„Unui popor potrivnic fata de institutiile proprietatii private ii lipseste primul element al libertatii.”

Lord Acton

Proprietatea privata are un fundament social, antropologia moderna confirmand faptul ca aceasta a aparut la nivele primitive. Ea a evoluat in timp in acord cu evolutia societatii omenesti, o adevarata revolutie a institutiilor proprietatii producand-o Codul civil francez, la inceput de secol XIX. Dreptul de proprietate cu cele doua forme ale sale – proprietatea publica si proprietatea privata – face parte din categoria drepturilor reale, drepturi cu valoare economica – patrimoniala, orice persoana – fizica sau juridica – fiind titulara unui patrimoniu care „include toate drepturile si datoriile ce pot fi evaluate in bani”. Dreptul de proprietate privata constituie o adevarata coloana vertebrala a patrimoniului ce cuprinde intreaga avutie a persoanei private. in conceptia actuala acest drept nu reprezinta doar un simplu drept real, el fiind considerat baza intregului sistem al drepturilor reale.

Dreptul de proprietate privata in Romania este un drept cu vocatie fundamentala, vocatie ce rezulta din prevederile Constitutiei. Legea fundamentala a tarii stipuleaza ca dreptul de proprietate privata este garantat, continutul si limitele sale fiind stabilite prin lege, cea mai insemnata dintre acestea fiind Codul civil, care este si cel mai important izvor al dreptului civil ca ramura de drept. Codul defineste dreptul de proprietate privata ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi si dispune de un lucru in mod exclusiv, absolut si perpetuu in limitele stabilite de lege”, intre acestea posesia fiind exercitarea in fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra bunului de catre persoana ce il stapaneste.

„Romania este un stat de drept, democratic si social”, se afirma in Constitutia Romaniei. Aceasta democratie (consacrata in prezent ca forma de guvernare, nu si ca un mod de viata, procesul de democratizare nefiind incheiat) este una de tip liberal, sistem politic caracterizat prin „liberalismul constitutional” reprezentat printr-un manunchi de drepturi si libertati intre care si proprietatea privata, ocrotita de stat prin lege. Cele doua coduri de legi (penal si civil), dar si reglementarile din acte normative derogatorii si complementare acestora asigura in zilele noastre protectia juridica a acestui drept fundamental. El este protejat de regula prin Codul penal in titlul „infractiuni contra patrimoniului”, fiind cuprinse furtul si talharia, fraude prin sisteme electronice sau nesocotirea increderii, tulburarea de posesie. Dar exista si situatii in care legiuitorul a dispus ca apararea unor drepturi reale protejate de Constitutie sa se realizeze prin mijloace de drept civil. Astfel de cazuri pot aparea frecvent in cadrul tulburarilor de posesie savarsite fara violenta sau amenintare. In legatura cu acest mod de a apara proprietatea privata exista insa opinii care afirma ca protectia prin mijloace civile in asemenea cazuri nu are mecanisme suficiente si eficiente, opinie pe care o impartasim si pe care dorim sa o argumentam pornind de la o situatie concreta.

Relativ recent mass-media a relatat pe larg faptul ca o persoana fara nici un drept, profitand de lipsa temporara de la domiciliu a proprietarului unui apartament, s-a instalat temeinic in respectivul spatiu, ceea ce reprezinta o tulburare de posesie. in mod firesc, proprietarul s-a adresat organelor de ordine ca sa fie repus in dreptul sau, dar s-a aratat surprins ca nu o poate face decat pe calea unui proces. intr-adevar, actuala reglementare in materie prevede ca daca fapta nu a fost savarsita cu violenta (chiar daca ocuparea apartamentului s-a facut prin efractie), cel al carui drept de posesie a fost tulburat este indrumat de Codul civil sa reintre in posesia apartamentului pe calea unui proces, printr-o „actiune in revendicare”. Ca actiune civila reala aceasta are un loc bine definit in ansamblul mijloacelor de aparare a drepturilor reale pentru ca sunt numeroase situatiile in care proprietarul neposesor reclama bunul de la posesorul neproprietar. Aparent lucrurile sunt simple, dar in practica o astfel de fapta tulbura binisor existenta unei persoane.

