Un precedent judiciar de maxim interes pentru drepturile salariale ale magistratilor s-a produs la Inalta Curte de Casatie si Justitie marti, 9 aprilie 2024.

Judecatorii supremi Carmen-Mihaela Voinescu, Gheza-Attila Farmathy si Adriana-Florina Secreteanu au mentinut definitiv sentinta din 17 ianuarie 2023, prin care magistrata Cristina-Maria Florescu (foto) de la Curtea de Apel Bucuresti a anulat in parte ordinele nr. 6245/2021 si 397/2022, emise de catre fostul ministru al Justitiei Catalin Predoiu, obligand ministerul sa emita noi ordine, prin care sa-i calculeze judecatoarei Roxana-Maria Cimpean de la Judecatoria Satu Mare drepturile salariale pe baza valorii de referinta sectoriale (VRS) 605,225, iar nu plafonate la nivelul anului 2018, asa cum impune art. 38 alin. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice (Legea salarizarii unitare). Prin aceeasi sentinta, judecatoarea Florescu a obligat MJ sa-i achite petentei drepturile salariale neplafonate incepand cu data de 30 decembrie 2018, iar nu cu data de 30 decembrie 2021, asa cum prevad cele doua acte normative ale ministerului.

Iata minuta deciziei ICCJ nr. 1995/2024 din dosarul nr. 5453/2/2022:

„Respinge recursurile declarate de recurenta Inalta Curte de Casatie si Justitie si paratii Ministerul Justitiei si Tribunalul Satu Mare impotriva sentintei civile nr. 70/2023 din 17 ianuarie 2023 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a contencios administrativ si fiscal, ca nefondate.

Definitiva. Pronuntata astazi, 9 aprilie 2024, prin punerea solutiei la dispozitia partilor prin mijlocirea grefei instantei”.

Redam minuta sentintei CAB nr. 70/2023:

„Respinge ca nefondate exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive a Tribunalului Satu Mare, inadmisibilitatii, tardivitatii si prescriptiei.

Admite in parte actiunea. Anuleaza in parte ordinele nr. 6245/C/30.12.2021 si nr. 397/C/07.02.2022 numai in ce o priveste pe reclamanta si numai in ce priveste data de 30.12.2021, incepand cu care s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantei. Obliga Ministerul Justitiei prin Ministrul Justitiei la emiterea unui nou ordin in care drepturile salariale ale reclamantei se stabilesc avand in vedere valoarea de referinta sectoriala de 605,225 lei incepand cu data de 30.12.2018, iar nu cu data de 30.12.2021. Respinge in rest actiunea ca nefondata.

Cu recurs in 15 zile de la comunicare. Recursul se depune la Curtea de Apel Bucuresti. Pronuntata azi, 17.01.2023 prin punerea solutiei la dispozitia partilor de catre grefa instantei”.

Cimpean a pierdut anii 2016-2018

Lumea Justitiei prezinta motivarea sentintei CAB, prin care judecatoarea Cristina Florescu i-a acordat petentei Roxana Cimpean doar drepturile salariale incepand cu anul 2018. In schimb, magistrata de la Curtea de Apel Bucuresti a refuzat acordarea acestor drepturi pentru perioada 2016-2018, constatand interventia prescriptiei extinctive.

In esenta, la fel ca in alte dosare de drepturi salariale, Curtea de Apel Bucuresti si Inalta Curte, in recurs, si-au bazat hotararile pe Decizia nr. 794/2016, prin care Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit ca nu poate exista o salarizare diferita raportata la mai multe valori de referinta sectoriala. Pe baza acestei decizii, au fost emise numeroase hotarari judecatoresti privind salarizarea judecatorilor si procurorilor pe baza VRS 605.

Prezentam cel mai important pasaj din sentinta Curtii de Apel Bucuresti:

„Critica reclamantei cu privire la nemotivarea ordinelor atacate nu poate fi retinuta. Ordinele contestate au mentionate in preambulul acestora temeiurile in baza carora au fost emise: ordinul nr. 6245C mentioneaza ca temei dispozitiile relevante din Legea nr. 304/2004, Legea nr. 153/2017, principiul nediscriminarii, practica judiciara a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, practica administrativa a altor ordonatori de credite, decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 794/2016. De asemenea, din continutul sau rezulta clar obiectul ordinului, faptul ca stabileste drepturile salariale ale judecatorilor si ale asistentilor judiciari prin raportare la VRS 605,225 lei, incepand cu data ordinului. Ordinul nr. 397C este emis in aplicarea ordinului MJ nr. 6245/C/30.12.2021 si mentioneaza, la randul sau, temeiul legal al emiterii, anume dispozitiile relevante din Legea nr. 304/2004, Legea nr. 153/2017, decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 794/2016, ordinul MJ nr. 6245/C/30.12.2021.

