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.218 din 20 martie 2019, nr.26 din 16 ianuarie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.193 din 12 martie 2019, nr.55 din 4 februarie 2020 publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.517 din 17 iunie 2020, si nr.55 din 16 februarie 2022, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.358 din 11 aprilie 2022, incalcandu-se astfel prevederile art.147 alin.(4) din Constitutie. De asemenea, se sustine ca prevederile criticate nu indeplinesc criteriile de precizie, claritate si previzibilitate mentionate de Legea fundamentala, intrucat inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii sunt obtinute cu respectarea prevederilor legale care reglementeaza obtinerea acestor inregistrari, adica in aplicarea dispozitiilor Legii nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.190 din 18 martie 2014, contrar insa dispozitiilor art.138-144 din Codul de procedura penala, referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Din aceasta perspectiva, se invoca incalcarea dispozitiilor constitutionale ale art.1 alin.(5), ale art.26, ale art.28 si ale art.147 alin.(2) si (4). Din perspectiva respectarii dispozitiilor art.26 si 28 din Constitutie, se sustine ca reglementarea efectuarii supravegherii tehnice si organele care efectueaza aceasta supraveghere trebuie clar precizate in lege, in acest sens fiind invocate deciziile Curtii Constitutionale nr.51 din 16 februarie 2016 si nr.55 din 16 februarie 2022, precitate.

68. In raport cu criticile astfel formulate, Curtea retine ca, potrivit 139 alin.(3) din Codul de procedura penala, „(3) Inregistrarile prevazute in prezentul capitol, efectuate de parti sau de alte persoane, constituie mijloace de proba cand privesc propriile convorbiri sau comunicari pe care le-au purtat cu tertii. Orice alte inregistrari pot constitui mijloace de proba daca nu sunt interzise de lege”. Totodata, Curtea retine ca, prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, precitata, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.139 alin.(3) teza finala din Codul de procedura penala sunt constitutionale in masura in care nu privesc inregistrarile rezultate ca urmare a efectuarii activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului desfasurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Analizand in ce masura inregistrarile rezultate din desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de proba, Curtea a retinut, in decizia precitata, ca reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea / enumerarea mijloacelor de proba in materie penala, intra in sfera de competenta a legiuitorului (paragraful 30). In acelasi timp, Curtea a retinut ca includerea unui element in categoria mijloacelor de proba trebuie insotita de garantiile necesare respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, iar, in materia analizata, reglementarea garantiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferarii unei proceduri clare si efective care sa permita analiza legalitatii mijlocului de proba si a procedeului probatoriu prin care au fost obtinute inregistrarile (paragraful 31). Asadar, prin decizia precitata, Curtea a statuat ca legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de proba, respectiv includerea sau excluderea anumitor elemente in / din aceasta categorie, marja de apreciere a acestuia fiind destul de intinsa, insa orice reglementare in domeniu trebuie sa fie realizata cu respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale incidente. In concret, instanta de control constitutional a admis ca atribuirea „calitatii de mijloc de proba in procesul penal inregistrarilor rezultate in urma desfasurarii activitatii specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, in temeiul Legii nr.51/1991, se poate realiza numai in masura in care aceasta reglementare este insotita de o procedura clara si explicita referitoare la verificarea legalitatii acestui element” (paragraful 57). Or, cata vreme instanta de control constitutional a statuat ca legiuitorul are libertatea sa confere calitatea de mijloc de proba inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, in conditiile in care reglementeaza si cadrul legal adecvat, care sa permita contestarea legalitatii acestora in conditii de efectivitate, Curtea constata ca sustinerea potrivit careia „serviciile de culegere de informatii” se transforma in organe de cercetare penala speciala este neintemeiata.

69. Curtea retine, totodata, ca, in acest context legislativ si jurisprudential, trebuie realizata o distinctie intre masurile de supraveghere tehnica, dispuse potrivit Codului de procedura penala, si activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului desfasurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Supravegherea tehnica este reglementata de Codul de procedura penala, iar punerea in executare a mandatului de supraveghere tehnica este, potrivit art.142 alin.(1) din acest act normativ, realizata de procuror ori de organul de cercetare penala sau de lucratori specializati din cadrul politiei, daca procurorul dispune in acest sens. In schimb, activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului sunt reglementate de Legea nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, iar punerea in executare a acestora este, potrivit art.6 alin.(1) si art.13 din aceasta lege, realizata de organele de stat cu atributii in domeniul securitatii nationale. In aceste conditii, Curtea subliniaza ca desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului nu trebuie confundata cu punerea in executare a mandatelor de supraveghere tehnica dispuse potrivit Codului de procedura penala. De altfel, Curtea retine ca, in formularea criticii de neconstitutionalitate, autorii pleaca de la o premisa gresita, si anume aceea ca dispozitiile din Codul de procedura penala invocate ar sta la baza desfasurarii activitatii organelor de stat in domeniul securitatii nationale. Asa incat Curtea constata ca sustinerea autorilor obiectiei este neintemeiata, avand in vedere ca Decizia nr.51 din 16 februarie 2016 si Decizia nr.55 din 16 februarie 2022, precitate, nu antameaza si nu se refera la desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr.51/1991, ci se refera la punerea in executare a mandatelor de supraveghere tehnica, potrivit normelor procesual penale, de catre alte organe decat procurorul sau organul de cercetare penala.

70. Cu privire la art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(1)] din legea criticata, se sustine ca permite interceptarea de catre Serviciul Roman de Informatii a avocatilor, in cadrul exercitarii activitatii lor profesionale. Din aceasta perspectiva, se sustine ca textul criticat nu ofera suficiente garantii procedurale pentru a asigura respectarea dreptului la viata privata si a secretului profesional al avocatului, avand in vedere jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, contrar atat dispozitiilor art.26 si 28 din Constitutie si celor ale art.8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si, implicit, ale art.20 din Constitutie, cat si Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat in cadrul procedurilor penale si al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum si dreptul ca o persoana terta sa fie informata in urma privarii de libertate si dreptul de a comunica cu persoane terte si cu autoritati consulare in timpul privarii de libertate si, implicit, dispozitiilor art.148 alin.(4) din Constitutie. Se sustine ca textul criticat permite interceptarea convorbirilor si discutiilor dintre client si avocat, fiind incalcat principiul confidentialitatii client-avocat si, totodata, ca urmare a faptului ca inregistrarile devin probe in procesul penal, se incalca si dreptul la tacere si neautoincriminare, contrar dispozitiilor constitutionale ale art.21 alin.(3), ale art.24 si ale art.20 raportat la prevederile art.6 din Conventie, ale art.4 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 22 octombrie 2013 si, implicit, ale art.148 alin.(4) din Constitutie.

71. In examinarea criticii formulate, Curtea retine ca, prin Decizia nr.23 din 18 ianuarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.235 din 5 aprilie 2017, a respins, ca neintemeiata, obiectia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.I pct.14 [referitor la art.35 alin.(1/1)] si pct.19 [referitor la art.46 alin.(4/3)] din Legea privind modificarea si completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat sunt constitutionale in raport cu criticile formulate. In motivarea solutiei sale, instanta de control constitutional a subliniat statutul privilegiat al corespondentei avocat-client, aceasta beneficiind, in consecinta, si de un tratament juridic specific, fara a se putea pune semnul egalitatii intre aceasta si corespondenta obisnuita intre indivizi. Pentru a ajunge la concluzia mentionata anterior, Curtea a avut in vedere actele normative care reglementeaza relatia avocat-client, secretul profesional care caracterizeaza aceasta relatie, jurisprudenta instantei de control constitutional in materie, precum si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului privind relatia client-avocat.

72. In aceste conditii, Curtea retine ca, in conformitate cu art.28 alin.(1) si art.35 alin.(1) din Legea nr.51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.440 din 24 mai 2018, „Avocatul inscris in tabloul baroului are dreptul sa asiste si sa reprezinte orice persoana fizica sau juridica, in temeiul unui contract incheiat in forma scrisa [...]”, iar „Contactul dintre avocat si clientul sau nu poate fi stanjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului”. De asemenea, „Avocatul este obligat sa acorde asistenta juridica in cauzele in care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de catre barou” (art.40 din lege). Potrivit art.11 din aceeasi lege, „Avocatul este dator sa pastreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost incredintata, cu exceptia cazurilor prevazute expres de lege”.

73. De asemenea, potrivit art.6 alin.(4) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotararea Uniunii Nationale a Barourilor din Romania nr.64/2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.898 din 19 decembrie 2011, „Relatiile dintre avocat si clientii sai se bazeaza pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate si confidentialitate. Drepturile si obligatiile avocatului sunt prevazute de Lege, prezentul statut, codul deontologic si de contractul de asistenta juridica legal incheiat”. In acelasi sens, conform art.109 alin.(2) din Statut, „Activitatea avocatului nu poate fi motivata decat in interesul clientului, apreciat in limitele legii, ale prezentului statut si ale codului deontologic”; totodata, „Avocatul este dator sa isi sfatuiasca clientul cu promptitudine, in mod constiincios, corect si cu diligenta” (art.111 teza intai din Statut). Art.108 alin.(1) din Statut prevede ca „Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activitati specifice profesiei se naste din contractul de asistenta juridica, incheiat in forma scrisa intre avocat si client ori mandatarul acestuia”, iar art.113 dispune ca „Avocatul este confidentul clientului in legatura cu cazul incredintat. Confidentialitatea si secretul profesional garanteaza increderea in avocat si constituie obligatii fundamentale ale avocatului”.

74. Prin urmare, in virtutea contractului de asistenta juridica se nasc drepturi si obligatii specifice profesiei de avocat (Decizia nr.1.210 din 5 octombrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.801 din 30 noiembrie 2010), in considerarea rolului esential al avocatului de aparator al drepturilor si intereselor justitiabililor (Decizia nr.472 din 28 iunie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.573 din 28 iulie 2016, paragraful 28), drept care relatia dintre acestia trebuie sa fie caracterizata prin incredere (a se vedea, in acest sens, si Decizia nr.1.519 din 15 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr.136 din 10 martie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.293 din 18 aprilie 2016, paragraful 23). Curtea a subliniat ca „o aparare eficienta nu poate fi realizata decat daca intre parte si avocatul care ii reprezinta interesele exista o relatie bazata pe incredere deplina, avand in vedere faptul ca partea urmeaza sa ii incredinteze avocatului informatii de natura personala, pe baza carora acesta va construi o aparare adecvata” (a se vedea Decizia nr.1.519 din 15 noiembrie 2011, precitata).

75. Cu privire la relatia client-avocat, in Decizia nr.23 din 18 ianuarie 2017, precitata, paragrafele 34-37, instanta de control constitutional a invocat bogata jurisprudenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului din care transpar caracterul privilegiat si necesitatea reglementarii unor garantii suplimentare de protectie a acesteia. In acest sens, s-a retinut ca instanta de la Strasbourg a statuat ca perchezitia dispusa cu privire la un cabinet de avocat (avocat care nu era banuit de nicio fapta penala) nu a fost insotita de remedii impotriva ingerintelor in secretul profesional, precum, spre exemplu, interdictia de a ridica documente care intra sub privilegiul avocat-client sau supravegherea activitatii de perchezitie de un observator independent capabil sa identifice, independent de echipa de investigare, documentele care erau acoperite de privilegiul profesional. Inspectarea si confiscarea materialelor acoperite de secretul profesional reprezinta o ingerinta disproportionata asupra secretului corespondentei. Curtea a reamintit ca o atingere adusa secretului profesional (al avocatului) poate avea repercusiuni asupra bunei administrari a justitiei si automat asupra art.6 din Conventie (Hotararea din 7 iunie 2007, pronuntata in Cauza Smirnov impotriva Rusiei, paragrafele 46 si 48, si, in acelasi sens, referitor la privilegiul avocat-client, a se vedea si Decizia de inadmisibilitate din 19 septembrie 2002, pronuntata in Cauza Tamosius impotriva Regatului Unit, sau Hotararea din 22 octombrie 2015, pronuntata in Cauza Annagi Hajibeyli impotriva Azerbaidjanului, paragraful 69 si urmatoarele).

76. Caracterul privilegiat al relatiei client-avocat decurge din art.8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, care protejeaza confidentialitatea comunicarilor cu caracter privat, indiferent de continutul si forma acestora (Hotararea din 6 decembrie 2012, pronuntata in Cauza Michaud impotriva Frantei, paragraful 90). Prin urmare, obligatia de raportare a unei operatiuni suspecte instituite in sarcina avocatilor, din moment ce constrange la furnizarea catre o autoritate administrativa de informatii referitoare la o alta persoana, pe care le detin prin natura schimburilor pe le-au avut cu ea, constituie o ingerinta in dreptul lor la respectarea corespondentei (paragraful 91). Curtea de la Strasbourg a remarcat ca, indiferent de finalitatea sa, corespondenta dintre avocat si client beneficiaza de un statut privilegiat in ceea ce priveste confidentialitatea, indiferent de formele schimburilor realizate intre avocati si clienti. Se acorda o mare importanta riscului de alterare a secretului profesional al avocatilor, deoarece acesta poate avea repercusiuni asupra bunei administrari a justitiei in conditiile in care secretul profesional este la baza relatiei de incredere dintre avocat si client (paragraful 117). Curtea a subliniat ca art.8 din Conventie protejeaza confidentialitatea corespondentei dintre indivizi, dar acorda o protectie sporita schimburilor dintre avocati si clienti. Acest lucru se justifica prin faptul ca avocatii au o misiune fundamentala intr-o societate democratica: apararea justitiabililor. Or, un avocat nu poate indeplini aceasta misiune fundamentala daca nu este in masura sa garanteze celor carora le asigura apararea ca schimburile lor raman confidentiale. Relatia de incredere dintre ei, indispensabila indeplinirii acestei misiuni, intra astfel in joc. De aceasta depinde, de asemenea, in mod indirect, dar necesar, si respectarea dreptului justitiabilului la un proces echitabil, mai ales in ceea ce priveste dreptul oricarui „acuzat” de a nu contribui la propria incriminare (paragraful 118) (a se vedea si Hotararea din 23 aprilie 2015, pronuntata in Cauza François impotriva Frantei, paragraful 51, in care Curtea Europeana a Depturilor Omului, de asemenea, reaminteste ca statutul specific al avocatilor ii plaseaza intr-o pozitie centrala in administrarea justitiei, in calitate de intermediari intre justitiabili si instantele de judecata; acestia joaca un rol-cheie in asigurarea increderii publicului in activitatea instantelor, aspect fundamental intr-o democratie si intr-un stat de drept]. Prin urmare, secretul profesional al avocatilor – care presupune inainte de toate o serie de obligatii in sarcina lor – este in mod special protejat de art.8 din Conventie (paragraful 119)).

