In activitatea mea m-am regasit de cateva ori in situatia in care sa spun: da, judecatorul mi-a dat o motivare buna, dar tot nu sunt de acord cu solutia. Ultima data cand mi s-a intamplat acest lucru chiar m-a pus in incurcatura atunci cand am formulat calea de atac, asa de frumos isi motivase hotararea.

De ce am formulat calea de atac? Pentru ca, urmand amandoua acelasi rationament logico-juridic, fiecare dintre noi am ajuns la concluzii diferite. Era vorba despre chestiuni sensibile, cum ar fi proportionalitatea, rezonabilitatea etc. (nu in penal), care imping la subiectivism, niciodata nu sunt albe sau negre, asa ca totul depinde de cum pui problema in context sau de evolutia societatii, fiind adesea schimbari de optica in practica judiciara.

Dar la final stii care este multumirea? Ca macar “ai avut cu cine discuta”, ca se vede ca ti-a ascultat argumentele si ti-a raspuns cu privire la fiecare dintre ele, ca a inteles ca e doar o diferenta de viziune. Plus ca mai condusese si sedinta intr-un mod profesionist, un adevarat exemplu de bune practici.

Asta ca sa se inteleaga ca avocatii (macar cei mai multi dintre noi) nu raman frustrati pe o solutie de respingere a cererii lor, ci fie pe modul in care a fost condusa sedinta, pe incalcari de procedura, pe lipsa unui raspuns la toate argumentele importante (cele care sunt la baza rationamentului), pe neintelegerea rationamentului logico-juridic care a condus la solutia respectiva pentru ca acesta frizeaza bunul simt juridic.

Felul in care judecatorul isi conduce sedinta este deosebit de important. Subliniez, deosebit de important. Ii da masura profesionalismului (incidente procedurale, chestiuni prealabile, admiterea unor probe de ex., solutionate prin incheieri de sedinta) si caracterului sau, care adesea se prefigureaza si in solutia pronuntata.

In domeniul penal, avand in vedere consecintele solutiei respective, consider ca se impun a fi avute in vedere exigente chiar mai mari. De ce? Pentru ca principiul “in dubio pro reo” functioneaza in favoarea persoanei cercetate sau trimise in judecata, fiind nevoie ca aceasta limita sa fie impinsa spre o solutie de condamnare de catre procuror.

Cum functioneaza acest lucru? Chiar si daca ai senzatia ca o persoana este vinovata de savarsirea unei infractiuni, chiar daca toata lumea are aceasta senzatie, in lipsa probelor suficiente, te gasesti in situatia de fi nevoit sa pronunti o solutie de clasare (de procuror)/achitare (de judecator).

Probabil este dificil de inteles acest lucru de catre public, care adesea condamna o persoana pe baza unei simple suspiciuni, motiv pentru care nu sunt de acord cu comunicate decat cu ocazia pronuntarii unei solutii definitive de condamnare/achitare, nu la data arestarii/trimiterii in judecata, mai ales daca nu sunt persoane publice.

Dar un profesionist al dreptului are alt mod de a cantari vinovatia sau nevinovatia unei persoane, de aceea si apelezi la avocati la nevoie, pentru ca ei stiu sa iti traduca in limbaj procedural anumite situatii si inteleg modul de gandire al judecatorului.

Chestiuni ca “lasa ca o fi facut el ceva” nu exista in gandirea unui profesionist al dreptului. Exista numai ceea ce rezulta din probele administrate. De aceea solutiile pronuntate nu reprezinta adevaruri absolute, ci adevaruri judiciare, adica doar ceea ce a iesit la suprafata.

Iata de ce e cu atat mai important ca o motivare sa fie comunicata odata cu pronuntarea sau la 30 de zile de la acest moment.

Pentru ca ai proaspat in minte, nedenaturat, propriul rationament logico-juridic care te-a determinat sa adopti o solutie, dar si pentru a nu ramane in suspensie sentimentul unei nedreptati, indiferent daca este ca urmare a unei solutii de achitare sau de condamnare.

De obicei ii spui clientului, care te intreaba de ce a pierdut, ca trebuie sa astepti motivarea pentru a-i explica solutia, asta daca nu iti e evident inca de la inceput (probabil i-ai si comunicat inca de cand ai preluat dosarul ca sansele de castig sunt 50/50 sau chiar mai mici si i-ai explicat si motivele). Cateodata nu iti este evident pentru ca stii ca practica altui judecator este alta, iar situatia clientului tau este similara.

Daca sunt chestiuni pur subiective, cum ar fi cele ce tin de proportionalitate, de rezonabilitate, cum am spus mai sus, e mai clar ca nu ai cum sa intrezaresti rationamentul judecatorului pana aproape de solutie, ci doar mare parte din el.

Dar se intampla sa fie, cateodata, vorba despre chestiuni obiective sau aflate intr-un registru mai putin subiectiv si atunci, desi astepti sa citesti negru pe alb motivarea, ea vine doar ca o confirmare a celor pe care deja le-ai gandit inca de cand ai vazut solutia pe portalul instantelor, fie ca e vorba despre o dreptate sau o nedreptate. Ma rog, te mai surprinde cateodata si o motivare care nu are legatura deloc cu realitatea sau cu situatia clientului tau, dar nu vorbim aici de exceptii.

Noi suntem cei pentru care da, 1+1=2 cand e vorba despre principii, dar, cand e vorba despre alte aspecte, este egal chiar si cu 3, pentru ca dreptul este un hibrid intre stiinta exacta si stiinta profund umana.

In general, omul are nevoie de o explicatie tot atat de mult cat are nevoie de un sens. Si o va cauta pana o va gasi. Cat s-a gandit avocatul la dosarul lui pana la momentul pronuntarii, dar sa vezi cat se gandeste intre momentul citirii solutiei pe portal si momentul in care deschide plicul cu hotararea judecatoreasca ce cuprinde motivarea daca solutia i se paruse inexplicabila. Clientul te intreaba de ce a pierdut si trebuie sa ii oferi o explicatie, in plus trebuie sa intelegi daca tu puteai sa ai o alta abordare mai buna, adica daca nu ai fost suficient de bun de data aceasta sau daca este, intr-adevar, vorba de o eroare judiciara.

Dincolo de bancurile cu avocatii-rechini sau de imaginea construita pe baza unor avocati-exceptii (nu avocati de exceptie sau exceptionali), cam aceasta este realitatea prin “ochelarii” mei imaginari, pe care ii mai dau jos doar ca sa vad si realitatea din alta perspectiva.