Reclamanta contesta ordinele atacate considerand ca drepturile sale salariale ar fi trebuit stabilite (1) prin raportare la VRS 605,225 incepand cu data de 01.08.2016; (2) cu eliminarea plafonarilor prevazute de lege.

Cu privire data de la care la dreptul la VRS ar fi trebuit recunoscut

Curtea observa ca drepturile salariale ale reclamantei prin raportare la VRS 605,225 ar fi trebuit recunoscute si in mod retroactiv, cu respectarea unui termen de prescriptie de 3 ani anterior datei mentionate in ordine ca fiind data de la care acestea produc efecte, anume incepand cu data de 30.12.2018, iar nu cu data de 31.12.2021.

Rezulta din preambulul ordinului contestat nr. 6245/C/30.12.2021 ca acesta a avut la baza, intre altele, Legea-cadru nr. 153/2017, Decizia CCR nr. 794/2016, decizia ICCJ nr. 55/2021, hotarari judecatoresti si actele administrative ale ordonatorilor de credit din sistemul justitiei.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constitutionala a Romaniei a admis exceptia de neconstitutionalitate si a constatat ca dispozitiile art. 3/1 alin. 1/2 din OUG nr.57/2015 sunt neconstitutionale.

Curtea Constitutionala a apreciat ca, pentru respectarea principiului constitutional al egalitatii in fata legii, nivelul maxim al salariului de baza/indemnizatiei de incadrare, prevazut de OUG nr.57/2015, corespunzator fiecarei functii, grad / treapta, gradatie, vechime in functie sau in specialitate, trebuie sa includa majorarile (indexarile) stabilite prin hotarari judecatoresti si sa fie acelasi pentru tot personalul salarizat potrivit dispozitiilor de lege aplicabile in cadrul aceleiasi categorii profesionale, respectiv familii ocupationale prevazute de Legea-cadru nr. 284/2010.

In consecinta, in aprecierea Curtii Constitutionale, ca efect al neconstitutionalitatii art. 31 alin. 12 din OUG nr.57/2015, 'nivelul maxim al salariului de baza/indemnizatiei de incadrare', la care se face egalizarea prevazuta de art. 31 alin. 1 din OUG nr.57/2015 (introdus prin OUG nr.20/2016), trebuie sa includa si drepturile stabilite sau recunoscute prin hotarari judecatoresti. Asadar, personalul care beneficiaza de aceleasi conditii trebuie sa fie salarizat la nivelul maxim al salariului de baza / indemnizatiei de incadrare din cadrul aceleiasi categorii profesionale si familii ocupationale, indiferent de institutie sau autoritate publica.

Intrucat emitentul actelor atacate in prezentul litigiu s-a raportat la decizia CCR nr. 794/2016 inseamna ca, chestiunile de ordin constitutional transate prin aceasta decizie au fost considerate de emitent ca aplicabile si in privinta reclamantei, pentru emitent fiind cert ca, la momentul emiterii ordinului, exista in cadrul aceleiasi categorii profesionale, salariati care sunt indreptatiti la utilizarea unui VRS de 605,225 lei, context in care emitentul a valorificat principiul egalizarii salariale statuat si de art. 6 alin. 1 lit. b si c din Legea cadru nr. 153/2017.

Potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea cadru nr. 153/2017 cuantumul brut al salariilor de baza, soldelor de functie/salariilor de functie, indemnizatiilor de incadrare, precum si cuantumul brut al sporurilor, indemnizatiilor, compensatiilor, primelor, premiilor si al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizatia bruta de incadrare, solda lunara/salariul lunar de care beneficiaza personalul platit din fonduri publice se majoreaza cu 25% fata de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fara a depasi limita prevazuta la art. 25, in masura in care personalul respectiv isi desfasoara activitatea in aceleasi conditii. Prin urmare, modul de calcul al salariilor se raporteaza la nivelul din decembrie 2017, nivel ce cuprinde si majorarile rezultate din aplicarea unui coeficient de multiplicare majorat.

Cu toate acestea, Legea cadru nr. 153/2017 prevede alte limitari ale drepturilor salariale precum cele prevazute de art. 25 sau de art. 38 alin. (6).

Potrivit art. 38 al. 6 din lege in situatia in care, incepand cu 1 ianuarie 2018, salariile de baza, soldele de functie/salariile de functie, indemnizatiile de incadrare sunt mai mari decat cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorarilor salariale reglementate, se acorda cele stabilite pentru anul 2022.

Asadar, dupa data de 01.01.2018, la stabilirea diferentelor de drepturi salariale trebuie avute in vedere limitarile prevazute de dispozitiile legale indicate.

