Nu știu dacă doar mie mi se pare sau, de-o vreme încoace, lumea a luat-o razna rău de tot. Puricele se vrea împărat, iar peștele ia lecții de zbor, pentru că au urmat un curs de dezvoltare personală și au aflat că ”totul este posibil, dacă îți dorești suficient de mult”!

Orice, numai să nu accepți ceea ce ești, așa cum ești, cu toate atributele pe care le ai, bune sau rele, depinde cine privește! Orice, numai să nu îți accepți rolul și scopul pe care îl ai pe acest pământ. Normal e prea banal! Și toate iluziile sunt ascunse după o vorbă frumoasă, o idee plină de inspirație, care să te facă să visezi și să te simți bine.

Ascultarea se numește acum obediență și nu mai este la modă să îți mai asculți părinții, profesorii, șefii sau orice autoritate a țării. Trebuie să fii încrezător, cu o stimă de sine ridicată, să îți realizezi potențialul, să îți impui propria voință și gândire, ideile personale (bune sau proaste, cum or fi), cum să asculți tu de altul! Chiar dacă acel altul are mai multă carte, mai multă experiență, o funcție de autoritate, sau este pur și simplu mai deștept ca tine. Pentru a asculta ar trebui să accepți că te afli într-o poziție de inferioritate față de cealaltă persoană, sau că nu le știi pe toate și mai ai încă de învățat, iar asta e greu de acceptat pentru multe ego-uri super umflate.

Respectul? Acum se numește pupincurism și nu se face așa ceva, Doamne ferește! Disciplina, munca, organizarea? Comunism curat! Acum se poartă obrăznicia, numită curaj, haosul, căruia îi spunem creativitate, nesimțirea față de altul, dar o denumim iubire și respect față de propria persoană!

Responsabilitatea? Ce-o mai fi și asta? Întotdeauna este altul vinovat pentru felul în care suntem sau pentru faptele noastre. Și primii vinovați de serviciu sunt părinții! Ei nu te-au crescut cum trebuie, nu te-au înțeles, nu te-au susținut, nu ți-au dat ce aveai nevoie... Sunt pline cabinetele de psihologie de văicăreți care nu pot înțelege un simplu fapt: că părinții au făcut tot ce au putut și ce au știut mai bine, cu resursele pe care le-au avut, materiale sau morale! Nu ți-au spus de 20 de ori pe zi ce minunat ești, poate dimpotrivă! Dar te-au crescut cu multe sacrificii, ți-au pus mâncare în farfurie, te-au îmbrăcat și te-au trimis la școală, cu sfatul să asculți și să înveți, ca să devii ”om”. De acolo înainte, e responsabilitatea fiecăruia ce face cu viața lui.

Adevărul? Cine vrea să îl vadă? De cele mai multe ori este neplăcut, neprietenos, enervant, nepoliticos, iar alteori de-a dreptul crud. De asta umblă tot timpul cu capul spart! Dar minciuna? E o mare doamnă, care stă cu regele la masă! Ea îți spune ce vrei să auzi, te menajează, e politicoasă, diplomată, cu vorbă dulce, te flatează, te face să te simți bine. Singura problemă este că nu reflectă realitatea, adică ușor-ușor te duce pe câmpii... Deranjează asta pe cineva? Nebunia este apreciată astăzi, doar că i se spune originalitate, unicitate, diferență de opinie, etc.

Unora nu doar că le este greu să îi accepte pe ceilalți, dar le este greu să își accepte și propria persoană, inclusiv sexul cu care au fost dotați de natură! Ar însemna să te conformezi unor norme nescrise care spun ce este un bărbat și ce este o femeie. Nu mai bine ești tu original, diferit, liber de orice prejudecată și te declari ”cetățean stelar nonbinar”?

Întrebarea este, cum o fi mai bine? Când îl vezi pe un om că ”visează”, ar trebui să îl trezești la realitate, sau să îl lași să viseze în continuare cai verzi pe pereți, cum se spunea pe vremuri! Experiența mea spune că toți cei pe care încerci să îi trezești la realitate au o reacție agresivă și te acuză de ură și intoleranță față de cei ”diferiți”. Oare de ce vor oamenii atât de mult în ultima vreme să fie diferiți? Ce este greu de acceptat în faptul că în esență suntem la fel?

Dacă am asemăna umanitatea cu un organism am înțelege că nu toate celulele trebuie să facă același lucru, dar fiecare trebuie să își îndeplinească funcția pe care o are, pentru ca organismul să fie sănătos. Nu toate celulele lucrează pentru creier, sunt o grămadă de celule care se ocupă cu lucruri banale, cum ar fi curățenia și evacuarea deșeurilor. Dar cât ar rezista creierul dacă aceste celule ar hotărî să nu își mai îndeplinească această funcție? Oare nu ar ceda întregul organism?

Sigur, aproape toți am vrea să fim milionari, bancheri, staruri ce cinema, să avem vile luxoase, mașini super rapide, să avem succes în tot ceea ce facem, toată lumea să ne aprecieze, să ne respecte și să ne iubească! Dar vin realitatea și adevărul și îți dau una peste nas și îți arată că nu acesta este rolul fiecărui om de pe acest pământ.

Că majoritatea ar trebui să fie constructori, profesori, militari, medici, asistente, îngrijitoare, vânzători, polițiști, preoți, frizeri, bucătari și alte meserii banale, dar absolut necesare într-o societate normală, care funcționează sănătos. Fiecare după abilitățile pe care le are și după ceea ce reușește cel mai bine să facă. Și să își îndeplinească toți, cu responsabilitate, funcția!

Poate ar fi mai ușor de trăit dacă am accepta că o pasăre zboară mai bine decât un pește, oricâte cursuri pentru dezvoltare personală ar urma acesta din urmă și că măgarul nu e potrivit să fie cântăreț la operă, chiar dacă are o recomandare bună, ci mai bine și-ar urma destinul și ar căra cu bucurie samarul, știind că este cel mai potrivit să facă acest lucru!