77. Secretul profesional al avocatilor nu este intangibil, iar instanta de la Strasbourg a constatat ca acesta poate fi limitat, spre exemplu, atunci cand intra in conflict cu dreptul la libertatea de exprimare a avocatului (paragraful 123) (a se vedea si Hotararea din 16 iunie 2016, pronuntata in Cauza Versini-Campinchi si Crasnianski impotriva Frantei, paragraful 77). Importanta acestuia trebuie pusa in balanta cu cea pe care statele membre o dau luptei impotriva spalarii banilor proveniti din activitati ilicite, susceptibili a servi finantarii unor activitati infractionale, in special in domeniul traficului de stupefiante, sau terorismului international (paragraful 123). Obligatia avocatilor de raportare a suspiciunilor referitoare la savarsirea unor infractiuni anume determinate nu contravine in sine textului conventional daca aceasta este reglementata in mod corespunzator, in cazuri limitativ prevazute, si nu atinge esenta insasi a misiunii de aparare (paragrafele 127-132), iar Curtea nu poate invalida alegerea unui stat sau a unui grup de state de a impune prevederi represive in cadrul unui mecanism specific de prevenire (paragraful 124).

78. In privinta interceptarii convorbirilor client-avocat, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca, in mod exceptional, secretul profesional al avocatilor, care se bazeaza pe dreptul la aparare al clientului, nu constituie un obstacol in calea transcrierii unei conversatii dintre un avocat si clientul sau in cadrul interceptarii obisnuite a liniei telefonice a celui din urma daca continutul acesteia este de natura sa duca la prezumptia participarii avocatului insusi la o infractiune si in masura in care aceasta transcriere nu afecteaza dreptul la aparare al clientului. Cu alte cuvinte, Curtea admite ca, fiind enuntata atat de restrictiv, aceasta exceptie de la principiul confidentialitatii conversatiilor dintre avocat si clientul sau contine o garantie adecvata si suficienta impotriva abuzurilor (Hotararea din 16 iunie 2016, pronuntata in Cauza Versini-Campinchi si Crasnianski impotriva Frantei, paragraful 79). Curtea a apreciat ca ceea ce este important in primul rand in acest context este ca dreptul la aparare al clientului sa nu fie afectat, iar transcrierile astfel realizate sa nu fie utilizate impotriva acestuia in procedura la care este supus (paragraful 80). Puterea conferita judecatorului de instructie de a dispune interceptarea, inregistrarea si transcrierea corespondentelor telefonice „era limitata de respectarea dreptului la aparare care guverneaza in special confidentialitatea corespondentelor dintre persoana pusa sub urmarire si avocatul pe care l-a desemnat” si „ca o conversatie telefonica ce are loc intre cei doi nu poate fi transcrisa si depusa la dosar decat daca continutul si natura sa sunt in masura sa duca la prezumptia participarii avocatului respectiv la o infractiune”. Cu alte cuvinte, transcrierea unei conversatii dintre un avocat si clientul sau nu poate fi retinuta in acuzarea clientului pus sub urmarire; ea poate totusi sa fie retinuta in acuzarea avocatului daca releva o infractiune din partea acestuia (paragraful 81).

79. Asa incat, avand in vedere cadrul legal si jurisprudential mentionat, instanta de control constitutional a constatat ca activitatea de asistenta juridica prestata de avocat presupune o relatie de incredere intre acesta si client, ce are la baza secretul profesional, paradigma in care confidentialitatea joaca un rol primordial. Secretul profesional decurge din dreptul de aparare al clientului, care, la randul sau, este o garantie a dreptului la un proces echitabil. Corespondenta dintre acestia contribuie, in mod esential, la realizarea apararii clientului, fiind, asadar, un element intrinsec al dreptului fundamental la aparare, consacrat de art.24 din Constitutie; de aceea, relatia avocat-client este calificata drept una privilegiata (Decizia nr.23 din 18 ianuarie 2017, paragraful 38).

80. De asemenea, Curtea Constitutionala retine ca, in vederea asigurarii unor garantii suplimentare de protectie a acestui tip de corespondenta, art.34 alin.(1) si (2) din Legea nr.51/1995 prevede: „(1) Pentru asigurarea secretului profesional, actele si lucrarile cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau in cabinetul sau sunt inviolabile. Perchezitionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului sau sau ridicarea de inscrisuri si bunuri nu poate fi facuta decat de procuror, in baza unui mandat emis in conditiile legii. (2) Sunt exceptate de la masura ridicarii de inscrisuri si de la masura confiscarii: a) inscrisurile care contin comunicari intre avocat si clientul sau; b) inscrisurile care contin consemnari efectuate de catre avocat cu privire la aspecte referitoare la apararea unui client”. In ceea ce priveste interceptarea convorbirilor client-avocat, acelasi text de lege reglementeaza, in mod expres, la alin.(3) si (4), faptul ca „(3) Nu vor putea fi ascultate si inregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului si nici nu va putea fi interceptata si inregistrata corespondenta sa cu caracter profesional, decat in conditiile si cu procedura prevazute de lege. (4) Raportul dintre avocat si persoana pe care o asista sau o reprezinta nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decat daca exista date ca avocatul savarseste ori pregateste savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute in art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala. Daca pe parcursul sau dupa executarea masurii rezulta ca activitatile de supraveghere tehnica au vizat si raporturile dintre avocat si suspectul ori inculpatul pe care acesta il apara, probele obtinute nu pot fi folosite in cadrul niciunui proces penal, urmand a fi distruse, de indata, de catre procuror. Judecatorul care a dispus masura este informat, de indata, de catre procuror. Judecatorul dispune informarea avocatului”. In mod similar, art.139 alin.(4) din Codul de procedura penala stabileste ca „Raportul dintre avocat si persoana pe care o asista sau o reprezinta nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decat daca exista date ca avocatul savarseste ori pregateste savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la alin.(2). Daca pe parcursul sau dupa executarea masurii rezulta ca activitatile de supraveghere tehnica au vizat si raporturile dintre avocat si suspectul ori inculpatul pe care acesta il apara, probele obtinute nu pot fi folosite in cadrul niciunui proces penal, urmand a fi distruse, de indata, de catre procuror. Judecatorul care a dispus masura este informat, de indata, de catre procuror. Atunci cand apreciaza necesar, judecatorul dispune informarea avocatului”. In mod particular, asigurarea confidentialitatii comunicarilor dintre client si avocat este codificata inclusiv ca drept al persoanei retinute sau arestate (suspect sau inculpat), art.89 alin.(2) din Codul de procedura penala prevazand ca „Persoana retinuta sau arestata are dreptul sa ia contact cu avocatul, asigurandu-i-se confidentialitatea comunicarilor, cu respectarea masurilor necesare de supraveghere vizuala, de paza si securitate, fara sa fie interceptata sau inregistrata convorbirea dintre ei. Probele obtinute cu incalcarea prezentului alineat se exclud”. Asa incat Curtea retine ca dispozitiile din legea speciala care reglementeaza organizarea si exercitarea profesiei de avocat coroborate cu normele din codificarea procesual penala precitate, precum si cu prevederile art.306 alin.(6) din Codul de procedura penala, potrivit carora „Secretul bancar si cel profesional, cu exceptia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, dupa inceperea urmaririi penale”, constituie un cadru normativ apt sa asigure o protectie suplimentara relatiei avocat-client si, implicit, corespodentei dintre acestia. In caz contrar, daca s-ar fi prevazut o exceptare totala a supravegherii tehnice a convorbirilor dintre avocat si client, ar fi fost limitate prevederile Codului de procedura penala in privinta sferei de cuprindere a metodelor speciale de cercetare si supraveghere in sensul ca nu putea fi folosit ca mijloc de proba procesul-verbal intocmit pentru activitatea de supraveghere tehnica ce ar fi vizat comunicarile dintre avocat si client si care nu ar fi fost in legatura cu dreptul la aparare al clientului, vizand activitatea infractionala a avocatului. In schimb, Curtea retine ca probele obtinute in aceasta modalitate si care vizeaza raporturile avocat-client subsumate activitatii de asistenta juridica nu pot fi folosite in procesul penal.

81. In concluzie, Curtea retine ca garantiile specifice, care insotesc relatia privilegiata client-avocat, nu se aplica daca avocatul savarseste el insusi fapte penale. Relatia privilegiata client-avocat subzista insa in toate conditiile si circumstantele, iar savarsirea unor fapte penale de catre avocat excedeaza acestei relatii, ipoteza in care urmeaza sa se aplice normele de drept comun in materie. In aceste conditii, Curtea constata ca cele retinute anterior, precum si considerentele Deciziei nr.23 din 18 ianuarie 2017, precitate, sunt aplicabile mutatis mutandis si in ceea ce priveste activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului din care rezulta inregistrarile la care fac referire dispozitiile art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(1)] din legea criticata, obiectia formulata fiind neintemeiata.

82. Dispozitiile art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(2)] din legea criticata au urmatorul continut: „17. Dupa articolul 139 se introduce un nou articol, art.139/1, cu urmatorul cuprins:

'Inregistrarile obtinute din activitati specifice culegerii de informatii art.139/1. – […] (2) Legalitatea incheierii prin care s-au autorizat activitatile respective, a mandatului emis in baza acesteia, a modului de punere in executare a autorizarii, precum si a inregistrarilor rezultate se verifica in procedura de camera preliminara de catre judecatorul de camera preliminara de la instanta careia ii revine, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta'”.

83. O prima critica cu privire la dispozitiile mentionate in paragraful anterior vizeaza faptul ca legalitatea incheierilor si mandatelor emise de catre judecatorii instantei supreme va fi supusa verificarii judecatorilor de la instantele inferioare, contrar dispozitiilor constitutionale ale art.1 alin.(5) si ale art.126 alin.(3) si (4). Se sustine ca solutia normativa criticata nu realizeaza o punere in acord cu Decizia Curtii Constitutionale nr.55 din 4 februarie 2020, contrar dispozitiilor art.147 alin.(2) si (4) raportat la cele ale art.1 alin.(3) si (5) si ale art.26 si 28 din Constitutie, precum si ca se incalca normele privind competenta strict determinata prin Legea nr.51/1991, imprejurare ce aduce atingere normelor constitutionale cuprinse in art.1 alin.(3) si (5). In concluzie, controlul de legalitate exercitat de judecatorul de camera preliminara de la instanta inferioara celei care a autorizat efectuarea activitatilor specifice culegerii de informatii, potrivit Legii nr.51/1991, este iluzoriu si lipsit de efectivitate, contrar art.21 alin.(3) din Constitutie.

84. Curtea retine ca, prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, analizand exclusiv in ce masura inregistrarile rezultate din desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de proba, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.139 alin.(3) teza finala din Codul de procedura penala sunt constitutionale in masura in care nu privesc inregistrarile rezultate ca urmare a efectuarii activitatilor specifice culegerii de informatii ce presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau libertati fundamentale ale omului desfasurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991.

85. In motivarea solutiei sale, Curtea a retinut, de principiu, ca reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea / enumerarea mijloacelor de proba in materie penala, intra in sfera de competenta a legiuitorului, insa, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de proba, acestea raman guvernate de principiul legalitatii. Curtea a statuat ca includerea unui element in categoria mijloacelor de proba trebuie insotita de garantiile necesare respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, iar, in materia analizata, conferirea calitatii de mijloc de proba in procesul penal anumitor elemente este intrinsec legata de crearea cadrului adecvat care sa confere posibilitatea contestarii legalitatii acestora (paragrafele 30 si 31). In concret, Curtea a admis ca atribuirea calitatii de mijloc de proba in procesul penal inregistrarilor rezultate in urma desfasurarii activitatii specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, in temeiul Legii nr.51/1991, se poate realiza numai in masura in care aceasta reglementare este insotita de o procedura clara si explicita referitoare la verificarea legalitatii acestui element (paragraful 57). Din aceasta perspectiva, Curtea a statuat ca, in cadrul procesului penal, judecatorul trebuie sa poata verifica atat legalitatea mijlocului de proba – inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului -, cat si legalitatea procedeului probatoriu prin care aceste inregistrari au fost obtinute, acest fapt presupunand verificarea inclusiv a legalitatii incheierii prin care s-a incuviintat masura, precum si a mandatului emis cu aceasta ocazie (paragraful 51).

86. Cu acest prilej, Curtea a retinut, totodata, ca, atunci cand analizeaza legalitatea mijlocului de proba si a procedeului probatoriu prin care au fost obtinute inregistrarile, in cazul sistemului reglementat de Codul de procedura penala, judecatorul de camera preliminara are in vedere, pe de o parte, conditiile impuse de dispozitiile legale pentru autorizarea unor asemenea masuri, iar, pe de alta parte, organul competent sa emita aceasta autorizare. In acest context, Curtea a observat ca activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, in mod similar masurilor de supraveghere tehnica reglementate de Codul de procedura penala, sunt supuse, in mod obligatoriu, incuviintarii prealabile a unui judecator, aspect care nu echivaleaza cu existenta unei prezumtii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecatoresc a priori. Astfel, potrivit art.140 alin.(1) din Codul de procedura penala, masura supravegherii tehnice poate fi dispusa in cursul urmaririi penale, de judecatorul de drepturi si libertati de la instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in prima instanta sau de la instanta corespunzatoare in grad acesteia in a carei circumscriptie se afla sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel ca, in cazul acesta, legalitatea administrarii probelor este verificata, in principiu, de o instanta egala in grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnica. In schimb, in cazul activitatii specifice culegerii de informatii care presupune restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, dispusa potrivit Legii nr.51/1991, masura este dispusa intotdeauna de catre un judecator al Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Or, in conditiile in care legiuitorul nu a reglementat o procedura specifica aplicabila in cazul contestarii legalitatii acestora din urma, judecatorul de camera preliminara va analiza legalitatea administrarii probelor prin raportare fie la dispozitiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele din Codul de procedura penala, care difera in mod evident. Daca judecatorul de camera preliminara va adopta ca reper prevederile Codului de procedura penala, se ajunge in situatia in care, desi activitatea specifica culegerii de informatii care presupune restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului a fost autorizata potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de proba si a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obtinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat in considerare la momentul autorizarii masurii. Pe de alta parte, daca judecatorul de camera preliminara va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991, se va ajunge in situatia in care instante ierarhic inferioare celei care a emis mandatul vor avea competenta verificarii elementelor ce tin de legalitatea mijlocului de proba.

