Lumea Justitiei prezinta devastatoarea hotarare nr. 1898/2022 din dosarul nr. 16245/3/2020, prin care judecatoarele Elena Avrigeanu si Liliana Ion-Chirita de la Curtea de Apel Bucuresti au obligat statul roman sa-i plateasca daune morale de 15.000 lei inginerului Laurentiu-Daniel Rusinoiu (foto 2) – directorul Santierului Naval Tulcea – pentru cele doua saptamani de carantina abuziva la care a fost supus timp de mai mult de o saptamana, intre 20 martie si 3 aprilie 2020, la debutul starii de urgenta din pandemia de COVID-19, imediat ce Rusinoiu se intorsese din Italia in Romania (pronuntata in decembrie 2022, hotararea a fost comunicata in ianuarie 2024). Vorbim despre o perioada in care inginerul a stat efectiv incuiat in camera de hotel, iar initial mancarea ii era lasata in fata usii, direct pe mocheta. Si totul fara ca reclamantul sa fi fost testat in prealabil pentru coronavirus.

Despagubirile pronuntate de CAB sunt compuse din:

- 10.000 lei pentru restrangerea libertatii in mod nelegal prin masura carantinei;

- 5.000 lei pentru modalitatea de punere in executare a masurii carantinei in intervalul de mai sus.

Amintim ca Laurentiu Rusinoiu a solicitat daune morale de 25.000 de lei, constand in:

- 125.000 de lei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmarea a instituirii unei masuri nelegale privative de libertate – carantina institutionalizata;

- 125.000 de lei pentru repararea prejudiciului generat de tratamentele degradante generate de punerea in executare a masurii de carantinare (click aici pentru a citi).

A fost nevoie de a treia judecatoare

Mentionam ca initial completul era constituit din Elena Avrigeanu si Madalina-Gabriela Radulescu, insa Radulescu a optat pentru respingerea actiunii. La fel cum facuse, in 4 iunie 2021, judecatoarea Cristiana Mocanu de la Tribunalul Bucuresti, magistrata TMB nevazand nimic in neregula la represiunea sanitara la care a fost supus reclamantul, pe motiv ca era pandemie si deci era normal ca autoritatile sa fie precaute.

Din acest motiv, judecatoarea Liliana Ion-Chirita a intrat in complet de divergenta, inclinand balanta in sensul respectarii drepturilor omului.

Puscaria sanitara este efectiv tortura

In esenta, judecatoarele Avrigeanu si Ion-Chirita arata ca faptul ca reclamantul a fost inchis arbitrar, fara sa-i fie adusa la cunostinta vreo norma care sa impuna acest lucru si mai ales mecanismul de contestare a masurii privative de libertate (masura echivalenta unui arest), acest lucru constituie tortura in sensul articolului 3 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

De asemenea, adauga completul de la CAB, inginerul Rusinoiu avea tot dreptul sa se teama ca oricand putea izbucni un incendiu in hotelul in care era tinut captiv – cu atat mai mult cu cat nu e clar daca imobilul avea sau nu autorizatie la incendiu. In schimb, judecatoarea Mocanu de la TMB a trecut cu vederea si acest argument al reclamantului, sustinand (oricat ar suna de aberant) ca temerile pot fi definite doar in legatura cu lucruri prezente, nu si cu unele ipotetice.

Laurentiu Rusinoiu a fost aparat de catre avocata Silvia Uscov (foto 1).

Solutia Curtii de Apel Bucuresti poate fi atacata cu recurs la Inalta Curte de Casatie si Justitie.

Redam cel mai important fragment din decizia Curtii de Apel Bucuresti:

„Curtea, in opinie majoritara, urmeaza a retine, de asemenea, caracterul intemeiat al criticilor formulate pe fondul cauzei, sens in care in temeiul art. 480 alin. 2 C.proc.civ., va admite apelul, cu consecinta schimbarii sentintei apelate si admiterii in parte a cererii.

In acest sens, Curtea va avea in vedere ca, desi a retinut in mod corect situatia de fapt din speta, prima instanta a concluzionat ca paratilor chemati in judecata nu li se poate imputa savarsirea unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii prin raportare la doua principale argumente:

- restrangerea libertatii reclamantului prin masura carantinei in perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 s-a facut cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare, declararea neconstitutionalitatii dispozitiilor art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii si ale art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenta medicala prin Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020 fiind ulterioara si neputand fi aplicata retroactiv, si

- modalitatea de punere in executare a masurii carantinei in perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 ce au presupus inchiderea cu cheia pe dinafara pe toata perioada si servirea alimentelor prin asezarea recipientelor pe jos, pentru cateva zile, nu au depasit o anumita intensitate pentru a fi incadrate ca fiind tratamente degradante.