In concluzie, asa cum rezulta chiar din actele atacate, reclamanta este indreptatita a i se stabili drepturile salariale in raport de VRS de 605,225 lei, asa cum retine emitentul, prin raportare la principiul nediscriminarii salariale, ce are finalitate asigurarea unei egalitati salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, intrucat din actele atacate rezulta ca insusi emitentul recunoaste ca exista personal in aceasta categorie avand recunoscuta o valoare de referinta sectoriala de 605,225 lei.

In privinta datei de la care trebuia recunoscut VRS in ordinele atacate, Curtea retine ca emitentul s-a raportat in motivarea ordinului la practica judiciara – deciziile ICCJ nr. ######### si nr. 55/2021 – si la decizii administrative ale ordonatorilor de credite in sistemul justitiei emise la date anterioare ordinelor atacate (anume ordinele din 2020 ale Presedintelui ICCJ, ordinul din 2020 al Sefului inspectiei Judiciare etc).

Curtea retine ca desi invoca in mod corect principiul nediscriminarii salariale, in ordinele atacate emitentul nu asigura o reparare integrala a prejudiciului suportat de reclamanta, intrucat desi invoca o practica judiciara, dar si o practica administrativa a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS inclusiv prin raportare la o perioada anterioara de 3 ani anterioara emiterii ordinelor respective, emitentul MJ recunoaste reclamantei dreptul la VRS doar incepand cu data emiterii ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, anume 30.12.2021, fara ca MJ sa prezinte in preambulul ordinelor o motivare pentru diferenta de tratament pe care o aplica reclamantei in raport cu ceilalti beneficiari ai actelor administrative emise de ceilalti ordonatori de credite din sistemul justitiei la care Ministerul se raporteaza potrivit preambulului ordinului nr. 6245/C/30.12.2021.

Mai mult, desi se raporteaza la decizia ICCJ nr. 55/2021, emitentul omite sa aiba in vedere integralitatea considerentelor deciziei respective, potrivit carora:

'81. Prin urmare, in masura in care in cadrul aceleiasi familii ocupationale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinta sectoriala, acesta este aplicabil intregii familii ocupationale, iar diferentierea veniturilor rezulta in mod exclusiv din utilizarea unor coeficienti de multiplicare caracteristici, care variaza in raport cu functia ocupata si cu celelalte criterii indicate de legiuitor.

82. Mai mult decat atat, analiza jurisprudentei nationale releva, asa cum s-a aratat mai sus, ca deja au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive, care au recunoscut dreptul magistratilor la o indemnizatie calculata pe baza valorii de referinta sectoriala de 605,225 lei, incidenta in cadrul familiei ocupationale 'Justitie' si care ii vizeaza pe toti ordonatorii principali de credite din acest sistem.

83. Prin urmare, daca in cadrul familiei ocupationale 'Justitie' exista deja astfel de hotarari judecatoresti, indemnizatiile de incadrare ale tuturor celorlalti magistrati trebuie stabilite la nivelul maxim aflat in plata, in aplicarea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 si a art. 3^1 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 57/2015, pentru ca hotararile pronuntate au examinat prevederi legale cuprinse in acte normative cu aplicabilitate generala.

84. In rationamentul juridic expus, in prezent a devenit irelevant elementul salarial care a condus, in aprecierea instantelor, la conturarea unei indemnizatii de incadrare la nivelul maxim, in cadrul institutiei in care isi desfasoara activitatea magistratii carora li s-a recunoscut dreptul ca, la baza veniturilor lor, sa se afle valoarea de referinta sectoriala aplicabila consilierilor de probatiune, aflati in aceeasi familie ocupationala, data fiind finalitatea aplicarii normelor din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 si din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 57/2015, anume aceea a asigurarii, in cadrul institutiei, a indemnizatiei de incadrare sau a salariului de baza la nivelul celui maxim aflat in plata, si aceasta, indiferent daca ordonatorul de credite a emis sau nu ordinele de salarizare corespunzatoare, dupa cum s-a statuat prin Decizia nr. ## din 4 iunie 2018 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

85. Asadar, in prezent urmeaza sa se faca aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizatiei de incadrare la nivelul celui maxim aflat in plata din cadrul institutiei in care isi desfasoara activitatea magistratii, iar aceasta imprejurare este, prin ea insasi, suficienta pentru a releva inadmisibilitatea sesizarii de fata, intrucat mecanismul de unificare a jurisprudentei nu poate fi utilizat decat pentru a se obtine interpretarea unitara a unor dispozitii legale, nu si in masura in care aduce in dezbatere modalitatea in care acestea se aplica.