87. Asadar, in ipoteza examinata, Curtea a observat ca, daca in cazul supravegherii tehnice, dispusa potrivit Codului de procedura penala, verificarea legalitatii administrarii probelor este realizata, in principiu, de o instanta egala in grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnica, in cazul mandatelor emise in temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalitatii acestora este realizata, de cele mai multe ori, de instante ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizata intotdeauna de Inalta Curte de Casatie si Justitie). Or, Curtea a subliniat ca Legea nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei consacra Inalta Curte de Casatie si Justitie ca instanta specializata in domeniul autorizarii activitatii specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, aspect ce implica o anumita competenta specializata a acesteia, strict determinata de lege (paragraful 54). Din aceasta perspectiva, Curtea a reamintit ca reglementarea competentelor organelor judiciare reprezinta un element esential ce decurge din principiul legalitatii, principiu ce constituie o componenta a statului de drept. Aceasta, deoarece o regula esentiala a statului de drept este aceea ca atributiile/competentele autoritatilor sunt definite prin lege. Principiul legalitatii presupune, in principal, ca organele judiciare actioneaza in baza competentei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune ca acestea trebuie sa respecte atat dispozitiile de drept substantial, cat si pe cele de drept procedural incidente. Pe de alta parte, in ceea ce priveste legiuitorul, principiul legalitatii – componenta a statului de drept – il obliga pe acesta sa reglementeze in mod clar competenta organelor judiciare. In acest sens, Curtea a statuat ca legea trebuie sa precizeze cu suficienta claritate intinderea si modalitatile de exercitare a puterii de apreciere a autoritatilor in domeniul respectiv, tinand cont de scopul legitim urmarit, pentru a oferi persoanei o protectie adecvata impotriva arbitrarului (in acest sens, a se vedea Decizia nr.302 din 4 mai 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.566 din 17 iulie 2017, sau Decizia nr.348 din 17 iunie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.529 din 16 iulie 2014, paragraful 17).

88. Examinand dispozitiile art.I pct.17 [cu referire la art.139/1] din legea criticata, in raport cu sustinerile de neconstitutionalitate formulate prin prezenta obiectie, Curtea constata ca legiuitorul a atribuit calitatea de mijloc de proba in procesul penal inregistrarilor rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, stabilind, in acest sens, o dubla conditionare, respectiv daca din cuprinsul acestora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala si daca au fost respectate prevederile legale care reglementeaza obtinerea acestor inregistrari, aspect confirmat ca fiind constitutional prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cata vreme includerea anumitor elemente in categoria mijloacelor de proba intra in sfera de competenta a legiuitorului.

89. Curtea constata insa ca, reglementand procedura de verificare a legalitatii incheierii prin care s-au autorizat activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, a mandatului emis cu aceasta ocazie, a mijlocului de proba (inregistrarile rezultate din aceste activitati) si a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obtinute, legiuitorul a stabilit, in alin.(2) al art.139/1 din Codul de procedura penala, introdus prin art.I pct.17 din legea criticata, ca organul competent in acest sens este judecatorul de camera preliminara de la instanta careia ii revine, potrivit legii, competenta sa judece cauza in prima instanta, cu alte cuvinte judecatorul de camera preliminara de la instanta sesizata prin rechizitoriu, contrar considerentelor Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020 (paragrafele 51-60), anterior citate.

90. Potrivit jurisprudentei constante a instantei de control constitutional, puterea de lucru judecat ce insoteste deciziile Curtii Constitutionale se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. Astfel, atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor Curtii Constitutionale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art.147 alin.(4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept (a se vedea, in acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr.1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, Decizia nr.415 din 14 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.294 din 5 mai 2010, Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.584 din 17 august 2010, Decizia nr.1018 din 19 iulie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010, Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, Decizia nr.1.615 din 20 decembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2012, sau Decizia nr.783 din 26 septembrie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.684 din 3 octombrie 2012).

91. Or, avand in vedere cele statuate de instanta de control constitutional in considerentele Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020, in sensul ca verificarea legalitatii administrarii probelor trebuie realizata de catre o instanta egala in grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnica, respectiv a autorizat activitatea specifica culegerii de informatii, potrivit Legii nr.51/1991, si faptul ca, in acest din urma domeniu, Inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta specializata, avand competenta specializata, strict determinata de Legea nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei, aspect subliniat, de asemenea, de instanta de control constitutional, in aceeasi decizie, Curtea constata ca legiuitorul nu si-a indeplinit obligatia constitutionala, in sensul punerii in acord a prevederilor declarate neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei, contrar dispozitiilor art.147 din Legea fundamentala.

92. In cadrul procedurii de punere in acord a unei legi / norme constatate neconstitutionala cu o decizie a Curtii Constitutionale, Parlamentul are libertatea de a decide daca modifica acea lege / norma strict in sensul celor statuate de Curte sau daca abandoneaza interventia asupra textului in cauza prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Aceasta deplina competenta de care beneficiaza Parlamentul este insa restransa atunci cand se interpune o decizie a Curtii Constitutionale pronuntata in cadrul controlului a posteriori prin care norma in vigoare, care face obiectul interventiei legislative, a fost declarata neconstitutionala. Intr-o atare ipoteza, Parlamentul este obligat ca, odata declansata procedura de modificare a legii in vederea punerii sale in acord cu Constitutia, sa adopte normele care transpun actul jurisdictional al Curtii, eliminand viciile de neconstitutionalitate constatate. Aceasta obligatie izvoraste direct din textul constitutional al art.147 si impune Parlamentului un rol activ in procesul de constitutionalizare a normelor legale, in acord cu deciziile instantei constitutionale. Intr – o interpretare contrara, ar insemna ca, in aplicarea art.147 alin.(1), (2) si (4) din Constitutie, legiuitorul, in cadrul procedurii de punere in acord a legii cu deciziile Curtii Constitutionale, are un drept de selectie cu privire la acestea, prin actul sau decizional putand chiar sa mentina in legislatie norme afectate de vicii de neconstitutionalitate (Decizia nr.466 din 29 iulie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.862 din 25 octombrie 2019, paragraful 166, sau Decizia nr.467 din 29 iulie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.765 din 20 septembrie 2019, paragraful 247).

93. Totodata, Curtea retine ca infractiunile date in competenta de prima instanta Inaltei Curti de Casatie si Justitie sunt cele strict reglementate in art.40 alin.(1) din Codul de procedura penala, respectiv infractiunile de inalta tradare, infractiunile savarsite de senatori, deputati si membri din Romania in Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecatorii Curtii Constitutionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecatorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie si de procurorii de la Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, de judecatorii de la curtile de apel si Curtea Militara de Apel, precum si de procurorii de la parchetele de pe langa aceste instante . Cu privire la celelalte infractiuni, competenta functionala, dupa materie si dupa calitatea persoanei, este partajata, potrivit dispozitiilor art.35-38 din Codul de procedura penala, intre judecatorie, tribunal si curte de apel. Asa incat Curtea constata ca, in aplicarea dispozitiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(2)] din legea criticata, verificarea legalitatii incheierii pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie, prin care s-au autorizat activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, potrivit Legii nr.51/1991, a mandatului emis in baza acestei incheieri, a modului de punere in executare a autorizarii, precum si a inregistrarilor rezultate se va realiza in procedura de camera preliminara de catre judecatorul de camera preliminara de la judecatorie, tribunal ori curtea de apel, pentru infractiunile date in competenta de prima instanta acestora. In consecinta, se ajunge in situatia in care instante judecatoresti ierarhic inferioare celei care a autorizat activitatile specifice culegerii de informatii ce presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, respectiv care a emis mandatul, potrivit Legii nr.51/1991, au competenta verificarii elementelor ce tin de legalitatea mijlocului de proba. Mai mult, Curtea constata ca legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce tin de legalitatea inregistrarilor – mijloc de proba in procesul penal – rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, desfasurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Curtea constata ca reglementarea in aceasta materie a unui control formal si lipsit de efectivitate determina lipsa de eficienta a procedurii contestarii legalitatii administrarii probelor cu consecinte in planul respectarii accesului liber la justitie si dreptului la un proces echitabil.

94. Pentru aceste motive, Curtea constata ca prevederile art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(2)] din legea criticata sunt neconstitutionale, fiind contrare dispozitiilor art.21 alin.(1) si (3) si ale art.147 din Constitutie.

95. Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectiile Unite – sustine ca prevederile art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(2)] din legea criticata incalca dreptul de acces la justitie al persoanelor care nu au o calitate in procesul penal sau care au calitatea de suspect, cata vreme, in ipoteza trimiterii in judecata, inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii, constituind mijloace de proba in procesul penal, pot fi verificate in cadrul procedurii de camera preliminara, iar, in schimb, in toate celelalte situatii in care nu se dispune trimiterea in judecata prin rechizitoriu, legalitatea acestor inregistrari nu poate fi verificata de catre judecator sau instanta, desi au valoare de mijloc de proba.

96. Curtea retine ca, prin Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.529 din 6 iulie 2017, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca solutia legislativa cuprinsa in dispozitiile art.145 din Codul de procedura penala, care nu permite contestarea legalitatii masurii supravegherii tehnice de catre persoana vizata de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstitutionala. Pornind de la premisa ca, prin insasi dispunerea masurilor de supraveghere tehnica, persoana supravegheata sufera o ingerinta in sfera dreptului sau la viata privata, Curtea a analizat, in decizia precitata, in ce masura inexistenta unui control a posteriori al legalitatii dispunerii masurii supravegherii tehnice respecta conditiile prevazute de Constitutie si de Conventie referitoare la restrangerea exercitiului dreptului de acces la o instanta in scopul protejarii dreptului unei persoane la viata privata. Din analiza dispozitiilor constitutionale si conventionale si a jurisprudentei proprii, precum si a celei a Curtii Europene a Drepturilor Omului, instanta de control constitutional a constatat ca, in materia masurilor de supraveghere tehnica, ce constituie o ingerinta in viata privata a persoanelor supuse acestor masuri, trebuie sa existe un control a posteriori incuviintarii si punerii in executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusa masurilor de supraveghere tehnica trebuie sa poata exercita acest control in scopul verificarii indeplinirii conditiilor prevazute de lege pentru luarea masurii, precum si a modalitatilor de punere in executare a mandatului de supraveghere tehnica. Totodata, Curtea a retinut ca, in cadrul procesului penal, posibilitatea contestarii legalitatii masurii supravegherii tehnice este circumstantiata de legiuitor numai in ceea c e priveste persoana inculpatului, in cadrul procedurii de camera preliminara, dupa trimiterea in judecata, precum si in cadrul procedurii de camera preliminara atunci cand se solutioneaza plangerea impotriva solutiei de clasare, daca in cauza a fost pusa in miscare actiunea penala. Astfel, Curtea a constatat ca reglementarea expresa a modalitatii de contestare a legalitatii masurii supravegherii tehnice determina excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate in dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanta de judecata care sa poata analiza acest aspect. Asa incat Curtea a constatat ca, in ceea ce priveste persoanele supuse masurilor de supraveghere tehnica, altele decat inculpatul, statul nu si-a respectat obligatia pozitiva de a reglementa o forma de control a posteriori, iar acest fapt determina incalcarea prevederilor art.26 si 53 din Constitutie, precum si a prevederilor art.8 si 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Din aceasta perspectiva, Curtea a statuat ca controlul a posteriori in materie trebuie sa se refere la analiza legalitatii masurii supravegherii tehnice, indiferent daca aceasta verificare se realizeaza in cadrul procesului penal sau independent de acesta. Asadar, Curtea a apreciat ca existenta unui control a posteriori ce are in vedere aceste aspecte se constituie intr-o garantie a dreptului la viata privata, care contureaza si, in final, pe langa celelalte elemente necesare si recunoscute la nivel constitutional si conventional, determina existenta proportionalitatii intre masura dispusa si scopul urmarit de aceasta, precum si necesitatea ei intr-o societate democratica. In aceste conditii, Curtea constata ca, in ceea ce priveste masurile de supraveghere tehnica dispuse potrivit Codului de procedura penala, introducerea, prin art.I pct.19 din legea criticata, a dispozitiilor art.145/1 din Codul de procedura penala, avand denumirea marginala „Plangerea impotriva masurilor de supraveghere tehnica”, este in acord cu solutia si considerentele Deciziei nr.244 din 6 aprilie 2017, precitata.

97. Critica Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, avand ca premisa Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, precitata, are insa in vedere inregistrarile (mijloc de proba) ce rezulta din desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991 privind securitatea nationala a Romaniei. Pentru a raspunde criticii astfel formulate, in ceea ce priveste activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, Curtea va face distinctie intre acele activitati din care pot rezulta inregistrari, care sunt comunicate organelor de urmarire penala, intrucat din cuprinsul acestora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala si care dobandesc calitatea de mijloace de proba in procesul penal, indiferent daca s-a dispus ori nu s-a dispus trimiterea in judecata a persoanei vizate de acestea, pe de o parte, si acele activitati din care pot rezulta inregistrari, dar care nu sunt comunicate organelor de urmarire penala, intrucat din cuprinsul acestora nu rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala, pe de alta parte.

98. Curtea constata ca in ipotezele mentionate anterior, activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului (ca si masurile de supraveghere tehnica reglementate de Codul de procedura penala) sunt supuse, in mod obligatoriu, incuviintarii prealabile a unui judecator (de la Inalta Curte de Casatie si Justitie), insa, astfel cum s-a retinut in mod constant in jurisprudenta Curtii, rationamentul, care conduce la concluzia potrivit careia calitatea de magistrat a celui care dispune si supravegheaza inregistrarile implica, ipso facto, legalitatea si conformitatea acestora cu art.8 din Conventie, nu poate fi primit, un astfel de rationament facand inoperant orice recurs formulat de partile interesate (Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, paragraful 50). Cu alte cuvinte, incuviintarea acestor activitati de catre un judecator nu echivaleaza cu existenta unei prezumtii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecatoresc a posteriori al legalitatii inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, precum si a elementelor ce tin de legalitatea acestora (incheiere, mandat, punere in executare).

99. In aceste imprejurari, cat priveste prima ipoteza, Curtea retine ca verificarea legalitatii inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii, care sunt comunicate organelor de urmarire penala si care dobandesc calitatea de mijloace de proba in procesul penal in care s-a dispus trimiterea in judecata, are loc potrivit art.139/1 alin.(2) din Codul de procedura penala, introdus prin art.I pct.17 din legea criticata, in procedura de camera preliminara. In schimb, Curtea constata ca, in cazul inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii, care sunt comunicate organelor de urmarire penala si care dobandesc calitatea de mijloace de proba in dosarul penal in care nu s-a dispus trimiterea in judecata, nici persoana vizata de aceste activitati, care nu a dobandit in acea cauza calitatea de parte, si nici inculpatul fata de care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala sau clasarea nu pot contesta legalitatea acestor inregistrari si nici elementele ce tin de legalitatea mijlocului de proba (respectiv incheierea prin care au fost autorizate activitatile specifice culegerii de informatii, potrivit Legii nr.51/1991, mandatul emis in baza acesteia si procedeul probatoriu prin care acestea au fost obtinute). Asa incat Curtea constata ca, in cadrul procesului penal, posibilitatea contestarii legalitatii inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii si a elementelor ce tin de legalitatea mijlocului de proba este circumstantiata de legiuitor doar in ceea ce il priveste pe inculpat, dupa trimiterea in judecata, in cadrul camerei preliminare. In conditiile atribuirii calitatii de mijloc de proba inregistrarilor ce rezulta din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, fara a distinge dupa cum acestea au valoare probatorie in faza de urmarire penala ori in fazele ulterioare ale procesului penal, Curtea constata ca este nejustificata excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate in dosarul penal sau au calitatea de suspect ori de inculpat, atunci cand fata de acesta s-a dispus renuntarea la urmarirea penala sau clasarea, de la posibilitatea accederii la o instanta de judecata care sa verifice legalitatea acestor inregistrari, precum si a elementelor circumscrise acesteia (incheiere, mandat, punere in executare). Desi textul de lege criticat nu prevede, in mod expres, eliminarea persoanelor care nu au nicio calitate in dosarul penal ori au calitatea de suspect sau de inculpat, atunci cand fata de acesta s-a dispus renuntarea la urmarirea penala sau clasarea, de la posibilitatea exercitarii unui control in vederea verificarii legalitatii inregistrarilor rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii, Curtea retine ca excluderea rezulta tocmai din faptul ca legiuitorul nu a reglementat, in mod separat, un astfel de control a posteriori.