De asemenea, prima instanta a oferit drept justificare a solutiei pronuntate argumentul potrivit caruia pandemia de COVID-19 ar reprezenta un caz de forta majora, astfel incat inlatura eventuala raspundere a paratilor chemati in judecata.

Curtea apreciaza ca argumentele folosite de prima instanta nu sunt corecte.

In acest sens, sub aspectul situatiei de fapt, din probele administrate rezulta ca, ulterior instituirii starii de urgenta pe teritoriul Romaniei prin Decretul Prezidential nr. 195/2020, reclamantul a revenit in tara, din Italia, in seara zilei de 19.03.2020, si a fost plasat in carantina institutionalizata, in cadrul Hotelului Flora din statiunea Lacu Sarat, jud. Braila, incepand cu data de 20.03.2020 (dupa ora 12 in noaptea dintre 19 si 20.03.2020) pana la data de 03.04.2020. Plasarea in carantina s-a facut in temeiul Ordinului Ministrului Sanatatii nr. 414/2020, in vigoare la data respectiva, dat fiind faptul ca Italia, tara din care venea reclamantul, era inscrisa pe lista rosie a tarilor cu un numar foarte mare de cazuri de persoane infectate cu Covid-19.

Nu a fost emis niciun act administrativ cu caracter individual care sa ateste plasarea in carantina a reclamantului, perioada in care acesta este supus acestei masuri, drepturile si obligatiile acestuia sau posibila procedura de contestare a masurii plasarii in carantina.

Reclamantul nu a fost testat pentru identificarea unei posibile infectii cu Covid-19 la momentul plasarii in carantina, fiindu-i recoltate probe biologice ulterior, la data de 23.03.2020, fara ca rezultatul testului sa i se fi comunicat reclamantului pe perioada carantinei sau ulterior.

Asa cum a retinut prima instanta, pe parcursul carantinei, reclamantul a fost cazat intr-o camera single, de aproximativ doar 10 m.p. din cadrul hotelului Flora, fiindu-i restrictionata posibilitatea de a parasi camera prin incuierea usii 'pe dinafara', aspect sustinut de reclamant, necontestat de niciuna dintre parti si dovedit si prin declaratia martorului audiat in fata primei instante.

Cu privire la situatia inchiderii usilor cu cheia pe durata carantinarii, in fata primei instante s-au solicitat clarificari conducerii hotelului Flora, utilizat ca centru de carantinare, iar potrivit raspunsului furnizat de reprezentantul Unita Turism Holding S.A., 'Urmare a dispozitiilor primite din partea functionarilor din cadrul Directiei de Sanatate Publica – delegati in unitatea noastra, referitoare la modalitatea de a impiedica pe cat posibil contactul dintre diverse grupuri de persoane, pentru o perioada camerele de hotel au fost incuiate, deschiderea acestora facandu-se cu ocazia furnizarii hranei'. (f. 51-52 vol II dos TB). Cu privire la acest aspect, Directia de Sanatate Publica Braila s-a multumit sa sustina ca nu s-a facut dovada unui ordin scris prin care incuierea in camere ar fi fost impusa de catre aceasta, aratand ca paza unitatii hoteliere era in atributia Jandarmeriei.

In privinta hranei, aceasta era adusa in mod individual, de 3 ori pe zi, iar in primele doua zile recipientele in care aceasta era amplasata erau lasate pe jos, in fata usii, iar ulterior aspectul a fost remediat dupa ce reclamantul a semnalat aceasta problema.

La data de 24.03.2020, reclamantul a formulat si transmis, prin avocat, Adresa nr. 4902 privind Conditiile locului de carantina Hotel Flora – statiunea Lacu Sarat, jud. Braila catre Institutia Prefectului – Judetul Braila, Inspectoratul de Jandarmi – judetul Braila, Departamentul pentru Situatii de Urgenta si catre Directia de Sanatate Publica Braila, solicitand prin aceasta, in principal, sa se renunte la incuierea usii pe dinafara, sugerand totodata plasarea unui jandarm pe culoar sau amplasarea camerelor de supraveghere pentru a se asigura ca nu sunt parasite camerele de carantina. Acesta si-a motivat solicitarea pe considerente de siguranta fizica, de natura psihologica, dar si pe considerente legale, respectiv ordinul 414/2020, ce nu prevede inchiderea spatiului de carantina.