86. In consecinta, nu sunt asigurate aceste premise atunci cand sesizarea vizeaza aplicarea unei dispozitii legale neechivoce la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea in care judecatorii extrag esenta unei norme cu caracter general si impersonal si o aplica situatiei concrete, revenind instantei de judecata rolul de a realiza o aplicare cazuala, care presupune studiul circumstantelor particulare ale cererii, iar apoi calificarea ei juridica si, ulterior, pentru emiterea actului jurisdictional final, aplicarea normei de drept incidente. Instanta suprema nu poate fi investita, in cadrul acestei proceduri, cu insasi aplicarea legii in scopul solutionarii cauzei respective, un astfel de atribut intrand si fiind necesar sa ramana in sfera de competenta a instantei de judecata ce solutioneaza pricina in fond.

87. Astfel, daca in cadrul aceleiasi functii ocupationale, hotarari definitive au acordat altor magistrati diferente de drepturi salariale, indemnizatiile de incadrare ale celorlalti trebuie egalizate la nivelul celui maxim aflat in plata, pe temeiul dispozitiilor cuprinse in ordonantele de urgenta ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 si nr. 43/2016 si al Deciziei nr. ### din 15 decembrie 2016 a Curtii Constitutionale; or, plecand de la premisa ca un nivel al valorii de referinta sectoriala de 605,225 lei a fost deja recunoscut altor magistrati aflati in situatii identice, instantele de judecata au a examina discriminarea reglementarilor succesive si de statuat asupra necesitatii egalizarii indemnizatiei de incadrare la nivelul celui maxim aflat in plata'.

Instanta retine, din considerentele deciziei ICCJ nr. 55/2021, ca practica judecatoreasca a recunoscut dreptul la VRS de 605,225 lei pe principiul nediscriminarii salariale si ca acest principiu este aplicabil pe temeiul dispozitiilor cuprinse in ordonantele de urgenta ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 si nr. 43/2016 si al Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016. In esenta, aceasta concluzie ar conduce la ideea ca dreptul la VRS 605,225 lei este recunoscut in practica judiciara incepand inclusiv cu data de 01.08.2016 (data la care se raporteaza reclamanta). Cu toate acestea, Curtea retine ca reclamanta din prezentul litigiu nu are o hotarare judecatoreasca care sa ii recunoasca dreptul la VRS de 605,225 lei incepand cu data de 01.08.2016, astfel ca in actele administrative atacate VRS mentionat nu putea fi recunoscut decat cu respectarea termenul de prescriptie extinctiva de 3 ani de la data emiterii ordinelor. Astfel, nu se poate retine aplicarea unui tratament discriminatoriu sau incalcarea egalitatii de tratament a personalului caruia ii sunt stabilite salariile la nivel maxim, cu incalcarea efectelor prescriptiei extinctive nefiind susceptibila de acest efect. Cu alte cuvinte, jurisprudenta ICCJ/CCR mentionata de emitentul actelor atacate in litigiul de fata nu poate inlatura efectele prescriptiei extinctive.

In speta sunt aplicabile prevederile art. 171 Codul muncii referitor la termenul de prescriptie de 3 ani in materia drepturilor salariale. Acest termen curge de la data emiterii ordinului. Se poate observa ca data de 01.08.2016 excedeaza termenului de prescriptie ce trebuia avut in vedere in actele administrative atacate, anume vizeaza o perioada cu depasirea acestui termen.

Concluziile instantei sunt sustinute si de practica ICCJ – decizia nr. ####/2021, mentionata de emitentul MJ. Potrivit acestei decizii, (...), ICCJ a mentinut, prin respingerea recursurilor, sentinta civila nr. ### din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel Pitesti, sectia a II-a civila, de contencios administrativ si fiscal prin care instanta de fond, intre altele, a admis exceptia prescriptiei dreptului material la actiune pentru perioada anterioara datei de 16.07.2017, a admis in parte cererea formulata de reclamante in contradictoriu cu paratii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Bucuresti, Tribunalul Bucuresti, a obligat paratul Ministerul justitiei la modificarea partiala a celor doua ordine, in sensul prevederii unei valori de referinta sectoriala de 484,18 RON la care se adauga majorarea de 25% prevazuta de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, a obligat paratul Tribunalul Bucuresti sa plateasca reclamantelor diferenta dintre drepturile salariale incasate si cele cuvenite prin raportare la un VRS de 484,18 RON majorat cu 25%, incepand cu data de 16.07.2017, sume actualizate cu indicele de inflatie si dobanda legala aferenta acestor diferente, calculata lunar in functie de data exigibilitatii fiecarei obligatii lunare de plata pana la plata efectiva. Prin urmare, se poate observa ca emitentul MJ, desi s-a raportat la decizia nr. ######### prin care instanta a recunoscut dreptul al VRS, anterior datei de 30.12.2021 (data emiterii ordinelor contestate) cu respectarea termenului de prescriptie, a procedat in mod contrar acestei decizii, recunoscand dreptul reclamantei la VRS de 605,225 lei, abia de la data emiterii ordinului nr. 6245/C, anume 30.12.2021.