100. In aceste conditii, chiar daca imbraca forma unei omisiuni legislative, Curtea constata ca viciul de neconstitutionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care genereaza, eo ipso, incalcarea dreptului constitutional de acces liber la justitie si a dreptului la viata intima, familiala si privata (in acest sens, a se vedea Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.353 din 28 mai 2010, pct.I). Curtea retine, totodata, ca in cazul art.I pct.17 [cu referire la art.139/1] din legea criticata nu ne aflam in prezenta unei simple optiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art.61 alin.(1) din Constitutie, potrivit carora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, ci a unei omisiuni legislative cu relevanta constitutionala, care atrage competenta instantei de contencios constitutional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constitutionalitate (in acest sens, a se vedea, Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.427 din 9 iunie 2017, paragraful 31). Curtea Constitutionala a statuat in jurisprudenta sa ca, intr-o atare situatie, chiar daca imbraca forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstitutionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune si imprecizia legislativa sunt cele care genereaza incalcarea normelor constitutionale. Or, Curtea Constitutionala, potrivit art.142 din Legea fundamentala, este garantul suprematiei Constitutiei, ceea ce presupune, printre altele, verificarea conformitatii intregului drept cu Constitutia (a se vedea, de exemplu, Decizia nr.503 din 20 aprilie 2010, precitata, sau Decizia nr.107 din 27 februarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.318 din 30 aprilie 2014).

101. Totodata, Curtea constata ca, pe langa obligatia pozitiva de a reglementa in Codul de procedura penala o forma de control a posteriori pe care persoanele in cauza, mentionate anterior, sa il poata accesa in scopul verificarii legalitatii inregistrarilor (mijloace de proba) ce rezulta din desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, precum si a elementelor ce tin de acestea, respectand aceleasi garantii procedurale aplicabile in cazul contestarii masurilor de supraveghere tehnica dispuse potrivit Codului de procedura penala, legiuitorul are obligatia de a reglementa si procedura aplicabila conservarii si/sau distrugerii acestor inregistrari.

102. Revenind la cea de-a doua ipoteza, in care inregistrarile rezultate din desfasurarea activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, nu sunt comunicate organelor de urmarire penala, intrucat din cuprinsul acestora nu au rezultat date si informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala, Curtea retine ca informarea persoanei vizate de aceste activitati, precum si contestarea legalitatii inregistrarilor trebuie sa faca obiectul de reglementare al Legii nr.51/1991 privind

securitatea nationala a Romaniei, iar nu al Codului de procedura penala. Cata vreme procedura de autorizare a activitatilor specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului este reglementata in legea speciala privind securitatea nationala a Romaniei, acelasi act normativ trebuie sa statueze si cu privire la informarea persoanei vizata de acestea si contestarea a posteriori a legalitatii inregistrarilor rezultate din desfasurarea acestor activitati, care nu au fost comunicate organelor de urmarire penala. Avand in vedere insa ca dispozitiile Legii nr.51/1991 nu fac obiect al prezentei sesizari de neconstitutionalitate, instanta de control constitutional va aprecia doar cu privire la caracterul neconstitutional al prevederilor art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(2)] din legea criticata, prin raportare la criticile de neconstitutionalitate examinate, si, in acest sens, Curtea constata ca sustinerile Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, sunt intemeiate, textul de lege criticat fiind contrar atat dispozitiilor art.21 alin.(1) si ale art.26 din Legea fundamentala, cat si prevederilor art.8 si 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

103. Dispozitiile art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(3)] din legea criticata au urmatorul continut: „19. Dupa articolul 145 se introduce un nou articol, art.145/1, cu urmatorul cuprins:

'Plangerea impotriva masurilor de supraveghere tehnica art.145/1. – […] (3) Termenul de exercitare a plangerii este de 20 de zile si curge, dupa caz: a) de la data primirii incunostintarii scrise prevazute la alin.(2), cand informarea scrisa prevazuta la art.145 alin.(1) si, dupa caz, prezentarea continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare au loc inainte de rezolvarea cauzei; b) de la data primirii informarii scrise prevazute la art.145 alin.(1) sau, dupa caz, de la data prezentarii continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare, cand aceasta are loc dupa rezolvarea cauzei […]'.”.

Dispozitiile art.II alin.(2) din legea criticata au urmatorul continut: „(2) Daca anterior intrarii in vigoare a prezentei legi nu au facut obiectul unor hotarari judecatoresti definitive in ceea ce priveste legalitatea lor, masurile de supraveghere tehnica prevazute la alin.(1) pot fi contestate in termen de 20 de zile, care curge: a) de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, cand informarea scrisa prevazuta la art.145 alin.(1) si, dupa caz, prezentarea continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare au avut loc inainte de intrarea in vigoare a acesteia; b) de la data primirii informarii scrise prevazute la art.145 alin.(1) sau, dupa caz, de la data prezentarii continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare, daca aceasta este ulterioara intrarii in vigoare a prezentei legi”.

104. Critica vizeaza lipsa de claritate a textelor de lege mentionate, intrucat, in opinia Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, acestea nu permit identificarea, in concret, a modalitatii de calcul a termenului de exercitare a plangerii impotriva masurii de supraveghere tehnica si a modului de punere in executare a acesteia.

105. Curtea retine ca, prin Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, anterior citata, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca solutia legislativa cuprinsa in dispozitiile art.145 din Codul de procedura penala, care nu permite contestarea legalitatii masurii supravegherii tehnice de catre persoana vizata de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstitutionala. In considerentele deciziei mentionate, instanta de control constitutional a retinut ca, in ceea ce priveste persoanele supuse masurilor de supraveghere tehnica, altele decat inculpatul, statul nu si-a respectat obligatia pozitiva de a reglementa o forma de control a posteriori, pe care persoana in cauza sa il poata accesa in scopul verificarii indeplinirii conditiilor si, implicit, a legalitatii acestei masuri. Acest fapt determina incalcarea prevederilor art.26 si 53 din Constitutie, precum si a celor ale art.8 si 13 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Asa incat, avand in vedere solutia si considerentele deciziei mentionate, legiuitorul a reglementat in art.I pct.19 [cu referire la art.145/1] din legea criticata plangerea impotriva masurilor de supraveghere tehnica si a modului de punere in executare a acestora, care poate fi formulata dupa rezolvarea cauzei de catre procuror, de orice persoana cu privire la care s-a dispus sau s-a confirmat o masura de supraveghere tehnica si care nu a dobandit in acea cauza calitatea de parte, precum si de inculpatul fata de care s-a dispus renuntarea la urmarirea penala sau clasarea, iar, la art.II din legea criticata, dispozitii tranzitorii cat priveste contestarea legalitatii masurilor de supraveghere tehnica dispuse in cauzele penale solutionate de procuror anterior intrarii in vigoare a legii criticate, daca acestea se aflau in curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, a Deciziei Curtii Constitutionale nr.244 din 6 aprilie 2017, ori au fost dispuse si puse in executare intre aceasta data si data intrarii in vigoare a legii criticate.

106. Curtea retine ca, in cadrul acestei proceduri, anterior formularii plangerii impotriva masurilor de supraveghere tehnica, procurorul informeaza persoana supravegheata despre masura de supraveghere tehnica ce a fost dispusa in privinta sa. In acest sens, art.I pct.18 [cu referire la art.145] din legea criticata prevede ca „ Art.145. – (1) In cel mult 10 zile de la incetarea masurii de supraveghere tehnica, procurorul informeaza in scris pe fiecare persoana supravegheata despre masura de supraveghere tehnica ce a fost dispusa in privinta sa. (2) In termen de 20 de zile de la primirea informarii scrise prevazute la alin.(1), persoana supravegheata are dreptul de a solicita procurorului sa-i aduca la cunostinta continutul proceselor-verbale in care sunt consemnate activitatile de supraveghere tehnica efectuate, precum si sa-i asigure ascultarea convorbirilor, comunicarilor sau conversatiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnica. (3) Procurorul poate sa amane motivat, cel mai tarziu pana la rezolvarea cauzei, efectuarea informarii scrise sau prezentarea continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare, daca aceasta ar putea conduce la: a) perturbarea sau periclitarea bunei desfasurari a urmaririi penale in cauza; b) punerea in pericol a sigurantei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; c) dificultati in supravegherea tehnica asupra altor persoane implicate in cauza”. Curtea observa ca textul de lege precitat reglementeaza, ca regula, informarea persoanei supravegheate „in cel mult 10 zile de la incetarea masurii de supraveghere tehnica” si, ca exceptie, amanarea – motivata si conditionata – a informarii si a prezentarii continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare „pana la rezolvarea cauzei”. Dispozitiile art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(1)] din legea criticata stabilesc ca plangerea impotriva masurii si a modului de punere in executare a acesteia poate fi formulata „dupa rezolvarea cauzei”, sub sanctiunea respingerii ca inadmisibila a plangerii, prevazuta la art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(8)] din legea criticata. In acest sens, indata dupa rezolvarea cauzei, procurorul incunostinteaza in scris persoana supravegheata cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonantei de clasare ori de renuntare la urmarirea penala. Art.I pct.19 [cu referire la introducerea art.145/1 alin.(3)] din legea criticata reglementeaza un termen de 20 de zile de exercitare a plangerii si stabileste doua momente diferite de la care incepe sa curga, respectiv „de la data primirii incunostintarii scrise” prevazute la alin.(2) [cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonantei de clasare ori de renuntare la urmarirea penala], cand informarea scrisa prevazuta la art.145 alin.(1) si, dupa caz, prezentarea continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare au loc „inainte de rezolvarea cauzei”, respectiv „de la data primirii informarii scrise” prevazute la art.145 alin.(1) sau, dupa caz, „de la data prezentarii continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare”, cand aceasta are loc „dupa rezolvarea cauzei”.

107. Curtea observa ca, potrivit art.I pct.18 [cu referire la art.145] din legea criticata, informarea persoanei supravegheate are loc, intotdeauna, cel mai tarziu „pana la rezolvarea cauzei”, in timp ce art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(3)] din legea criticata reglementeaza momentul curgerii termenului de formulare a plangerii prin raportare la informarea persoanei supravegheate / prezentarea continutului suporturilor si a proceselor-verbale, „inainte de rezolvarea cauzei” ori „dupa rezolvarea cauzei”. Din coroborarea cele doua texte de lege s-ar putea deduce ca legiuitorul a reglementat modalitatea de calcul al termenului de exercitare a plangerii impotriva masurii de supraveghere tehnica si a modului de punere in executare a acesteia intr-o maniera neclara, ambigua. Cu toate acestea, Curtea constata ca norma criticata este redactata cu suficienta claritate pentru a permite aplicarea ei, cu atat mai mult cu cat precizia legii nu trebuie sa fie inteleasa in mod absolut. Astfel, Curtea reaminteste ca, in succesiunea etapelor procedurale ce caracterizeaza procedura dispunerii masurilor de supraveghere tehnica, efectuarea informarii persoanei supravegheate sau prezentarea continutului suporturilor/proceselor-verbale are loc cel mai tarziu pana la rezolvarea cauzei, in acest sens art.I pct.18 [cu referire la art.145 alin.(3) din Codul de procedura penala] din legea criticata stabilind ca „(3) Procurorul poate sa amane motivat, cel mai tarziu pana la rezolvarea cauzei, efectuarea informarii scrise sau prezentarea continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare […]”. Curtea retine ca, in practica, pot sa apara situatii in care efectuarea informarii persoanei supravegheate sau prezentarea continutului suporturilor / proceselor-verbale sa aiba loc in proximitatea etapei rezolvarii cauzei (respectiv cu cateva zile sau chiar cu o zi anterior dispunerii unei solutii in cauza), astfel ca primirea informarii scrise sau, dupa caz, a continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare are loc dupa rezolvarea cauzei. In acest sens, art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(3) lit.b) din Codul de procedura penala] din legea criticata prevede ca „[…] (3) Termenul de exercitare a plangerii este de 20 de zile si curge, dupa caz: […] b) de la data primirii informarii scrise prevazute la art.145 alin.(1) sau, dupa caz, de la data prezentarii continutului suporturilor pe care sunt stocate activitatile de supraveghere tehnica ori a proceselor-verbale de redare, cand aceasta are loc dupa rezolvarea cauzei”.

108. Dispozitiile art.1 alin.(5) din Constitutie reglementeaza obligatia respectarii Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor. Prin urmare, Parlamentul are obligatia de a legifera in acord cu dispozitia constitutionala citata, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate si previzibilitate a normelor juridice. Or, prin raportare la exigentele constitutionale anterior referite, Curtea constata ca reglementarea in mod distinct a momentului de la care incepe sa curga termenul de formulare a plangerii, dupa cum efectuarea informarii/prezentarii continutului suporturilor si a proceselor-verbale a avut loc inainte de rezolvarea cauzei, respectiv primirea informarii/continutului suporturilor si a proceselor-verbale a avut loc dupa rezolvarea cauzei, este clara si neechivoca, necontravenind prevederilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentala. Considerentele retinute anterior sunt aplicabile mutatis mutandis si in ceea ce priveste obiectia formulata cu privire la dispozitiile art.II alin.(2) din legea criticata.

109. Pentru toate aceste argumente, Curtea constata ca dispozitiile art.I pct.19 [cu referire la art.145/1 alin.(3)] si ale art.II alin.(2) din legea criticata sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.