Prin adresa 4902 din data de 31.03.2020, a fost comunicat un raspuns din partea Institutiei Prefectului – Judetul Braila in sensul ca urmeaza a fi verificate aspectele semnalate si ca va primi un raspuns in termenul legal (fila 38).

De asemenea, prin adresa 4902 din data de 16.04.2020, emisa ulterior expirarii perioadei de carantina institutionalizata, a fost comunicat un nou raspuns din parte Institutiei Prefectului – Judetul Braila in sensul ca s-au luat masuri urgente pentru remedierea celor semnalate, fara a se specifica masurile efectiv luate (fila 38 verso), iar prin adresa 6867 din data de 21.05.2020 a aceleiasi institutii i s-a comunicat reclamantului ca li s-a pus in vedere reprezentatilor hotelului sa se asigure ca la livrarea hranei catre toate persoanele aflate in carantina se respecta conditiile de igiena si de servire.

In drept, potrivit art. 1349 C.civ., orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile sau inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Art. 1357 alin. 1 C.civ. stabileste ca acela care cauzeaza altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicita, savarsita cu vinovatie, este obligat sa il repare, iar alin. 2 prevede ca autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai usoara culpa.

Din interpretarea acestor dispozitii legale, rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale trebuie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii: existenta unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, precum si vinovatia autorului faptei ilicite.

Analizand prima conditie necesara pentru antrenarea raspunderii delictuale, Curtea retine ca prin fapta ilicita se intelege orice actiune sau inactiune, prin care incalcandu-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului apartinand unei persoane.

Astfel cum rezulta din cererea de chemare in judecata, faptele ilicite care se imputa paratilor constau in restrangerea drepturilor si libertatilor in mod nelegal prin masura carantinei institutionalizate, pe de o parte, iar, pe de alta parte, supunerea la tratamente degradante pe perioada carantinei institutionalizate.

Contrar celor retinute de prima instanta, Curtea retine ca din actele dosarului rezulta savarsirea faptelor ilicite imputate prin cererea de chemare in judecata.

Astfel, sub un prim aspect, Curtea retine ca reclamantului i s-a restrans libertatea in mod nelegal prin masura carantinei in perioada 20.03.2020 – 03.04.2020, iar culpa pentru aceasta fapta ilicita revine Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice, nu si celorlalti parati.

Pentru a concluziona in acest sens, Curtea va avea in vedere ca masura carantinei institutionalizate la care a fost supus reclamantul era reglementata la data instituirii carantinei prin Ordinul Ministrului Sanatatii nr. 414/2020, emis in temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care: 'Masurile privind prevenirea si gestionarea situatiilor de urgenta generate de epidemii, precum si bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sanatatii'; si art. 8 alin. (1) din OUG nr. 11/2020: 'In cazul epidemiilor / pandemiilor sau situatiilor de urgenta de sanatate publica internationale declarate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, daca exista un risc iminent pentru sanatatea publica, cu respectarea Regulamentului sanitar international (2005), la propunerea Grupului tehnic de experti ai Ministerului Sanatatii, ministrul sanatatii instituie carantina pentru persoanele care intra pe teritoriul Romaniei din zonele afectate, ca masura de prevenire si limitare a imbolnavirilor'.

Conform art. 1 din OMS nr. 414/2020:

'(1) In intelesul prezentului ordin, prin carantina se intelege atat instituirea masurii de carantina institutionalizata (in spatii special amenajate), cat si instituirea masurii de izolare la domiciliu.

(2) Se instituie masura de carantina institutionalizata pentru persoanele asimptomatice care intra pe teritoriul Romaniei venind din zonele cu transmitere comunitara extinsa afectate de COVID-19 (zona rosie), pentru o perioada de 14 zile, in spatii special amenajate puse la dispozitie de catre autoritatile locale'.

La 26.06.2020, prin Decizia Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020, s-a constatat neconstitutionalitatea dispozitiilor art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii si ale art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenta medicala.