Or, principiul nediscriminarii salariale, dar si raportarea la practica judiciara si, respectiv, la practica administrativa a altor ordonatori de credite din sistemul justitiei ar fi impus emitentului MJ sa recunoasca dreptul reclamantei la VRS de 605,225 lei, in aceleasi conditii in care au facut-o ceilalti ordonatori, anume inclusiv pentru o perioada de trei ani anterior emiterii data emiterii ordinului nr. 6245/C, anume incepand cu data de 30.12.2018.

Concluzia care se desprinde este ca instanta va admite in parte actiunea, va anula in parte ordinele nr. 6245/C/30.12.2021 si nr. 397/C/07.02.2022 in sensul ca drepturile salariale ale reclamantei se stabilesc avand in vedere valoarea de referinta sectoriala de 605,225 lei incepand cu data de 30.12.2018, iar nu cu data de 30.12.2021.

In ceea ce priveste critica reclamantei referitoare la eronata stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 lei, cu aplicarea plafonarii prevazute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Curtea retine urmatoarele:

Curtea observa ca potrivit actelor atacate s-a prevazut ca drepturile salariale prin raportare la VRS mentionat se stabilesc in masura in care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, in situatia in care, incepand cu 1 ianuarie 2018, salariile de baza, soldele de functie / salariile de functie, indemnizatiile de incadrare sunt mai mari decat cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorarilor salariale reglementate, se acorda cele stabilite pentru anul 2022.

Instanta aminteste ca Curtea Constitutionala a Romaniei este singura autoritate competenta sa inlature de la aplicare dispozitiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar nu instanta de judecata. In acest context, Curtea subliniaza ca instanta de contencios constitutional a constatat neconstitutionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depasirea competentelor instantelor judecatoresti in detrimentul autoritatii legiuitoare.

Curtea aminteste Decizia CCR nr.818 din 3 iulie 2008, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.537 din 16 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstitutionale, printre altele, dispozitiile art.27 alin.(1) din Ordonanta Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.99 din 8 februarie 2007, in masura in care din acestea se desprinde intelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerand ca sunt discriminatorii, si sa le inlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.

CCR a stabilit ca 'Luand in considerare si dispozitiile art.27 alin.(1) din ordonanta, prin care se instituie dreptul persoanei care se considera discriminata de a cere instantei de judecata, intre altele, restabilirea situatiei anterioare si anularea situatiei create prin discriminare, deci si a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanta de judecata poate sa inteleaga - ceea ce s-a si petrecut in una dintre cauzele analizate - ca are competenta sa anuleze o dispozitie legala pe care o considera discriminatorie si, pentru a restabili situatia de echilibru intre subiectele de drept, sa instituie ea insasi o norma juridica nediscriminatorie sau sa aplice dispozitii prevazute in acte normative aplicabile altor subiecte de drept, in raport cu care persoana care s-a adresat instantei se considera discriminata. Un asemenea inteles al dispozitiilor ordonantei, prin care se confera instantelor judecatoresti competenta de a desfiinta norme juridice instituite prin lege si de a crea in locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstitutional, intrucat incalca principiul separatiei puterilor, consacrat in art.1 alin.(4) din Constitutie, precum si prevederile art.61 alin.(1), in conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii. In virtutea textelor constitutionale mentionate, Parlamentul si, prin delegare legislativa, in conditiile art.115 din Constitutie, Guvernul au competenta de a institui, modifica si abroga norme juridice de aplicare generala. Instantele judecatoresti nu au o asemenea competenta, misiunea lor constitutionala fiind aceea de a realiza justitia - art.126 alin.(1) din Legea fundamentala -, adica de a solutiona, aplicand legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenta, intinderea si exercitarea drepturilor lor subiective'.

In acelasi sens, a se vedea si Decizia 838 din 27 mai 2009 prin care s-a constatat existenta unui conflict juridic de natura constitutionala intre autoritatea judecatoreasca, reprezentata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, pe de o parte, si Parlamentul Romaniei si Guvernul Romaniei, pe de alta parte.

Intrucat prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu au fost declarate neconstitutionale la data emiterii ordinului de salarizare atacat, instanta de judecata nu are temei sa inlature de la aplicare respectivele dispozitii si sa considere nelegala plafonarea salariala in privinta reclamantilor.

Pe de alta parte, trebuie aratat ca potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale, legiuitorul este suveran in reglementarea sistemului de salarizare (DCC nr. 289/2005, DCC nr. 693/2006). In acelasi sens este si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, potrivit careia statul se bucura de o larga marja de apreciere pentru a determina oportunitatea si intensitatea politicilor sale in domeniul salarizarii. Curtea EDO a constatat ca nu este rolul sau de a verifica in ce masura existau solutii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmarit, in special Hotararile Kechko c. Ucrainei, Wieczorek c. Poloniei.