Chiar daca justitia este un serviciu public gratuit, respectivul demers judiciar nu este scutit de un efort financiar – onorarii avocat si executor judecatoresc, eventuale expertize, cheltuieli cu remedierea unor stricaciuni s.a. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca cel al carui drept a fost afectat trebuie sa se prezinte in instanta pentru a fi audiat de un judecator – ceea ce constituie un stres pentru cel neobisnuit cu procedurile judiciare – dar sa fie si alaturi, pe cat posibil, de aparatorul ce il reprezinta. S-a creat astfel o situatie conflictuala dedusa spre solutionare judecatii civile in care o persoana care traieste si se comporta in deplin respect fata de lege s-a trezit, fara vointa sa, in fata unei adevarate „aventuri judiciare”, fiind constrans la aceasta de comportamentul antisocial al unui individ. Dar nu numai atat. Comportamentul potrivnic legii a afectat una din valorile esentiale ale dreptului, a afectat securitatea juridica a proprietarului (cetateanului), concept insuficient avut in vedere atunci cand se judeca. Uneori cei care pronunta dreptul scapa din vedere ca sunt datori sa impuna solutii care promoveaza unitatea dintre litera si spiritul legii. Se face abstractie de catre unii slujitori ai legii de faptul ca valorile ce ghideaza dreptul au si o importanta componenta sociala, actul de justitie trebuind sa aiba nu numai motivare legala ci si credibilitate, sa il protejeze in mod real pe cel ale carui drepturi au fost incalcate. Profesorii Ceterchi si Craiovan, referindu-se la valorile dreptului afirma ca securitatea juridica a cetateanului trebuie sa fie rezultatul protectiei juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane. De securitatea juridica, mai afirma ei, trebuie sa se bucure cei care respecta legea, avand dreptul de a beneficia de relatii sociale in care cei ce nu respecta legea sa fie sanctionati pe masura. La randul sau, reputatul Paul Roubier considera securitatea juridica ca fiind „scutul juridic impotriva anarhiei”.

In sustinerea demersului nostru vom face o succinta paralela si cu infractiunea ce aduce atingere domiciliului, cuprinsa in Codul penal in titlul consacrat „infractiunilor contra persoanei”, atat violarea de domiciliu cat si tulburarea de posesie fiind drepturi fundamentale. Analiza comparativa a reglementarii celor doua infractiuni evidentiaza numeroase similitudini, deosebirea esentiala fiind cea care trimite, asa cum afirmam, la tulburarea de posesie fara violenta sau amenintare in zona de reglementare a Codului civil. Acest mod de reglementare nu face decat sa incurajeze nerespectarea uneia din valorile esentiale ale dreptului si restrangerea rolului statului in ceea ce priveste exercitarea in numele legii a monopolului constrangerii fizice legitime, putand da nastere unor episoade de justitie privata generatoare de violenta. Totodata este ignorata una din cerintele esentiale ale justitiei europene care promoveaza constant ideea ca „victimele trebuie sa obtina compensatii prin proceduri corecte, pe cat posibil in mod rapid si necostisitoare. Ori, este cunoscut faptul ca atat la noi cat si in majoritatea statelor europene infaptuirea justitiei – a celei civile in mod special – presupune „complexitate, lentoare si costuri ridicate”. Cauzele in aceasta materie nu sunt putine, tulburarea de posesie putand rezulta si din alte situatii cum ar fi, de pilda, blocarea cu rea credinta a unui drept de servitute de catre proprietarul fondului aservit.

Teoria generala a dreptului a statuat faptul ca prima misiune a acestuia este cea de a promova un sistem de relatii sociale menite sa asigure statornicirea ordinii si autoritatii. Uneori legiuitorul, din motive de politica penala, scoate anumite fapte din sfera acestuia considerand ca ele ar avea un grad de pericol social mai redus. in ceea ce ne priveste, consideram ca drepturile si libertatile fundamentale nu trebuie sa beneficieze de un asemenea tratament pentru ca o tulburare de posesie ce are ca obiect un bun imobil de folosinta indelungata si de valoare ridicata pentru care cel afectat a muncit o buna parte a vietii sale este scoasa din sfera penalului, in timp ce, de pilda, un banal furt de alimente pentru consum propriu, produs fara violenta sau constrangere, este pedepsit cu minimum sase luni de inchisoare sau cu amenda. Drepturile si libertatile fundamentale au fost inscrise in Constitutie pentru a se bucura de o protectie solida, anumite componente ale dreptului de proprietate privata trebuind sa se inscrie pe deplin intr-un asemenea regim de protectie. in consecinta, credem ca afirmatia din titlul prezentului demers publicistic este in deplin acord cu realitatea faptelor.