110. Dispozitiile art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)] din legea criticata au urmatorul continut: „La articolul 281, alineatele (3) si (4) se modifica si vor avea urmatorul cuprins: '[...] (4) Incalcarea dispozitiilor legale prevazute la alin.(1) lit.b/1), e) si f) poate fi invocata: a) pana la incheierea procedurii in camera preliminara, daca incalcarea a intervenit in cursul urmaririi penale; b) in orice stare a procesului, daca incalcarea a intervenit in procedura camerei preliminare sau in cursul judecatii; c) in orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit incalcarea, cand instanta a fost sesizata cu un acord de recunoastere a vinovatiei'”.

111. Critica consta in acea ca, prin acest text, se instituie un sistem de invocare a neregularitatilor ce rezulta din nerespectarea dispozitiilor art.281 alin.(1) din Codul de procedura penala, diferentiat, in functie de momentul in care acestea au intervenit, contrar atat regimului juridic al nulitatii absolute, cat si dispozitiilor art.1 alin.(3) si (5) si ale art.24 alin.(1) din Constitutie, precum si considerentelor Deciziei nr.88 din 13 februarie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.499 din 20 iunie 2019, paragrafele 32, 41 si 42.

112. Cu privire la dispozitiile art.281 alin.(1) lit.f) si alin.(4) lit.a) din Codul de procedura penala – examinand, in controlul de constitutionalitate a posteriori, dispozitiile mentionate, prin raportare la critici similare celor formulate prin prezenta obiectie, referitoare la instituirea unui termen (incheierea procedurii in camera preliminara) pana la care se poate invoca nulitatea absoluta ce decurge din nerespectarea in faza camerei preliminare a dispozitiei referitoare la obligativitatea asistarii de catre avocat a suspectului sau a inculpatului –, Curtea Constitutionala a pronuntat Decizia nr.88 din 13 februarie 2019, precitata, prin care a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art.281 alin.(4) lit.a) din Codul de procedura penala raportat la art.281 alin.(1) lit.f) din acelasi act normativ sunt neconstitutionale. Curtea constata ca modificarea, prin art.I pct.34 din legea criticata, a dispozitiilor art.281 alin.(4) lit.a) si b) din Codul de procedura penala – in sensul ca incalcarea dispozitiilor art.281 alin.(1) lit.f) din Codul de procedura penala poate fi invocata pana la incheierea procedurii in camera preliminara, daca incalcarea a intervenit in cursul urmaririi penale, respectiv poate fi invocata in orice stare a procesului, daca incalcarea a intervenit in procedura camerei preliminare sau in cursul judecatii – este in acord cu solutia si considerentele Deciziei nr.88 din 13 februarie 2019, precitata.

113. Totodata, Curtea retine ca, prin Decizia nr.302 din 4 mai 2017, anterior citata, a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca solutia legislativa cuprinsa in dispozitiile art.281 alin.(1) lit.b) din Codul de procedura penala, care nu reglementeaza in categoria nulitatilor absolute incalcarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala si dupa calitatea persoanei a organului de urmarire penala, este neconstitutionala. Asa incat, prin art.I pct.33 din legea criticata, legiuitorul a introdus la art.281 alin.(1) din Codul de procedura penala, dupa lit.b), o noua litera, lit.b/1), prin care a stabilit ca determina intotdeauna aplicarea nulitatii absolute incalcarea dispozitiilor privind „competenta materiala si competenta dupa calitatea persoanei a organului de urmarire penala”. In ceea ce priveste acest nou caz de nulitate absoluta, in mod similar cazului de nulitate absoluta deja reglementat la art.281 alin.(1) lit.e) din Codul de procedura penala, referitor la prezenta suspectului sau a inculpatului, atunci cand participarea sa este obligatorie potrivit legii, legiuitorul a instituit un termen (incheierea procedurii in camera preliminara) pana la care se poate invoca nulitatea absoluta ce decurge din incalcarea, in faza urmaririi penale, a competentei materiale si a competentei dupa calitatea persoanei a organului de urmarire penala, respectiv a dispozitiilor privind prezenta suspectului sau a inculpatului, atunci cand participarea lor este obligatorie potrivit legii.

114. In raport cu critica formulata, Curtea retine ca limitarea in timp a momentului pana la care pot fi invocate cele doua cazuri de nulitate absoluta, mentionate anterior, atunci cand incalcarea a intervenit in cursul urmaririi penale, corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizate prin introducerea de catre legiuitor in cadrul acestuia, prin dispozitiile art.342-348 din Codul de procedura penala, a camerei preliminare. Aceasta are ca obiect, conform art.342 din acelasi cod, solutionarea problemelor ce vizeaza competenta instantei, legalitatea sesizarii, legalitatea administrarii probelor si legalitatea actelor efectuate de catre organele de urmarire penala. Asadar, Curtea constata ca ratiunea normei criticate, referitoare la stabilirea unui termen pana la care poate fi invocata nulitatea absoluta, poate fi generata de rolul fazei procesuale a camerei preliminare, care trebuie sa examineze tocmai neregularitatile de procedura ivite inaintea fazei de judecata, pentru ca aceasta din urma sa dobandeasca celeritatea impusa de cerinta solutionarii cauzei intr-un termen rezonabil. Curtea retine ca, in ipoteza normei de la art.I pct.33 din legea criticata, emiterea rechizitoriului de catre procurorul de la parchetul necompetent echivaleaza cu nelegalitatea sesizarii instantei, precum si cu neregularitatea actului de sesizare. Prin urmare, in ipoteza sesizarii instantei prin rechizitoriu, nerespectarea dispozitiilor referitoare la competenta materiala si dupa calitatea persoanei a organului de urmarire penala poate fi invocata cel mai tarziu pana la incheierea procedurii de camera preliminara. Asa incat Curtea retine ca reglementarea unei noi structuri a procesului penal coroborata cu necesitatea solutionarii cauzei (faza de judecata) intr-un termen rezonabil constituie un motiv ce justifica optiunea legiuitorului de a norma in anumite cazuri un termen pana la care nulitatea absoluta poate fi ridicata. Solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal determina si justifica optiunea legislativa criticata.

115. Totodata, Curtea retine ca impunerea, prin lege, a unor exigente cum ar fi instituirea unor termene sau conditii procesuale, pentru valorificarea de catre titular a dreptului sau subiectiv, chiar daca constituie conditionari ale accesului liber la justitie, are o solida si indiscutabila justificare prin prisma finalitatii urmarite, constand in limitarea in timp a starii de incertitudine in derularea raporturilor juridice si in restrangerea posibilitatilor de exercitare abuziva a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigura ordinea de drept, indispensabila pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atat a intereselor generale, cat si a drepturilor si intereselor legitime ale celorlalti titulari, carora statul este tinut, in egala masura, sa le acorde ocrotire. In aceste conditii, Curtea constata ca art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)] din legea criticata nu este de natura sa incalce dreptul la un proces echitabil al participantilor la procesul penal, de vreme ce acestia beneficiaza de garantiile specifice dreptului fundamental prevazut la art.21 alin.(3) din Legea fundamentala, putandu-si apara inclusiv drepturile si interesele procesuale sau procedurale, in cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizata prin egalitatea armelor si prin caracterul rezonabil al termenului de solutionare a cauzelor. In ceea ce priveste pretinsa incalcare prin dispozitiile criticate a dreptului la aparare, acesta presupune, in sens larg, dreptul oricarui participant la procesul penal de a-si formula apararile personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Avand insa in vedere critica formulata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, Curtea constata ca art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)] din legea criticata nu incalca garantiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art.24 din Constitutie.

116. Prin urmare, Curtea constata ca dispozitiile art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)] din legea criticata sunt constitutionale in raport cu criticile formulate.

117. Dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1) si (1/2)] din legea criticata au urmatorul continut: „La articolul 345, dupa alineatul (1) se introduc doua noi alineate, alin.(1/1) si (1/2), cu urmatorul cuprins:

'(1/1) In cazul in care actul de sesizare se intemeiaza pe probe ce constituie informatii clasificate, judecatorul de camera preliminara solicita autoritatii competente, de urgenta, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare si, dupa caz, acorda aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate accesul la informatiile clasificate, conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege. Daca acestia nu detin autorizatia de acces prevazuta de lege, iar partile sau, dupa caz, persoana vatamata nu-si desemneaza un alt aparator care detine autorizatia prevazuta de lege, judecatorul de camera preliminara ia masuri pentru desemnarea unor avocati din oficiu care detin aceasta autorizatie. (1/2) Dupa consultarea autoritatii competente, judecatorul de camera preliminara, prin incheiere, poate refuza motivat accesul la informatiile clasificate daca acesta ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important. In acest caz, informatiile clasificate nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza'”,

iar dispozitiile art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11) si (12)] din legea criticata au urmatorul continut:

„La articolul 374, dupa alineatul (10) se introduc doua noi alineate, alin.(11) si (12), cu urmatorul cuprins:

'(11) Daca urmeaza a fi administrate probe ce constituie informatii clasificate, instanta solicita autoritatii competente, de urgenta, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare si, dupa caz, acorda aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate accesul la informatiile clasificate, conditionat de detinerea autorizatiei de acces prevazute de lege. Daca acestia nu detin autorizatia de acces prevazuta de lege, iar partile sau, dupa caz, persoana vatamata nu-si desemneaza un alt aparator care detine autorizatia prevazuta de lege, instanta ia masuri pentru desemnarea unor avocati din oficiu care detin aceasta autorizatie.

(12) Dupa consultarea autoritatii competente, instanta, prin incheiere, poate refuza motivat accesul la informatiile clasificate daca acesta ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important. In acest caz, informatiile clasificate nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza'”.

118. O prima critica de neconstitutionalitate formulata este in sensul ca exercitarea dreptului la un proces echitabil si a dreptului la aparare al partilor si al persoanei vatamate este conditionata de existenta unei autorizatii de acces la informatii clasificate, eliberata de o autoritate administrativa, in urma unei proceduri administrative de verificare. Se sustine, astfel, ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1)], precum si dispozitiile art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11)] din legea criticata sunt contrare celor statuate de Curtea Constitutionala in Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.175 din 23 februarie 2018, paragrafele 26-32, 61-63, 70 si 71, astfel ca se incalca, implicit, dispozitiile art.147 alin.(4) din Constitutie, precum si dispozitiile constitutionale ale art.11, ale art.20, ale art.16 alin.(1) si (2), ale art.21 alin.(3), ale art.24 si ale art.124 alin.(2).

119. Examinand dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1)], precum si dispozitiile art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11)] din legea criticata in raport cu sustinerile autorilor obiectiei, Curtea constata ca acestea transpun intocmai considerentele Deciziei nr.21 din 18 ianuarie 2018, precitate, prin care instanta de control constitutional a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca sintagma „instanta solicita” cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de catre aparatorul inculpatului” din cuprinsul dispozitiilor art.352 alin.(11) din Codul de procedura penala, precum si sintagma „autoritatea emitenta” din cuprinsul dispozitiilor art.352 alin.(12) din Codul de procedura penala sunt neconstitutionale. Astfel, in considerentele deciziei precitate, Curtea a retinut ca, pana cel tarziu la finalizarea procedurii de camera preliminara, probele care constau in informatii clasificate si pe care se intemeiaza actul de sesizare a instantei de judecata trebuie sa fie accesibile aparatorului inculpatului in vederea asigurarii posibilitatii contestarii legalitatii acestora, in acord cu obiectul procedurii in camera preliminara, prevazut de art.342 din Codul de procedura penala. Asa fiind, Curtea a statuat ca nu instanta de fond este aceea care trebuie sa solicite, din oficiu, de urgenta, dupa caz, declasificarea totala, declasificarea partiala sau trecerea intr-un alt grad de clasificare si permiterea accesului la acestea de catre aparatorul inculpatului. Problema informatiilor clasificate, esentiale pentru solutionarea cauzei, respectiv verificarea legalitatii administrarii unor astfel de probe, trebuie sa fi fost deja solutionata in camera preliminara, deci inainte de a se trece la faza procesuala a judecatii in fond, intrucat in aceasta din urma faza a procesului penal nu au cum sa mai existe probe constand in informatii clasificate inaccesibile partilor, fara a se incalca dispozitiile art.324-347 din Codul de procedura penala si jurisprudenta Curtii Constitutionale in materia procedurii camerei preliminare (paragraful 32).

120. Curtea a retinut, totodata, ca exista situatii in care publicitatea anumitor informatii poate avea / produce consecinte negative asupra intereselor statului, a institutiilor sau autoritatilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel ca se impune pastrarea acestora intr-un regim secret / clasificat, accesul la continutul unor asemenea informatii fiind permis, in conditiile legii, doar unei categorii restranse de persoane si numai in masura necesitatii de a cunoaste (paragraful 35).

121. De asemenea, analizand critica potrivit careia conditionarea dreptului de acces la probele clasificate de obtinerea, pe cale administrativa, a unei autorizatii de acces la informatii clasificate incalca dreptul la un proces echitabil din doua motive – sub aspectul intruziunii nejustificate in viata privata a avocatului / partii, prin procedura administrativa, si sub aspectul incertitudinii accesului la o astfel de procedura –, Curtea a retinut ca, tinand cont de interesul deosebit al informatiilor pentru securitatea nationala (care, datorita nivelurilor de importanta si consecintelor care s-ar produce ca urmare a dezvaluirii sau diseminarii neautorizate, justifica pastrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la inraurirea pe care astfel de informatii o au asupra solutionarii cauzei (ca urmare a constatarii caracterului lor esential in cadrul probelor administrate), judecatorul, in considerarea garantiilor pe care le implica dreptul la un proces echitabil, apreciaza nu doar oportunitatea, ci si necesitatea accesului acuzatului la informatia respectiva. Prin urmare, potrivit dispozitiilor legale in vigoare, transmiterea informatiilor clasificate catre alti utilizatori, cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege, se va efectua numai daca acestia detin certificate de securitate sau autorizatii de acces corespunzator nivelului de secretizare, iar accesul la informatii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesitatii de a cunoaste, numai persoanelor care detin certificat de securitate sau autorizatie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informatiilor necesare indeplinirii atributiilor de serviciu, in aceasta situatie regasindu-se si avocatul, deci aparatorul inculpatului (paragraful 59).

122. Cu privire la conditionarea accesului la informatiile clasificate de detinerea certificatului de securitate sau a autorizatiei de acces corespunzator nivelului de secretizare, Curtea a apreciat ca raman pe deplin valabile argumentele retinute in Decizia nr.1.120 din 16 octombrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.798 din 27 noiembrie 2008, si in Decizia nr.1.335 din 9 decembrie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.29 din 15 ianuarie 2009. In aceste din urma decizii, instanta de control constitutional a retinut ca prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectiva si absoluta a accesului la anumite informatii, ci il conditioneaza de indeplinirea anumitor pasi procedurali, etape justificate prin importanta pe care asemenea informatii o poarta, astfel ca nu se poate sustine incalcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicitatii, impartialitatii si al egalitatii justitiei pentru toti. Pe de alta parte, Curtea a retinut ca insasi Constitutia prevede, potrivit art.53 alin.(1), posibilitatea restrangerii exercitiului unor drepturi – inclusiv a garantiilor aferente unui proces echitabil – pentru ratiuni legate de apararea securitatii nationale.