In plus, reclamanta nu a aratat ca detine titlu executoriu in care este parte, in care sa se fi retinut inlaturarea plafonarii in privinta VRS 605,225 lei. Prin urmare, prin acte administrative de salarizare nu se poate dispune o inlaturare a plafonarii prevazute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, asadar nu se pot inlatura de la aplicare prevederi legale obligatorii.

In lumina celor prezentate, se retine ca emitentului actelor administrative atacate nu i se poate reprosa o nelegalitate prin neinlaturarea plafonarii prevazute de art. 38 al. 6 din Legea nr. 153/2017.

Cat priveste critica in sensul ca art. 38 al 6 din Legea nr. 153/2017 ar retroactiva el insusi, intrucat s-ar aplica si unor situatii deja stabilite prin hotarari judecatoresti, Curtea retine ca reclamanta la data emiterii actelor atacate nu era titulara unor hotarari judecatoresti cu acelasi obiect ca si ordinele atacate – salarizarea prin raportare la VRS 605,225 lei. Prin urmare, nu se pune problema unui conflict intre o hotarare judecatoreasca anterioara ordinelor atacate si actele administrative atacate.

In privinta unei eventuale discriminari intre reclamanta si colegii care ar fi obtinut hotarari judecatoresti stabilite prin raportare la VRS 605,225 cu inlaturarea plafonarii si a prescriptiei extinctive, Curtea nu poate retine acest argument, respectivele hotarari judecatoresti producand efecte exclusiv intre partile litigante, iar decizia CCR nr. 794/2016 nu priveste mecanismul VRS.

Cu privire la plafonarea sporurilor:

Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, suma sporurilor, compensatiilor, adaosurilor, primelor, premiilor si indemnizatiilor, inclusiv cele pentru hrana si vacanta, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depasi 30% din suma salariilor de baza, a soldelor de functie/salariilor de functie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional detinut, gradatiilor si a soldelor de comanda/salariilor de comanda, a indemnizatiilor de incadrare si a indemnizatiilor lunare, dupa caz.

-Art. 24, coroborat cu art. 4 si 5 din Cap. VIII Sectiunea I Anexa V a Legii nr. 153/2017 prevede o limita maxima a sporurilor, compensatiilor, indemnizatiilor, adaosurilor, majorarilor, primelor, premiilor si a altor elemente ale venitului salarial (sporul pentru conditii de munca grele, vatamatoare sau periculoase'de pana la 15% din salariul de baza' sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica'de pana la 25%' din salariul de baza,sporul pentru pastrarea confidentialitatii de pana la 5% din salariul de baza). Prin urmare, legiuitorul nu prevede in mod imperativ un anumit cuantum al sporurilor, intrand in marja de apreciere a ordonatorului de credite cuantumul in care se acorda sporurile, cu respectarea limitei maxime prevazute de art. 4 si 5 din Cap. VIII, Sectiunea I din Anexa V a Legii nr. 153/2017 pentru fiecare spor.

-Art. 25 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 prevede o a doua limita care trebuie respectata, aceea ca suma sporurilor, compensatiilor, adaosurilor, primelor, premiilor si indemnizatiilor, inclusiv cele pentru hrana si vacanta, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite sa nu depaseasca 30% din suma salariilor de baza, a soldelor de functie/salariilor de functie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional detinut, gradatiilor si a soldelor de comanda/salariilor de comanda, a indemnizatiilor de incadrare si a indemnizatiilor lunare. Asadar, art. 25 alin. 1 din Legea nr. 153/2017 limiteaza, imperativ, suma sporurilor, compensatiilor, adaosurilor, primelor, premiilor si indemnizatiilor, inclusiv cele pentru hrana si vacanta, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite.