Prima instanta a retinut faptul ca masura carantinei a fost instituita in cazul reclamantului printr-un act administrativ normativ in vigoare la data respectiva (OMS nr. 414/2020), care cuprindea prevederi clare si previzibile, iar pronuntarea Deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020, fiind ulterioara, nu poate fi aplicata retroactiv.

Curtea retine ca in sustinerea tezei caracterului nelegal al masurii instituite impotriva acestuia, reclamantul a invocat faptul ca prin masura carantinei i-au fost restranse drepturi si libertati, in conditiile in care OMS nr. 414/2020 cuprinde norme lipsite de caracter clar si previzibil, ce nu respecta conditiile pentru a reprezenta un cadru legal prin care se pot restrange drepturi si libertati, aspecte analizate in cuprinsul Deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020.

Potrivit art. 147 alin. 4 din Constitutie, Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor.

Curtea constata ca, potrivit Deciziei Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronuntate in cadrul controlului de constitutionalitate, puterea de lucru judecat ce insoteste actele jurisdictionale, deci si deciziile Curtii Constitutionale, se ataseaza nu numai dispozitivului, ci si considerentelor pe care se sprijina acesta. Astfel, Curtea retine ca atat considerentele, cat si dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozitiilor art. 147 alin. (4) din Constitutie, si se impun cu aceeasi forta tuturor subiectelor de drept.

In atare conditii, Curtea retine ca atat dispozitivul, cat si considerentele Deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020 de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei sunt obligatorii si se impun tuturor subiectelor de drept, inclusiv prezentei instante de judecata, fara ca aplicarea puterii de lucru judecat ce o insoteste sa echivaleze cu o aplicare retroactiva a legii, asa cum a retinut prima instanta.

Avand in vedere aceste argumente, Curtea retine ca in prezenta cauza se impun cu forta obligatorie considerentele retinute in cuprinsul Deciziei Curtii Constitutionale a Romaniei nr. 458/2020, potrivit carora:

'43. Curtea aminteste insa ca, asa cum a subliniat in jurisprudenta sa, de principiu, orice act normativ trebuie sa indeplineasca anumite conditii calitative, printre acestea numarandu-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie sa fie suficient de clar si precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficienta a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – sa prevada intr-o masura rezonabila, in circumstantele spetei, consecintele care pot rezulta dintr-un act determinat. Curtea a admis ca poate fi dificil sa se redacteze legi de o precizie totala si o anumita suplete poate chiar sa se dovedeasca de dorit, dar aceasta nu trebuie sa afecteze previzibilitatea. (a se vedea, in acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 ianuarie 2013, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.)

44. Or, dand in sarcina ministrului de resort completarea reglementarii referitoare la conditiile in care persoanele cu boli transmisibile sunt obligate sa declare, sa urmeze tratament sau sa fie internate, precum si libertatea de a modifica oricand si fara a respecta anumite limite aceste reglementari, dispozitiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 dobandesc un caracter imprevizibil, incert si dificil de anticipat.

45. Desigur, preluand, mutatis mutandis, rationamentul expus de Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 90, Curtea retine ca o reglementare care se refera la o situatie exceptionala, asa cum este cea generata de raspandirea iminenta a unei boli transmisibile, trebuie sa se bucure de

un grad mai sporit de generalitate, intrucat este dificil de anticipat evolutia concreta a acesteia. Cu toate astea, generalitatea normei primare nu poate fi atenuata prin acte infralegale care sa completeze cadrul normativ existent. De aceea, ordinul ministrului sanatatii, in cazul de fata, trebuie sa cuprinda doar masurile care organizeaza executarea dispozitiilor legale si particularizeaza si adapteaza respectivele dispozitii la situatia de fapt existenta, fara a se abate (prin modificari sau completari) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.

46. Pentru cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca dispozitiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constitutie, din care deriva conditiile privind calitatea normei juridice.

47. Efectele viciului de neconstitutionalitate constatat apar insa si mai pregnante daca se are in vedere ca materia reglementata de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 priveste masuri care aduc atingere drepturilor si libertatilor fundamentale, asa cum este internarea obligatorie a persoanelor cu boli transmisibile.