123. Prin urmare, instanta de control constitutional a constatat ca fiind neintemeiate criticile de neconstitutionalitate care vizeaza accesul la informatiile clasificate conditionat de indeplinirea cerintei unei forme de autorizare prealabila (Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, paragraful 60), considerente aplicabile mutatis mutandis cu privire la dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1)] si ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11)] din legea criticata, in raport cu criticile formulate prin prezenta obiectie de neconstitutionalitate.

124. O alta critica este formulata in sensul ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] din legea criticata se refera strict la acele informatii despre care judecatorul apreciaza ca ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau la apararea securitatii nationale, insa nu si la informatiile care nu au acest impact, dar care sunt esentiale pentru aflarea adevarului. Se sustine ca, in ceea ce priveste aceasta din urma categorie de informatii, accesul la probatoriu al partilor si al persoanei vatamate este interzis, iar accesul aparatorilor este conditionat de dispozitia unei autoritati administrative, iar nu de dispozitia instantei de judecata, contrar celor statuate de Curtea Constitutionala prin Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018.

125. Cat priveste critica mentionata, Curtea reaminteste considerentele Deciziei nr.21 din 18 ianuarie 2018, prin care s-a stabilit ca accesul la informatii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesitatii de a cunoaste, numai persoanelor care detin certificat de securitate sau autorizatie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informatiilor necesare indeplinirii atributiilor de serviciu, in aceasta situatie regasindu-se si avocatul, deci aparatorul inculpatului (paragraful 59). Totodata, Curtea observa ca, potrivit art.I pct.38 din legea criticata, accesul la informatiile clasificate este dispus de judecatorul de camera preliminara, in acord cu solutia si considerentele deciziei precitate. De asemenea, Curtea constata ca, potrivit jurisprudentei instantei de la Strasbourg, exigentele Conventiei sunt respectate si atunci cand acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, insa acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia (Hotararea din 19 decembrie 1989, pronuntata in Cauza Kamasinski impotriva Austriei, paragraful 88). Aceasta ultima exigenta pe care jurisprudenta Curtii europene o considera indeplinita in legatura cu dreptul inculpatului de a fi informat cu privire la actele / documentele / materialele aflate la dosarul cauzei nu poate fi nicidecum interpretata in sensul ca avocatul acuzatului se substituie in dreptul acestuia la informare, ci doar in sensul ca, atunci cand acuzatul este in imposibilitatea de a accesa personal si, eventual, asistat de avocat dosarul, dreptul sau la informare nu este afectat daca este reprezentat de avocatul sau, caruia i se asigura accesul la dosarul cauzei (Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, paragraful 59).

126. Se sustine ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1)] si ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11)] din legea criticata impun partilor obligatia de a-si alege aparatori, care detin autorizatia de acces prevazuta de lege, contrar dreptului la aparare si dreptului la un proces echitabil. Se sustine ca textele criticate reglementeaza impunerea de catre judecatorul de camera preliminara a unui avocat din oficiu atat partii, cat si persoanei vatamate, in cazul in care aparatorul initial nu detine autorizatia de acces la informatii clasificate, prevazuta de lege, si acestea nu angajeaza un aparator, care sa detina o astfel de autorizatie, contrar dreptului la un aparator ales de acuzat, garantat de art.6 paragraful 3 lit.c) din Conventie si de art.24 din Constitutie.

127. Cat priveste aceste din urma critici, Curtea retine ca cele statuate prin Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, cu referire la conditionarea dreptului de acces la informatiile clasificate de detinerea de catre aparator a autorizatiei de acces prevazute de lege, in special paragraful 59 al deciziei precitate, sunt aplicabile in raport cu obiectia astfel formulata. Curtea reaminteste ca, prin Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, a stabilit, de principiu, ca transmiterea informatiilor clasificate catre alti utilizatori, cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege, se va efectua numai daca acestia detin certificate de securitate sau autorizatii de acces corespunzator nivelului de secretizare, iar accesul la informatii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesitatii de a cunoaste, numai persoanelor care detin certificat de securitate sau autorizatie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informatiilor necesare indeplinirii atributiilor de serviciu, in aceasta situatie regasindu-se si avocatul, deci aparatorul inculpatului.

128. Curtea observa, totodata, ca norma criticata stabileste, in fraza a doua a alin.(1/1) al art.345 din Codul de procedura penala, ca, daca aparatorii partilor si ai persoanei vatamate nu detin autorizatia de acces prevazuta de lege, iar partile sau, dupa caz, persoana vatamata nu-si desemneaza un alt aparator care detine autorizatia prevazuta de lege, judecatorul de camera preliminara ia masuri pentru desemnarea unor avocati din oficiu care detin aceasta autorizatie. Cu referire la aceste dispozitii, se sustine ca impunerea de catre judecatorul de camera preliminara a unui avocat din oficiu atat partii, cat si persoanei vatamate, in cazul in care aparatorul initial nu detine autorizatia de acces la informatii clasificate, prevazuta de lege, si acestea nu angajeaza un aparator care sa detina o astfel de autorizatie, este contrara dreptului la un aparator ales de acuzat.

129. Cu privire la aceste din urma sustineri, Curtea retine ca – in exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispozitiile art.88 alin.(2) lit.d) din Codul de procedura penala – a pronuntat Decizia nr.126 din 3 martie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.185 din 11 martie 2016, paragrafele 36-41, prin care a respins, ca neintemeiata critica potrivit careia dreptul la aparare si alegerea avocatului nu pot fi ingradite de vreo autoritate a statului. In motivarea solutiei sale, instanta de control constitutional a retinut ca, potrivit dispozitiilor art.92-95 din Codul de procedura penala, in cursul urmaririi penale, avocatul partilor si al subiectilor procesuali principali are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, poate participa la audierea oricarei persoane de catre judecatorul de drepturi si libertati, poate formula plangeri, memorii, cereri, poate consulta actele dosarului, iar, in vederea pregatirii apararii, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunostinta de intreg materialul dosarului de urmarire penala in procedurile desfasurate in fata judecatorului de drepturi si libertati privind masurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participa. Totodata, in cursul procedurii de camera preliminara si in cursul judecatii, avocatul are dreptul sa consulte actele dosarului, sa il asiste pe inculpat, sa exercite drepturile procesuale ale acestuia, sa formuleze plangeri, cereri, memorii, exceptii si obiectiuni. In cursul judecatii, avocatii au dreptul de a lua cunostinta de actele si continutul dosarului, iar in situatia in care autoritatea emitenta nu permite aparatorului inculpatului accesul la informatiile clasificate, acestea nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza [art.352 alin.(7) si (12) din Codul de procedura penala]. De asemenea, potrivit dispozitiilor art.109 alin.(2) din Codul de procedura penala, suspectul sau inculpatul are dreptul sa se consulte cu avocatul atat inainte, cat si in cursul audierii. Asadar, normele procesual penale in vigoare prevad expres ca avocatul are dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, acest drept neputand fi exercitat ori restrans in mod abuziv, in acest fel fiind respectate dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzatiei, dreptul de a dispune de timpul si facilitatile necesare pregatirii apararii si dreptul la aparare, consacrate conventional si constitutional. Continutul dreptului de a consulta dosarul se refera la posibilitatea avocatului de a citi si de a studia actele aflate la dosar, de a nota informatii si date din dosar, de a obtine fotocopii de pe aceste acte.

130. Prin aceeasi decizie, Curtea a constatat ca, in procesul penal, avocatul oricarei parti sau al oricarui subiect procesual principal are acces la intreg continutul dosarului penal, dreptul de a consulta toate actele dosarului si de a cerceta mijloacele materiale de proba, asigurand buna desfasurare a urmaririi penale, aflarea adevarului si solutionarea, in mod just, a cauzei penale. Curtea a retinut, astfel, ca exercitarea drepturilor anterior mentionate il asaza insa pe avocat in pozitia unui participant cu drepturi depline in activitatea judiciara. Pe de alta parte, Curtea a constatat ca, in ipoteza in care avocatul unei parti sau al unui alt subiect procesual principal are, la randul sau, calitatea de parte (inculpat, parte civila, parte responsabila civilmente) ori subiect procesual principal (suspect ori persoana vatamata) in aceeasi cauza ori in cauze in care a intervenit jonctiunea procesual penala, intrucat existau legaturi substantiale intre acestea, exercitarea de catre avocat a drepturilor anterior mentionate – in temeiul mandatului de asistenta si reprezentare – se poate transforma intr-un obstacol pentru buna desfasurare a procesului penal, aflarea adevarului si corecta solutionare a cauzei penale. Desi este evident faptul ca o componenta a dreptului fundamental la aparare o reprezinta posibilitatea luarii la cunostinta despre suportul probatoriu al acuzatiei formulate impotriva partii ori a subiectului procesual, prin studierea materialului de urmarire penala, Curtea a retinut ca exercitarea acestui drept este necesar sa aiba loc doar in conditiile in care se pastreaza un echilibru intre drepturile avocatului si cele ale partii / subiectului procesual pe care o / il reprezinta, pe de o parte, si interesele urmaririi penale si ale organelor judiciare, pe de alta parte. Asa incat Curtea nu a retinut incalcarea, prin normele procesual penale ale art.88 alin.(2) lit.d) din Codul de procedura penala, a dreptului la aparare consacrat constitutional si conventional. Curtea a subliniat insa ca partea / subiectul procesual principal al carei / carui avocat se afla in ipoteza reglementata de art.88 alin.(2) lit.d) din Codul de procedura penala are libertatea de a-si angaja un alt aparator, iar, in situatia in care nu isi alege un alt avocat, fie aparatorul aflat in starea de incompatibilitate prevazuta de norma procesual penala criticata isi poate asigura substituirea, in conditiile legii speciale, fie organul judiciar va lua masuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

131. In acord cu considerentele precitate, Curtea constata ca, in ipoteza textului de lege criticat prin prezenta obiectie de neconstitutionalitate, dreptul la aparare este garantat, beneficiind chiar de o protectie juridica suplimentara prin stabilirea, in mod expres, in sarcina organului judiciar a obligatiei de a lua masuri pentru desemnarea unui aparator din oficiu, in conditiile expres circumstantiate in cuprinsul normei. Din formularea imperativa a normei – „judecatorul de camera preliminara ia masuri pentru desemnarea […]” – rezulta ca legiuitorul a prezumat a fi in interesul justitiei reglementarea, in mod expres, a obligatiei organului judiciar de a desemna un aparator din oficiu, care sa aiba acces la probe ce constituie informatii clasificate si pe care se intemeiaza actul de sesizare.

132. Mai mult, Curtea retine ca, potrivit art.I pct.17 [cu referire la art.139/1 alin.(1)] din legea criticata, „(1) Inregistrarile rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de proba in procesul penal daca din cuprinsul acestora rezulta date sau informatii privitoare la pregatirea ori savarsirea unei infractiuni dintre cele prevazute la art.139 alin.(2) si au fost respectate prevederile legale care reglementeaza obtinerea acestor inregistrari”. Art.139 alin.(2) din Codul de procedura penala in vigoare prevede ca „(2) Supravegherea tehnica se poate dispune […] in cazul altor infractiuni pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare”., in timp ce art.90 lit.c) din acelasi act normativ stabileste ca „Asistenta juridica este obligatorie: […] c) in cursul procedurii in camera preliminara si in cursul judecatii in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani”. In aceste conditii, avand in vedere cadrul normativ mentionat, Curtea retine ca textul criticat – reglementand in sarcina judecatorului de camera preliminara obligatia de a asigura un avocat din oficiu, care sa detina autorizatie de acces la probe ce constituie informatii clasificate cand acestea constau in inregistrari rezultate din activitatile specifice culegerii de informatii care presupun restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati fundamentale ale omului, pe care se intemeiaza actul de sesizare – instituie un caz de asistenta juridica obligatorie sui generis in ipoteza normativa mentionata anterior, asadar o garantie juridica suplimentara a respectarii dreptului la aparare, consacrat in art.24 din Legea fundamentala.

133. In concluzie, Curtea constata ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1)] sunt constitutionale in raport cu criticile formulate, considerentele precitate fiind aplicabile mutatis mutandis si in ceea ce priveste obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11)] din legea criticata.

134. Se sustine ca prevederile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] din legea criticata interzic dreptul de acces al partilor la informatiile clasificate din dosar, indiferent de continutul acestora si indiferent daca aceasta restrangere a dreptului are un scop real si justificat de protectia unui interes legitim privind drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sau siguranta nationala, contrar dispozitiilor art.21 alin.(3) si ale art.31 raportat la art.53 din Constitutie.

135. Avand in vedere necesitatea aflarii adevarului in procesul penal si cerinta explicita a Codului de procedura penala ca o persoana sa fie condamnata in baza unui probatoriu care sa ii demonstreze vinovatia dincolo de orice indoiala rezonabila, Curtea a retinut, in Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018, ca orice informatie care poate fi utila aflarii adevarului trebuie sa fie folosita in procesul penal. Astfel, in cazul in care informatiile clasificate sunt indispensabile aflarii adevarului, accesul la acestea trebuie sa fie dispus de judecatorul cauzei atat acuzarii, cat si apararii, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor si despre respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de alta parte, Curtea a retinut ca accesul la informatiile clasificate poate fi si refuzat de judecator, care, desi constata rolul esential al acestora in solutionarea cauzei deduse judecatii, apreciaza ca accesul poate conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau ca refuzul este strict necesar pentru apararea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea nationala. Prin urmare, Curtea a retinut ca numai un judecator poate aprecia cu privire la interesele care intra in conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informatiilor de interes pentru securitatea nationala sau pentru apararea unui interes public major, respectiv cel individual, al partilor unei cauze penale concrete, astfel incat, prin solutia pe care o pronunta, sa asigure un just echilibru intre cele doua (paragraful 70). Asadar, instanta de control constitutional a apreciat ca protectia informatiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar fata de dreptul la informare al acuzatului si fata de garantiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor partilor din procesul penal, decat in conditii expres si limitativ prevazute de lege. Restrangerea dreptului la informatie poate avea loc doar atunci cand are la baza un scop real si justificat de protectie a unui interes legitim privind drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sau siguranta nationala, decizia de refuz a accesului la informatiile clasificate apartinand intotdeauna unui judecator (paragraful 71).