-Prevederile art. 24 din Legea nr. 153/2017 si ale art. 4 si 5, Cap. VIII, Sectiunea I din Anexa V a Legii nr. 153/2017, care reglementeaza sporurile pentru familia ocupationala 'Justitie', nu pot fi privite ca derogatorii de la prevederile art. 25 alin. 1 din aceeasi lege. Art. 25 din lege stabileste o limitare imperativa a sporurilor la maximum 30% pe total buget al ordonatorului de credite, limitarea vizand toate sporurile reglementate de Legea nr. 153/2017, asadar inclusiv cele prevazute la art. 24. Aceasta concluzie se bazeaza pe doua argumente. Un prim argument este de topografie a textelor normative – art. 25 succede art. 24 din lege si, deci, limiteaza inclusiv sporurile prevazute de art. 24 din lege, articol care trimite inclusiv la Anexa V a legii. Un al doilea argument este ca, atunci cand legiuitorul a dorit sa prevada exceptii de la limitarea prevazuta de art. 25 alin. 1 din lege, a facut-o in mod expres. In acest sens, instanta are in vedere dispozitiile alin. 2 si 6 ale art. 25 din lege, potrivit carora: (2) Prin exceptie de la prevederile alin. (1), pentru institutiile din sistemul sanitar si de asistenta sociala si cele din sistemul de aparare, ordine publica si securitate nationala, suma sporurilor, compensatiilor, adaosurilor, primelor, premiilor si indemnizatiilor, inclusiv cele pentru hrana si vacanta, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator principal de credite nu poate depasi 30% din suma salariilor de baza, a soldelor de functie/salariilor de functie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional detinut, gradatiilor si a soldelor de comanda/salariilor de comanda si a indemnizatiilor lunare, dupa caz.(6) Pentru ordonatorii principali de credite prevazuti la alin. (2) se depaseste, dupa caz, plafonul prevazut la respectivul alineat, astfel incat, pentru unitatile sanitare de monospecialitate, serviciile judetene de ambulanta si Serviciul de Ambulanta al Municipiului Bucuresti–Ilfov, sa se asigure limita minima a sporurilor stabilita conform prevederilor art. 23. Unitatile sanitare de monospecialitate includ unitati sanitare cu si fara paturi care acorda servicii medicale intr-o specialitate, in conexiune, dupa caz, cu alte specialitati complementare.

Legiuitorul nu a prevazut expres o derogare de la plafonarea reglementata art. 25 alin. 1 din lege, in ce priveste ordonatorii de credite pentru familia ocupationala 'Justitie'. Faptul ca art. 24-25 din Legea nr. 153/2017 nu prevad ca suma sporurilor este prevazuta pe fiecare salariat in parte, ci pe ordonator de credite nu conduce la concluzia nelegalitatii ordinului de salarizare individuala nr. 397/C, cata vreme revine ordonatorului de credite obligatia sa se incadreze in plafonarile pe ordonator (art. 38 al. 6 din lege).

Din cele prezentate, rezulta concluzia ca Legea nr. 153/2017 nu prevede in mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligatia sa se incadreze in limita maxima stabilita de legiuitor pe fiecare spor (limita de 'pana la..'.) si cu incadrarea in procentul de 30% prevazut la art. 25 din lege.

Teza partii reclamante potrivit careia sporurile trebuiau acordate conform Legii nr. 153/2017, iar nu in cuantumul fix la data de 01.01.2018, intrucat salariul sau prin aplicarea VRS 605,225 lei a ajuns la maximul prevazut de Legea nr. 153/2017 nu poate fi sustinuta, intrucat potrivit art. 38 al. 6 din lege, in nicio situatie nu ar putea fi depasite salariile de baza stabilite potrivit Legii cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acest fiind nivelul maxim pe care il pot atinge drepturile salariale potrivit legii. Acest plafon s-a mentinut incepand cu 1.01.2018 pana in prezent potrivit art. 34 al. 2 din OUG nr. 114/2018, art. I pct. 12 din OUG nr. 1/2020, art. I al. 3 din OUG nr. 226/2020, art. I al. 5 din OUG nr. 130/2021. Prin urmare, nu se poate vorbi in prezent despre aplicarea mecanismului salarial peste plafonul 2022, ci de mentinerea ('inghetarea') prin acte normative succesive a salariilor la 'plafonul 2022', context in care nu se aplica noile grile salariale post-2022, nici sporurile aferente, instanta de judecata neavand niciun mecanism de a inlatura de la aplicare norme in vigoare.

In ce priveste deciziile (obligatorii) ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie si ale Curtii Constitutionale a Romaniei:

a) referitor la deciziile ICCJ nr. 23/2016, 36/2018, 8/2021, 56/2018, 7/2019:

Potrivit deciziei nr. 23/2016: In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2015, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 71/2015, cu modificarile si completarile ulterioare, sintagma 'salarizat la acelasi nivel' are in vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurentei, al Curtii de Conturi, precum si din cadrul celorlalte autoritati si institutii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, cu modificarile si completarile ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut in vedere in interpretarea si aplicarea aceleiasi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) si (2) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 71/2015, cu modificarile si completarile ulterioare, in cadrul aceleiasi autoritati sau institutii publice.

Decizia nr. 23/2016 nu este aplicabila in litigiu, intrucat drepturile pretinse de reclamanti vizeaza egalizarea prin prisma VRS, in timp ce legislatia interpretata prin decizia nr. ##/2016 nu este aplicabila spetei. Mai mult, o egalizare salariala nu poate fi dispusa nici din perspectiva termenului de prescriptie extinctiva, nici din perspectiva unei inlaturari a plafonarii salariale pentru motivele prezentate anterior.