48. Curtea aminteste ca prevederile art. 23 alin. (1) din Constitutie consacra inviolabilitatea libertatii individuale si a sigurantei persoanei. Cat priveste libertatea individuala, prevederile constitutionale au in vedere libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea misca liber, de a avea conduita dorita si, totodata, de a nu fi lipsita de libertate decat in cazurile si conditiile prevazute de lege. Prin urmare, intrucat libertatea individuala nu are un caracter absolut, textul constitutional consacra siguranta persoanei, notiune ce exprima ansamblul garantiilor care protejeaza persoana aflata in situatiile in care autoritatile statului dispun masuri privative de libertate, astfel incat limitarea acestei libertati sa se faca numai atunci cand este necesar, cu respectarea stricta a conditiilor prevazute de lege.

49. La nivel international, libertatea individuala este consacrata prin art. 3 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care prevede ca 'orice fiinta umana are dreptul la viata, la libertate si la securitatea persoanei'. De asemenea, potrivit art. 9 paragraful 1 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, 'Orice individ are dreptul la libertate si la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau detinut in mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decat pentru motivele legale si in conformitate cu procedura prevazuta de lege'. Totodata, Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra, in mod expres, in art. 5 dreptul la libertate si siguranta, prevazand ca 'Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale', si stabileste o lista cu un numar limitat de cazuri cand libertatea persoanei poate fi restransa. Intre aceste cazuri, se mentioneaza detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond. [art. 5 paragraful 1 lit. e)]. Paragraful 4 al aceluiasi articol conventional prevede ca 'orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala', iar paragraful 5 dispune ca 'orice persoana, victima a unei arestari sau detineri in conditii contrare dispozitiilor acestui articol, are dreptul la reparatii'.

50. Prin urmare, Curtea retine ca, in lumina dispozitiilor art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, detentia legala a unei persoane susceptibile sa transmita o boala contagioasa reprezinta o privare de libertate ce poate fi acceptata in cadrul unei societati in vederea asigurarii sanatatii si securitatii publice, dar care este permisa doar cu indeplinirea conditiilor si a procedurii stabilite prin lege, fiind exclus arbitrariul. De asemenea, orice persoana trebuie sa se bucure de posibilitatea contestarii in justitie a masurii detentiei de ordin medical social intr-un termen scurt, astfel incat, in cazul constatarii nelegalitatii masurii dispuse, sa poata fi eliberata. Altfel spus, persoana careia i se aplica masura detentiei de ordin social medical trebuie sa beneficieze de un drept de acces la justitie efectiv, care sa asigure judecarea intr-un termen rapid a actiunii si sa dispuna eliberarea persoanei detinute nelegal.

51. In jurisprudenta sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat standardele ce trebuie sa fie avute in vedere atunci cand se dispune o masura privativa de libertate in vederea protejarii sanatatii publice. Astfel, in Hotararea din 25 ianuarie 2005, pronuntata in Cauza Enhorn impotriva Suediei, Curtea de la Strasbourg a retinut ca este necesar sa se demonstreze ca raspandirea unei boli infectioase este periculoasa pentru siguranta si sanatatea publica si ca detentia persoanei infectate este ultima solutie la care se putea recurge pentru a preveni raspandirea bolii, intrucat alte masuri mai putin severe au fost avute in vedere si au fost constate ca fiind insuficiente pentru a proteja interesul public. Mai mult, Curtea a precizat ca atunci cand aceste criterii nu mai sunt intrunite, temeiurile detentiei inceteaza sa mai existe. Cu acelasi prilej, Curtea a apreciat ca durata lunga a izolarii nu a creat un echilibru corect intre nevoia de a preveni raspandirea unei boli si dreptul la libertate al petentului.

52. Astfel, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea unei aplicari graduale a masurilor necesare pentru protejarea sigurantei si a sanatatii publice, astfel incat privarea de libertate a persoanei sa reprezinte ultima solutie la care se poate recurge, dupa ce alte masuri, mai putin severe, au fost luate in considerare, dar s-a constat ca sunt ineficiente. Totodata, a precizat necesitatea ca aceste masuri sa fie dispuse pentru o perioada care sa nu determine un dezechilibru intre nevoia de protejare a sanatatii publice si imperativul respectarii libertatii persoanei. Aceasta din urma cerinta a fost subliniata si in Hotararea din 8 ianuarie 2009, pronuntata in Cauza Kuimov impotriva Rusiei, paragraful 96, in care a aratat ca o masura restrictiva trebuie sa fie temporara si trebuie sa fie intrerupta imediat ce circumstantele o permit, iar restrictiile severe si de durata sunt susceptibile sa fie disproportionate in raport cu scopul urmarit.

53. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a recunoscut ca, in instituirea unor restrictii aduse drepturilor prevazute de Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, statele se bucura de o marja de apreciere, in functie de situatia concreta avuta in vedere, iar pentru a raspunde existentei unei 'crize exceptionale fara precedent' o ingerinta extinsa asupra drepturilor poate fi acceptata. Desi Decizia din 7 mai 2013, pronuntata in Cauza Koufaki si Adedy impotriva Greciei, se referea la o criza financiara care punea in pericol economia nationala a unui stat, aceste considerente pot fi cu usurinta invocate si atunci cand se pune in discutie apararea sanatatii publice fata de pericolul prezentat de raspandirea unei boli grave.

54. Cu toate acestea, Curtea de la Strasbourg a subliniat in Hotararea din 20 martie 2018, pronuntata in Cauza Mehmet Hasan Altan impotriva Turciei, paragrafele 137-139, ca restrictiile aduse libertatii persoanei trebuie sa aiba un temei legal si aceasta include conformarea fata de garantiile si cerintele constitutionale.

55. Cat priveste masura internarii nevoluntare in legislatia romana, Curtea Constitutionala aminteste ca aceasta masura este reglementata in mod detaliat atat in materia penala, cat si in Legea sanatatii mintale si a protectiei persoanelor cu tulburari psihice nr. 487/2002, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 652 din 13 septembrie 2012. Astfel, in materie penala, art. 108 lit. b), art. 109 alin. (2) si art. 110 din Codul penal reglementeaza masura de siguranta a internarii. Prevederile art. 184 alin. (5) din Codul de procedura penala se refera la internarea nevoluntara necesara in scop probatoriu, respectiv pentru efectuarea unei examinari complete pentru stabilirea starii de sanatate psihica a suspectului sau a inculpatului, in timp ce dispozitiile art. 247 si

248 din Codul de procedura penala vizeaza internarea medicala provizorie care poate fi dispusa cu privire la suspectul sau inculpatul care este bolnav mintal ori consumator de substante psihoactive si prezinta pericol concret si actual pentru siguranta publica. In ambele cazuri, reglementarile procedurale sunt detaliate in a stabili conditiile in care internarea se poate dispune, dovezile, procedura exacta, garantii pentru respectarea dreptului la aparare si contradictorialitate, inclusiv masuri de ocrotire pentru persoanele care se afla in grija sau intretinerea persoanei internate nevoluntar. De asemenea, Curtea observa ca internarea nevoluntara, precum si internarea medicala provizorie sunt dispuse de catre judecatori si sunt supuse contestarii intr-un termen scurt [de exemplu, 3 zile, potrivit art. 184 alin. (15) din Codul de procedura penala].

56. Independent de componenta penala, art. 59-68 din Legea nr. 487/2002 prevad, la randul lor, posibilitatea internarii nevoluntare atunci cand un medic psihiatru abilitat hotaraste ca persoana sufera de o tulburare psihica si considera ca din cauza acestei tulburari psihice exista pericolul iminent de vatamare pentru sine sau pentru alte persoane sau ca, in cazul unei persoane suferind de

o tulburare psihica grava, neinternarea ar putea antrena o grava deteriorare a starii sale sau ar impiedica sa i se acorde tratamentul adecvat. Aceasta masura se aplica numai dupa ce toate incercarile de internare voluntara au fost epuizate si este supusa in mod obligatoriu cenzurii instantei de judecata, impreuna cu dovezile pe care se intemeiaza.

Termenele sunt scurte, judecarea se realizeaza 'in regim de urgenta' [art. 62 alin. (1)], iar dreptul la aparare al persoanei este asigurat. De asemenea, se prevad masuri de protectie a persoanelor aflate in grija sau intretinerea persoanei internate nevoluntar.

57. Toate aceste garantii sunt necesare, intrucat, asa cum s-a retinut si mai sus, privarea de libertate este o masura grava care nu se justifica decat daca alte masuri mai putin severe au fost considerate ca insuficiente pentru a garanta interesul public sau exigentele publice ale detentiei. Astfel, privarea de libertate trebuie sa apara ca o masura indispensabila in circumstantele date.