136. Examinand dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] din legea criticata, in lumina considerentelor precitate, Curtea constata ca solutia legislativa reglementata de legiuitor este conforma celor statuate in Decizia nr.21 din 18 ianuarie 2018 si, de asemenea, transpune in dreptul intern dispozitiile art.7 alin.(4) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European si Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare in cadrul procedurilor penale, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.142 din 1 iunie 2012, potrivit carora:

„Prin derogare de la alineatele (2) si (3), cu conditia ca aceasta sa nu aduca prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, in cazul in care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea unui interes public important, ca de exemplu in cazurile in care accesul poate prejudicia o ancheta in curs sau poate afecta grav securitatea interna a statului membru in care se desfasoara procedurile penale. Statele membre se asigura ca, in conformitate cu dispozitiile dreptului intern, decizia prin care se refuza accesul la anumite materiale in conformitate cu prezentul alineat este luata de o autoritate judiciara sau poate face, cel putin, obiectul controlului judiciar”.

De asemenea, Curtea retine ca art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] din legea criticata este in acord cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului potrivit careia, pentru pregatirea apararii in cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie sa ia cunostinta de toate elementele dosarului. Desi a admis faptul ca acest drept nu este absolut, exceptiile trebuie sa fie justificate si trebuie sa existe o compensare pentru aceste dificultati procedurale create (Hotararea din 24 iunie 2003, pronuntata in Cauza Dowsett impotriva Regatului Unit, paragrafele 41 si 42).

137. Totodata, Curtea constata ca doar judecatorul de camera preliminara apreciaza cu privire la interesele care intra in conflict (interesul public si interesul individual) astfel ca, prin solutia motivata de refuz pe care o pronunta, sa asigure un just echilibru intre cele doua. Mai mult, Curtea constata ca solutia legislativa criticata instituie si o „compensare” in cazul dispunerii unui refuz de acces la informatii clasificate – ipoteza in care probele care constau in informatii clasificate si pe care se intemeiaza actul de sesizare a instantei de judecata nu sunt accesibile partilor si persoanei vatamate –, intr-o atare situatie acestea neputand fundamenta o solutie de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei.

138. Prin urmare, cata vreme solutia legislativa criticata prevede ca decizia de refuz apartine judecatorului de camera preliminara, care dispune prin incheiere motivata in acest sens, apreciind ca accesul la informatiile clasificate ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau ca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important si, totodata, aceste informatii clasificate nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza, Curtea constata ca sustinerile autorilor obiectiei sunt neintemeiate.

139. Cat priveste dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] si ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(12)] din legea criticata, se sustine ca, in cazul in care se refuza motivat accesul la informatiile clasificate, acestea nu pot servi la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza, fara sa se prevada eliminarea lor din dosarul cauzei, contrar dispozitiilor constitutionale ale art.16 alin.(1) si (2), ale art.21 alin.(3) si ale art.23 alin.(11). In acest sens, se sustine ca Decizia Curtii Constitutionale nr.22 din 18 ianuarie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.177 din 26 februarie 2018, paragrafele 19-24 si

26-27, se aplica mutatis mutandis si in privinta dispozitiilor de lege criticate.

140. Curtea retine ca, prin Decizia nr.22 din 18 ianuarie 2018, precitata, a admis exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.102 alin.(3) din Codul de procedura penala si a constatat ca acestea sunt constitutionale in masura in care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se intelege si eliminarea mijloacelor de proba din dosarul cauzei. Prin decizia mentionata, Curtea a atribuit o dubla dimensiune sensului notiunii de „excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridica si cea a eliminarii fizice a mijloacelor de proba din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art.102 alin.(3) din Codul de procedura penala. In fundamentarea solutiei sale, rationamentul instantei de control constitutional a vizat faptul ca mentinerea in dosar a probelor obtinute in mod nelegal in procesul penal poate produce un efect cognitiv contradictoriu, de natura sa afecteze procesul formarii convingerii dincolo de orice indoiala rezonabila a completului de judecata investit cu solutionarea cauzei, referitoare la vinovatia sau nevinovatia inculpatului, contrar dreptului la un proces echitabil si prezumtiei de nevinovatie. Astfel, Curtea a subliniat ca „accesul permanent al judecatorului investit cu solutionarea cauzei penale la mijloacele materiale de proba declarate nule nu poate avea ca efect decat o readucere in atentia judecatorului, respectiv o reimprospatare a memoriei acestuia cu informatii care pot fi de natura a-i spori convingerile referitoare la vinovatia / nevinovatia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, in mod legal, in solutionarea cauzei. Astfel, fiecare noua potentiala examinare a unor probe declarate nule, de catre instanta de judecata, determina un proces psihologic caracterizat prin contradictia informatiilor cunoscute de judecator cu cele pe care el este obligat sa le aiba in vedere la solutionarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. In aceste conditii, in situatia in care probele obtinute in mod nelegal sunt de natura a demonstra vinovatia faptuitorului, observarea lor repetata de catre instanta de judecata sporeste si chiar materializeaza riscul inlocuirii acestora, in cadrul rationamentului judiciar, cu simpla convingere formata, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operatiune logica nepermisa judecatorului, avand in vedere prevederile art.102 si art.103 din Codul de procedura penala” (paragraful 22).

141. Curtea retine ca art.I pct.38 [cu referire la art.145 alin.(1/2)] din legea criticata are in vedere ipoteza in care judecatorul de camera preliminara refuza, prin incheiere motivata, accesul aparatorilor partilor si ai persoanei vatamate la informatiile clasificate, in conditiile strict reglementate de norma, respectiv daca acesta ar putea conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau daca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important, aspect confirmat prin Decizia Curtii Constitutionale nr.21 din 18 ianuarie 2018, precitata, ca avand caracter constitutional. Curtea retine ca probele ce constituie informatii clasificate, la care face referire art.I pct.38 [cu referire la art.145 alin.(1/2)] din legea criticata, sunt cele pe care se intemeiaza actul de sesizare si cu privire la care judecatorul de camera preliminara poate solicita autoritatii competente declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare, potrivit art.I pct.38 [cu referire la art.145 alin.(1/1)] din legea criticata. Desi refuzul accesului la informatiile clasificate este reglementat intr-un alineat subsecvent celui care dispune cu privire la acordarea accesului conditionat la acestea, Curtea retine ca acesta poate precede dispunerii accesului la informatii clasificate si, totodata, in ambele ipoteze, aprecierea pe care o realizeaza judecatorul de camera preliminara cu privire la interesele care intra in conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informatiilor de interes pentru securitatea nationala sau pentru apararea unui interes public major, respectiv cel individual, al partilor unei cauze penale concrete – are loc anterior refuzului / permiterii accesului, dupa consultarea autoritatii competente. Astfel, Curtea constata ca aprecierea cu privire la interesele concurente, mentionate, in ipoteza refuzului accesului la informatii clasificate, are loc cu ocazia deschiderii procedurii de camera preliminara, singurul moment procesual in care judecatorul de camera preliminara are acces la mijloacele materiale de proba ce constituie informatii clasificate.

142. Prin urmare, Curtea retine ca, daca judecatorul de camera preliminara constata, in faza deschiderii procedurii de camera preliminara, ca informatiile clasificate pot conduce la periclitarea grava a vietii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau ca refuzul este strict necesar pentru apararea securitatii nationale ori a unui alt interes public important, probele ce constituie informatii clasificate sunt indepartate de la dosar, urmand procedurile prevazute de Legea nr.182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.248 din 12 aprilie 2002, respectiv de actele subsecvente, emise in aplicarea acesteia, referitoare la manipularea, pastrarea, colectarea, transportul, distribuirea si protectia corespondentei clasificate. In aceste conditii, Curtea nu poate retine ca, pe parcursul procesului penal, are loc o observare repetata a probelor ce constituie informatii clasificate, de natura sa reimprospateze memoria judecatorului si sa ii influenteze convingerile referitoare la vinovatia / nevinovatia inculpatului. Astfel cum a retinut Curtea in jurisprudenta sa, din perspectiva stabilirii vinovatiei pentru savarsirea faptelor prevazute de legea penala si, implicit, pentru rasturnarea prezumtiei de nevinovatie, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin diferite niveluri de probatiune, de la banuiala rezonabila la dovedirea vinovatiei dincolo de orice indoiala rezonabila, si, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual mentionat, prezumtia de nevinovatie subzista, fiind aplicabile prevederile art.23 alin.(11) din Constitutie (Decizia nr.362 din 30 mai 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.780 din 3 octombrie 2017, paragraful 29, si Decizia nr.198 din 23 martie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.515 din 4 iulie 2017, paragraful 27).

143. Procesul dovedirii acuzatiei in materie penala, dincolo de orice indoiala rezonabila, este unul complex si de durata, astfel ca posibilitatea ca, la finalul acestuia, judecatorul, care a filtrat numeroase informatii furnizate de multiplele probe administrate in cauza, sa dezvolte rationamente juridice in baza unui eveniment procesual initial nu se sustine. La baza hotararilor pe care un judecator le pronunta sta o convingere ce are drept fundament o constiinta juridica formata numai dupa epuizarea duelului judiciar. De aceea, in masura in care judecatorul nu poate ajunge la o concluzie ferma, legiuitorul a consacrat institutia reluarii cercetarii judecatoresti sau a dezbaterilor, prevazuta de art.395 din Codul de procedura penala. Pentru a ajunge insa la o anumita convingere, judecatorul va face o analiza logica, stiintifica si riguroasa a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrarii probelor si a aprecierii lor ca un tot unitar (Decizia nr.47 din 16 februarie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.323 din 27 aprilie 2016, paragraful 12).

144. Prin urmare, Curtea constata ca reglementarea, in fraza finala a alin.(1/2) al art.145 din Codul de procedura penala, a faptului ca informatiile clasificate – la care aparatorul partilor si al persoanei vatamate nu are acces – nu pot fi utilizate la pronuntarea unei solutii de condamnare, de renuntare la aplicarea pedepsei sau de amanare a aplicarii pedepsei in cauza constituie o garantie suficienta a respectarii dreptului la un proces echitabil si a prezumtiei de nevinovatie, ce implica, in mod firesc, indepartarea acestora de la dosarul cauzei.

145. Prin urmare, Curtea constata ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/2)] sunt constitutionale in raport cu criticile formulate, considerentele retinute fiind aplicabile mutatis mutandis si in ceea ce priveste obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(12)] din legea criticata.

146. Se sustine ca dispozitiile art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1/1) si (1/2)] din legea criticata, care vor intra in vigoare in 3 zile de la data publicarii legii criticate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, vor determina intarzieri in solutionarea cauzelor penale, avand in vedere necesitatea derularii unor proceduri de verificare in vederea obtinerii autorizatiilor de acces la informatii clasificate, cu consecinta incalcarii art.21 alin.(3) din Constitutie, cat priveste termenul rezonabil de solutionare al cauzelor.

147. In ceea ce priveste solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil, Curtea retine ca acesta este un deziderat dorit a fi atins in ceea ce priveste toate cauzele / procedurile judiciare. Cu toate acestea, solutionarea cauzei intr-un termen rezonabil nu se poate converti in justificarea ce sta la baza unei reglementari ce afecteaza drepturi fundamentale, asa incat Curtea constata ca obiectia formulata este neintemeiata. De altfel, Curtea retine ca dreptul la judecarea cauzei intr-un termen rezonabil se analizeaza in functie de particularitatile cauzei (in acest sens, a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr.1533 din 28 noiembrie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.905 din 20 decembrie 2011, pct.II.2.).

148. Totodata, Curtea constata ca motivele de neconstitutionalitate retinute in paragraful 24 al prezentei decizii, cu privire la dispozitiile art.I pct.44 [cu referire la art.375 alin.(3)], ale art.I pct.45 [cu referire la art.377 alin.(5)] si ale art.I pct.48 [cu referire la art.421 alin.(1) pct.2 lit.a)] din legea criticata, sunt neintemeiate, fiind aplicabile mutatis mutandis considerentele retinute in paragrafele 118-147 ale prezentei decizii.

149. Dispozitiile art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(11) lit.b)] din legea criticata au urmatorul continut: „La articolul 595, dupa alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin.(1/1), cu urmatorul cuprins:

'(1/1) Prevederile alin.(1) se aplica in mod corespunzator si: […]

b) atunci cand, in urma unei decizii de admitere pronuntate de inalta Curte de Casatie si Justitie in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii, o fapta determinata nu mai intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni sau forma de vinovatie ceruta de lege pentru existenta infractiunii'”.

150. Se sustine, in esenta, ca textul de lege criticat este contrar prevederilor art.126 alin.(3), ale art.61 alin.(1) coroborat cu art.1 alin.(4) si ale ale art.1 alin.(5) coroborat cu art.73 alin.(1) si (3) lit.h) din Constitutie. In acest sens, se invoca Decizia Curtii Constitutionale nr.651 din 25 octombrie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1083 din 20 decembrie 2018, paragrafele 48-50, pentru a se sustine ca, in raport cu aceasta, unicul act jurisdictional care produce efectele unei legi penale de dezincriminare este decizia Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare. Se sustine ca deciziile pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie in solutionarea unui recurs in interesul legii sau in dezlegarea unei chestiuni de drept nu au ca efect dezincriminarea unei fapte penale si nici nu dobandesc caracter de lege. Se sustine ca solutia legislativa criticata infrange rolul constitutional al instantei supreme, instituit de dispozitiile art.126 alin.(3) din Constitutie, precum si principiul separatiei si echilibrului puterilor in stat, prevazut de dispozitiile constitutionale ale art.1 alin.(4) coroborate cu cele ale art.61 alin.(1), in conditiile in care prevederile criticate transforma, in mod nepermis, Inalta Curte de Casatie si Justitie din instanta, ale carei decizii pronuntate in mecanismele de unificare a jurisprudentei au rolul de interpretare si aplicare unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, in legiuitor, atunci cand deciziile de admitere pronuntate in mecanismele de unificare a jurisprudentei au in vedere aspectul ca o fapta determinata nu mai intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni sau forma de vinovatie ceruta de lege pentru existenta infractiunii.

151. In raport cu obiectia astfel formulata, Curtea retine ca reglementarea criticata asimileaza legii penale de dezincriminare decizia pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii, care are urmatoarele efecte: (i) o fapta determinata nu mai intruneste elementele constitutive ale unei infractiuni; (ii) o fapta determinata nu mai intruneste forma de vinovatie ceruta de lege pentru existenta infractiunii. Curtea retine ca art.595 din Codul de procedura penala reglementeaza procedura de punere in aplicare a dispozitiilor unei legi penale noi in sensul art.4 sau art.6 din Codul penal, dupa caz, dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare sau a celei prin care s-a aplicat o masura educativa. Cu alte cuvinte, textul are in vedere o lege de dezincriminare sau o lege care prevede o pedeapsa sau o masura educativa mai usoara decat cea care se executa sau urmeaza sa se execute. Aceasta procedura este necesara, avand in vedere dispozitiile art.15 alin.(2) din Constitutie, care stabilesc principiul retroactivitatii legii penale mai favorabile. Legiuitorul are o obligatie de rezultat, si anume aceea de a reglementa proceduri corespunzatoare care sa puna in aplicare principiul constitutional mentionat. Prin urmare, examinand textul de lege criticat in raport cu sustinerile formulate, Curtea urmeaza sa stabileasca daca sfera aplicarii legii penale de dezincriminare, prin mijlocirea acestei proceduri, cuprinde si decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntata in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii.