Decizia nr. 36/2018 prevede ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2015, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 71/2015, cu modificarile si completarile ulterioare, solutia egalizarii indemnizatiilor la nivel maxim are in vedere si majorarile si indexarile recunoscute prin hotarari judecatoresti unor magistrati sau membri ai personalului auxiliar, indiferent daca ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzatoare.

Decizia nr. 36/2018 nu este aplicabila intrucat vizeaza o cu totul alta ipoteza, anume a intinderii egalizarii salariale in baza unor hotarari judecatoresti dar in lipsa unor acte administrative de salarizare; in orice caz aceasta decizie nu extinde in nici un caz efectele relative ale hotararilor judecatoresti la alte persoane si situatii care nu au fost prevazute in acestea.

Decizia nr. 36/2018 prevede ca Respinge, ca inadmisibila, sesizarea formulata de Curtea de Apel #### - Sectia a IV-a pentru litigii de munca si asigurari sociale, in Dosarul nr. 2.###/84/2017, cu privire la pronuntarea unei hotarari prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispozitiilor art. 5 alin. (1^1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2015, precum si alte masuri in domeniul cheltuielilor publice, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 71/2015, cu modificarile si completarile ulterioare, si art. 3^1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2016, prorogarea unor termene, precum si unele masuri fiscal-bugetare, cu modificarile si completarile ulterioare, in forma indicata de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice in anul 2016, prorogarea unor termene, precum si unele masuri fiscal-bugetare si pentru modificarea si completarea unor acte normative, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 250/2016, cu modificarile ulterioare, in ceea ce priveste acordarea aceleiasi valori de referinta sectoriala pentru toti angajatii din cadrul familiei ocupationale de functii bugetare 'Justitie', de la data punerii acesteia in plata pentru salariati facand parte din aceeasi familie ocupationala. Decizia nu este aplicabila intrucat o egalizare salariala nu poate fi dispusa nici din perspectiva termenului de prescriptie extinctiva, nici din perspectiva unei inlaturari a plafonarii salariale pentru motivele prezentate anterior in prezenta sentinta.

Decizia nr. 7/2019 prevede ca: In interpretarea si aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice, cu modificarile ulterioare, majorarile prevazute in art. 1 alin. (1) din Ordonanta Guvernului nr. 10/2007 privind cresterile salariale ce se vor acorda in anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar si personalului salarizat potrivit anexelor nr. II si III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza in sectorul bugetar si a indemnizatiilor pentru persoane care ocupa functii de demnitate publica, aprobata cu modificari prin Legea nr. 231/2007, au fost si raman incluse in indemnizatia bruta de incadrare si dupa data intrarii in vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Decizia nr. 7/2019 nu este aplicabila, intrucat are in vedere o alta ipoteza decat aceea din speta, reclamantii pretinzand o egalizare incepand cu data de 01.08.2016, perioada in care Legea nr. 330/2009 era abrogata.

Decizia nr. 8/2021 prevede ca: In interpretarea si aplicarea prevederilor art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, cu modificarile si completarile ulterioare, in categoria 'personalului numit/incadrat', la care se refera prevederile art. 39 alin. (4) raportat la art. 39 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, este inclus si personalul reincadrat in baza prevederilor art. 36 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Decizia nr. 8/2021 nu este aplicabila, intrucat ea interpreteaza o cu totul alta ipoteza, anume aceea a personalului numit/incadrat la care se refera prevederile art. 39 alin. (4) si a modului de aplicare a Legii nr. 153/2017 cu privire la acesta.

b) Referitor la deciziile nr. 328/2020, 700/2019, se retin:

Deciziile CCR nr. 328/2020 si nr. 700/2019 au respins exceptiile de neconstitutionalitate ale art. 17 alin. (2) si ale art. 22 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului platit din fonduri publice, precum si ale art. 25 alin. (1) si art. 38 alin. (6) din aceeasi lege. Prin urmare, din perspectiva inlaturarii plafonarii prev. de art. 38 al. 6 din Legea nr. 153/2017, deciziile mentionate nu sunt in sprijinul sustinerilor reclamantilor cata vreme exceptiile de neconstitutionalitate cu privire la acest text normativ al fost respinse, dispozitiile privind plafonarea salariala fiind mentinute in fondul activ al legislatiei. In privinta considerentelor acestor decizii, la care reclamantii fa trimitere, ele sunt relevante pentru ca explica mecanismul aplicarii etapizate a Legii nr. 153/2017, insa litigiul de fata nu pune problema unei eronate aplicari a Legii nr. 153/2017 din perspectiva etapelor prevazute de legiuitor, ci a inlaturarii pe cale jurisprudentiala, a mecanismului plafonarii si al prescriptiei, inlaturare ce nu poate fi dispusa, pentru motivele prezentate in sentinta de fata”.

* Cititi aici intreaga sentinta CAB

sursa foto: Juridice.ro