In general legiuitorul pentru a proteja anumite valori procedeaza la inasprirea pedepselor, solutie care are si ea rostul si eficienta ei. Dar nu intotdeauna diminuarea fenomenului delincventei si apararea drepturilor cetateanului se realizeaza prin sporirea duritatii pedepselor. Pentru un anumit gen de infractiuni pot fi utilizate si alte metode care nu scot fapta din sfera penalului, dar evita un proces indelungat si costisitor, descurajand comportamentul potrivnic legii ce greveaza asupra patrimoniului cetateanului si nu numai. De ceva timp este tot mai prezent in dezbaterile din spatiul european conceptul de „justitie restaurativa”. De circa un deceniu discutiile au depasit caracterul exploratoriu capatand concretete. In Franta, de pilda, in Codul de procedura penala justitia restaurativa a intrat deja cu elemente ce vizeaza individualizarea pedepselor si intarirea eficacitatii sanctiunilor penale, iar Uniunea Europeana incurajeaza insusirea acestui concept de catre profesionisti. Valoarea de capatai a justitiei restaurative consta in reparatia daunelor create de infractiune, orice demers trebuind sa aiba la baza aceasta valoare. Mark Umbreit apreciaza ca „Justitia restaurativa este un raspuns fata de infractiune centrat pe victima, care ofera oportunitati pentru toti aceia ce sunt cel mai afectati de infractiune”. Spre deosebire de justitia penala traditionala cu caracter retributiv, justitia restaurativa se fundamenteaza pe un sistem de norme si principii menite sa asigure un tratament adecvat victimei dar si faptuitorului. Ea se focalizeaza asupra repararii prejudiciilor aduse victimei, agresorul asumandu-si explicit raspunderea pentru fapta comisa. Este necesar ca infractiunea sa fie perceputa ca un prejudiciu de natura patrimoniala (sau nepatrimoniala), repararea daunelor facandu-se cu acordul partilor implicate. Desigur, agresorul poate avea o anumita opozitie fata de obligatiile de natura reparatorie. El este insa nevoit, de cele mai multe ori, sa accepte repararea daunelor pentru a evita aplicarea unor masuri de retorsiune ce pot fi luate pe calea justitiei penale. Ne oprim aici cu discutia pe aceasta tema care nu este o simpla problema de drept penal, ci necesita si implicarea unor stiinte auxiliare stiintelor juridice precum criminologia, sociologia juridica, dreptul comparat. Reputatul criminolog John Braithwaite afirma ca justitia restaurativa poate reforma sistemul justitiei penale. Cei care trebuie sa se exprime asupra acestei optiuni sunt insa specialistii, care vor trebui sa convinga politicienii, modificarea politicii penale a unui stat fiind o optiune politica. in ceea ce ne priveste credem ca prin insertia unor elemente de justitie restaurativa in legislatia penala romaneasca se pot aduce unele contributii directe la cresterea celeritatii solutionarii unor cauze penale si a nivelului de satisfactie al victimelor.

In final, intorcandu-ne la tema demersului nostru, dorim sa subliniem ca preocuparea pentru protectia proprietatii private si a securitatii juridice a cetateanului trebuie sa sporeasca din partea legiuitorului si a sistemului judiciar, pentru ca „justitia nu numai ca trebuie infaptuita, dar este necesar ca acest lucru sa se si perceapa”, astazi in Romania gradul de favorabilitate al sistemului judiciar in randul opiniei publice fiind, in buna masura cu drept temei, scazut. Cu atat mai mult cu cat sunt vehiculate si idei care sustin ca proprietatea privata este un concept depasit. Cei care vehiculeaza respectivele idei nu dispretuiesc insa beneficiile pe care posesia unor proprietati le-o confera. Nu este locul sa facem acum o analiza a substratului acestor idei. Este insa o realitate certa, confirmata de practica sociala, ca proprietatea privata a stat dintotdeauna la baza dezvoltarii societatii omenesti si suntem siguri ca asa va fi si in viitor.