152. Cu privire la notiunea de „lege” penala si aplicarea ei retroactiva, jurisprudenta Curtii Constitutionale are in vedere actul de reglementare primara adoptat de Parlament sau de Guvern, dupa caz, precum si, prin asimilare, efectele deciziei Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei norme de incriminare. In acest sens, Curtea retine Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 44, prin care s-a stabilit, in privinta exigentelor materiale de care este tinut legiuitorul in materie penala, ca acesta are competenta de a incrimina fapte care prezinta o amenintare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constitutiei, expresie a caracterului de stat de drept si democratic, sau de a dezincrimina infractiuni atunci cand nu se mai justifica necesitatea folosirii mijloacelor penale, insa este evident ca marja de apreciere a acestuia nu este una absoluta (a se vedea si Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014). Astfel, masurile de politica penala trebuie sa fie promovate in respectul valorilor, exigentelor si principiilor consacrate prin Constitutie si asumate in mod expres si neechivoc de catre Parlament. De aceea, Curtea subliniaza permanent in deciziile sale faptul ca incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infractiuni tin de marja de apreciere a legiuitorului, marja care nu este absoluta, ea fiind limitata de principiile, valorile si exigentele constitutionale (Decizia nr.683 din 19 noiembrie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, si ad similis Decizia nr.54 din 24 februarie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.257 din 17 aprilie 2015). Tot in acelasi sens, Curtea a subliniat ca marja de apreciere a legiuitorului, atunci cand pune in discutie limitarea unui drept constitutional, in speta art.23 din Constitutie (Decizia nr.603 din 6 octombrie 2015, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 23), sau nesanctionarea incalcarii unor relatii sociale ce ar avea drept consecinta existenta unei amenintari cu privire la institutiile statului de drept, democratie, drepturile omului, echitatea si justitia sociala (Decizia nr.2 din 15 ianuarie 2014) este una limitata, fiind supusa unui control strict al Curtii Constitutionale. Insa orice masura care tine de politica penala trebuie realizata printr-o norma penala de drept substantial clara, transparenta, neechivoca si asumata expres de Parlament.

153. Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, actele de reglementare primara si deciziile instantei de control constitutional de constatare a neconstitutionalitatii fac parte din ordinea normativa a statului (Decizia nr.847 din 8 iulie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.605 din 14 august 2008). Cu privire la activitatea de legiferare, Curtea a statuat ca prevederile art.61 alin.(1) teza a doua din Constitutie confera Parlamentului calitatea de unica autoritate legiuitoare a tarii, iar, in virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publica ce adopta legi. Conceptul de „lege” se defineste prin raportare la doua criterii: cel formal sau organic si cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizeaza ca fiind un act al autoritatii legiuitoare, ea identificandu-se prin organul chemat sa o adopte si prin procedura ce trebuie respectata in acest scop. Aceasta concluzie rezulta din coroborarea dispozitiilor art.61 alin.(1) teza a doua din Constitutie cu prevederile art.67, 76, 77 si 78 din Constitutie, potrivit carora Camera Deputatilor si Senatul adopta legi care sunt supuse promulgarii de catre Presedintele Romaniei si care intra in vigoare la 3 zile dupa publicarea lor in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, daca in continutul lor nu este prevazuta o alta data ulterioara. Criteriul material are in vedere continutul reglementarii, definindu-se in considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relatiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul avand plenitudine de legiferare (Decizia nr.63 din 8 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.145 din 27 februarie 2017, paragraful 88, si Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.181 din 14 martie 2017, paragraful 73). Prin Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat ca „in ceea ce priveste puterea legislativa, in temeiul art.61 alin.(1) din Constitutie, 'Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii'. Pe langa monopolul legislativ al Parlamentului, Constitutia, in art.115, consacra delegarea legislativa, in virtutea careia Guvernul poate emite ordonante simple sau de urgenta. Astfel, transferul unor atributii legislative catre autoritatea executiva se realizeaza printr-un act de vointa al Parlamentului ori, pe cale constitutionala, in situatii extraordinare, si numai sub control parlamentar”.

154. In schimb, Curtea Constitutionala, in jurisprudenta sa, a retinut ca, in sistemul constitutional romanesc, hotararea judecatoreasca pronuntata de instantele judecatoresti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constitutional (a se vedea mutatis mutandis Decizia Curtii Constitutionale nr.1.601 din 9 decembrie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.91 din 4 februarie 2011, Decizia nr.282 din 4 iunie 2020, Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.693 din 3 august 2020, paragraful 20, Decizia nr.431 din 17 iunie 2021, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1027 din 27 octombrie 2021, paragraful 62). Curtea a constatat ca autoritatea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti este circumscrisa unei situatii determinate, hotararea judecatoreasca neavand valoarea juridica a unui izvor formal de drept constitutional (Decizia nr.617 din 12 iunie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.528 din 30 iulie 2012, si Decizia nr.105 din 27 februarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.371 din 20 mai 2014). Asadar, nici hotararile judecatoresti pronuntate in urma promovarii unor recursuri in interesul legii si nici hotararile prealabile ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie nu constituie izvor formal al dreptului constitutional (Decizia nr.384 din 31 mai 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.702 din 13 august 2018, paragraful 57). Curtea, in mai multe decizii, a stabilit ca legiferarea este o competenta a legiuitorului originar sau delegat, dupa caz, iar instantele judecatoresti nu pot sa preia o astfel de competenta prin hotararile judecatoresti pe care le pronunta. Astfel, instantelor judecatoresti nu le este permis sa instituie / modifice / completeze / abroge norme de reglementare primara (Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.1021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 138 si 175, Decizia nr.26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 139, si Decizia nr.417 din 3 iulie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.825 din 10 octombrie 2019, paragraful 115). Sensul art.124 alin.(1) din Constitutie este acela ca organele care infaptuiesc justitia si care, potrivit art.126 alin.(1) din Constitutie, sunt instantele judecatoresti trebuie sa respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determina comportamentul persoanelor fizice si juridice in circuitul civil si in sfera publica. De asemenea, Curtea a retinut ca este unanim acceptat faptul ca „atributiile judecatorului implica identificarea normei aplicabile, analiza continutului sau si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel incat legiuitorul aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice lasa judecatorului, investit cu puterea de a spune dreptul, o parte din initiativa. Astfel, in activitatea sa de interpretare a legii, judecatorul trebuie sa realizeze un echilibru intre spiritul si litera legii, intre exigentele de redactare si scopul urmarit de legiuitor, fara a avea competenta de a legifera, prin substituirea autoritatii competente in acest domeniu”. Curtea a mai constatat ca, „in virtutea textelor constitutionale mentionate, Parlamentul si, prin delegare legislativa, in conditiile art.115 din Constitutie, Guvernul au competenta de a institui, de a modifica si de a abroga norme juridice de aplicare generala. Instantele judecatoresti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constitutionala fiind aceea de a realiza justitia – art.126 alin.(1) din Legea fundamentala -, adica de a solutiona, aplicand legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, intinderea si exercitarea drepturilor lor subiective” [Decizia nr.838 din 27 mai

2009 si, in sensul celor de mai sus, Decizia nr.685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 138-140].

155. In ceea ce priveste competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care se reflecta in reglementarea infraconstitutionala a recursului in interesul legii, aceasta este prevazuta de art.126 alin.(3) din Constitutie, potrivit caruia „Inalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale”. Curtea Constitutionala a statuat, prin Decizia nr.838 din 27 mai 2009, ca „in exercitarea atributiei prevazute de art.126 alin.(3) din Constitutie, Inalta Curte de Casatie si Justitie are obligatia de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre toate instantele judecatoresti, cu respectarea principiului fundamental al separatiei si echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constitutia Romaniei. Inalta Curte de Casatie si Justitie nu are competenta constitutionala sa instituie, sa modifice sau sa abroge norme juridice cu putere de lege ori sa efectueze controlul de constitutionalitate al acestora”. Asadar, competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie privind solutionarea recursului in interesul legii este dublu circumstantiata – numai cu privire la „interpretarea si aplicarea unitara a legii” si numai cu privire la „celelalte instante judecatoresti” (Decizia nr.206 din 29 aprilie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.350 din 13 iunie 2013). Puterea judecatoreasca, prin Inalta Curte de Casatie si Justitie, are rolul constitutional de a da unui text de lege anumite interpretari, in scopul aplicarii unitare de catre instantele judecatoresti. Acest fapt nu presupune insa ca instanta suprema se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare in stat, dar implica anumite exigente constitutionale ce tin de modalitatea concreta in care se realizeaza interpretarea (Decizia nr.198 din 9 aprilie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.577 din 15 iulie 2019, paragraful 24, sau Decizia nr.653 din 17 octombrie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.32 din 17 ianuarie 2020, paragraful 16).

156. Hotararea judecatoreasca nu poate fi subsumata conceptului de lege penala si nu poate fi calificata ca fiind mai favorabila sau nu, intrucat acest caracter este inerent si intrinsec legat de lege. Hotararea judecatoreasca consacra o modalitate de interpretare a normei legale, fara a avea aceeasi legitimitate si autoritate prin prisma principiului separatiei si echilibrului puterilor in stat.

157. Din jurisprudenta citata in paragrafele anterioare ale prezentei decizii, se contureaza aspectele de principiu ce urmeaza a fi retinute in continuare. Astfel, Curtea retine ca decizia pronuntata in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii, chiar daca este obligatorie pentru instantele judecatoresti, nu poate fi convertita intr-o norma juridica. Exercitandu-si atributiile, instanta suprema nu abroga o norma juridica, ci o interpreteaza, o trece prin filtrul situatiilor de fapt si de drept cu care se confrunta instantele judecatoresti, determinandu-i intelesul, limitele, cadrul si modalitatea de aplicare. Prin urmare, Cutea constata ca o astfel de decizie nu poate avea valoare normativa, ci i se ataseaza, in mod exclusiv, autoritatea de lucru judecat, nu preia din forta si autoritatea normativa ale actelor de reglementare primara si nu se identifica sau asimileaza cu acestea. Decizia mentionata are un contur si o fizionomie juridica bine definite, orienteaza practica judiciara si obliga judecatorii sa o aplice. Insa in niciun caz Curtea nu poate retine ca, intr-un fel sau altul, acestei hotarari i s-ar atasa o componenta generatoare de norme.

158. Curtea subliniaza ca, desi, prin aceasta decizie, se poate stabili ca anumite elemente de fapt intrunesc sau nu elementele constitutive sau de tipicitate ale unei infractiuni, izvorul interpretarii rezida in norma, care nu se schimba / modifica, astfel ca nu se poate sustine ca interpretarea a adus, in sine, un element novator in insusi continutul actului normativ. Din contra, Curtea retine ca elementul interpretativ nu are aptitudinea conceptuala de a contesta autoritatea normativa a legii sau de a reconfigura norma, ci de a-i deslusi/identifica/descifra continutul. Decizia pronuntata in cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare confera o anumita semnificatie chestiunii de drept cu privire la care dispune pentru ca aceasta sa poata fi sau nu circumscrisa normei de incriminare, insa ea nu schimba / modifica norma.

159. In aceste conditii, Curtea constata ca legiuitorul nu poate sa confere deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie calitatea de lege si nici putere retroactiva apeland la o fictiune juridica. Fictiunea juridica este o creatie a legiuitorului pentru a justifica o anumita optiune legislativa, stabilind deliberat reguli de drept contrare realitatii juridice ori ignorand sau deformand concepte din instrumentarul dreptului, prin abatere de la exigentele logice si de la efectele juridice obisnuite, in scopul inovarii sau adaptarii normelor juridice, corespunzator imperativelor sociale, si al producerii unor consecinte juridice determinate (Ion Deleanu – Fictiunile juridice, Ed.All Beck, 2005, Bucuresti, p.55). Insa fictiunea juridica trebuie sa aiba o anumita rationalitate, sa fie apta sa isi atinga finalitatea pentru care a fost stabilita si sa nu fie ea insasi contrara Constitutiei. Or, in cazul de fata, Curtea constata ca si in ipoteza in care per absurdum decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie este asimilata de legiuitor cu legea, ea nu poate avea efect novator, nu poate aduce un element nou normei (nu poate elimina sau adauga elemente normei juridice) pentru a avea efecte de lege penala de dezincriminare, astfel ca finalitatea urmarita nu poate fi atinsa din punct de vedere conceptual. Curtea subliniaza ca norma este cea care poate avea putere retroactiva, iar legiuitorul, pentru a nu actiona in mod arbitrar, poate asimila acesteia elemente comparabile, adica acte ce vizeaza sfera normativa, iar nu care aplica normele. Asa incat Curtea constata ca o asemenea fictiune juridica nu ar fi decat arbitrara si nu ar face altceva decat sa puna sub semnul intrebarii separatia puterilor in stat, ceea ce este o aporie juridica [in sensul ca o fictiune juridica nu poate fi reglementata arbitrar, a se vedea Decizia nr.731 din 6 noiembrie 2019, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 83].

160. Nu in ultimul rand, Curtea constata ca, potrivit art.4741 si 4771 din Codul de procedura penala, efectele deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie – pronuntata in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii – inceteaza in cazul abrogarii, constatarii neconstitutionalitatii ori modificarii dispozitiei legale care a generat problema de drept dezlegata, cu exceptia cazului in care aceasta subzista in noua reglementare. Totodata, avand in vedere Decizia Curtii Constitutionale nr.265 din 6 mai 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.372 din 20 mai 2014, paragraful 56, neconstitutionalitatea unei interpretari a normei juridice stabilita prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie – pronuntata in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii, ceea ce determina incetarea efectelor acesteia din urma. In aceste conditii, Curtea retine ca decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nu are valoare normativa, ci interpretativa, astfel ca nu i se poate conferi eficienta unei activitati generatoare de norme sau de infirmare a acestora. Prin urmare, Curtea constata ca legiuitorul nu poate asimila in niciun caz decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie pronuntata in dezlegarea unei chestiuni de drept sau in solutionarea unui recurs in interesul legii cu o lege si, astfel, sa ii ataseze efectele pe care le presupune o lege de dezincriminare, din moment ce aceasta nu provine de la o autoritate publica ce actioneaza in sfera generarii normelor juridice sau eliminarii acestora si nu aduce niciun aport normativ propriu.

161. Avand in vedere cele expuse, Curtea constata ca dispozitiile art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(11) lit.b)] din legea criticata sunt neconstitutionale, fiind contrare dispozitiilor art.1 alin.(4), ale art.61 alin.(1) si ale art.126 alin.(3) din Constitutie”.

* Cititi aici intreaga Decizie CCR nr. 284/2023