58. Cat priveste dispozitiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006, Curtea constata ca acestea se refera la o ipoteza pe care textele legale mai sus amintite nu o acopera, respectiv cea in care internarea se poate dispune impotriva vointei persoanei pentru a preveni raspandirea unei boli transmisibile. Cu toate acestea, prevederile Legii nr. 95/2006 nu sunt insotite de aceleasi garantii si, prin aceasta omisiune legislativa, Curtea apreciaza ca sunt incalcate prevederile constitutionale ale art. 23 alin. (1), art. 53 si art. 20, prin raportare la prevederile art. 5 paragraful 1 lit. e) si paragrafele 4 si 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 9 paragraful 1 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice.

59. Astfel, Curtea aminteste ca atat din prevederile art. 53 alin. (1) din Constitutie, cat si din dispozitiile art. 5 paragraful 1 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si ale art. 9 paragraful 1 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice reiese imperativul ca o masura privativa de libertate sa fie reglementata prin lege. Desigur, asa cum Curtea a precizat prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 249, art. 53 din Constitutie are in vedere legea stricto sensu, ca act juridic adoptat de Parlament, fiind excluse ordonantele de urgenta, asa cum de altfel prevad si art. 115 alin. (6) din Constitutie si legislatia infralegala.

60. Simpla mentionare a unei masuri privative de libertate, asa cum este internarea obligatorie pentru prevenirea raspandirii unor boli transmisibile, nu poate fi considerata insa ca fiind suficienta pentru a intruni conditia legalitatii. Asa cum reiese din prevederile constitutionale si internationale invocate, tot la nivelul legii, si nu prin acte normative subordonate acesteia, trebuie stabilite motivele si conditiile in care o astfel de masura se poate dispune, procedura aplicabila, dreptul persoanei de a ataca in justitie actul in temeiul caruia s-a dispus internarea sa obligatorie si asigurarea garantiilor pentru un acces la justitie efectiv. In acest sens, se impune amintit ca art. 5 paragraful 4 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prevede ca 'Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detentie are dreptul sa introduca recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze intr-un termen scurt asupra legalitatii detentiei sale si sa dispuna eliberarea sa daca detentia este ilegala'. De altfel, si Curtea Constitutionala, in jurisprudenta sa, a subliniat ca un drept de acces la justitie efectiv 'nu se caracterizeaza doar prin posibilitatea instantei de judecata de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor si probelor prezentate si de a pronunta o solutie, ci si prin faptul ca solutia pronuntata determina inlaturarea incalcarii denuntate si a consecintelor sale pentru titularul dreptului incalcat'. [Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42].

61. De asemenea, legiuitorul trebuie sa aiba in vedere ca dispozitiile referitoare la internarea obligatorie reprezinta ultima optiune la care autoritatile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a raspandirii unei boli transmisibile, astfel ca este necesar sa fie reglementate si alte masuri de o severitate mai scazuta, care sa fie aplicate, daca sunt eficiente, asa cum a precizat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta antereferita.

62. In sfarsit, Curtea considera ca, in reglementarea masurii internarii obligatorii, legiuitorul nu trebuie sa omita efectele pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate in ocrotirea sau in ingrijirea persoanei internate.

63. Tot in legatura cu dispozitiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, Curtea observa ca internarea obligatorie in vederea prevenirii raspandirii unor boli transmisibile implica, in mod subsecvent, si restrangerea exercitiului altor drepturi fundamentale, asa cum este dreptul la libera circulatie si, in anumite situatii, dreptul la viata intima, familiala si privata, consacrate de art. 25 si 26 din Constitutie. In acest sens, Curtea aminteste ca libertatea persoanei, asa cum este aceasta consacrata in prevederile constitutionale si internationale la care s-a facut referire mai sus, se refera la libertatea fizica a persoanei si, asa cum preciza si Curtea Europeana a Drepturilor Omului in Hotararea din 15 decembrie 2016, pronuntata in Cauza Khlaifia si altii impotriva Italiei, paragraful 64, diferenta dintre privarea de libertate si restrangerea libertatii de circulatie este doar una de grad sau intensitate, si nu una de natura sau substanta. Prin urmare, Curtea subliniaza necesitatea respectarii cerintelor constitutionale ale art. 53 referitoare la restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati.

64. Analizand, in continuare, dispozitiile art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020, Curtea constata ca acestea reglementeaza competenta ministrului sanatatii de a institui carantina pentru persoanele care intra pe teritoriul Romaniei din zonele afectate in cazul epidemiilor/pandemiilor sau situatiilor de urgenta de sanatate publica internationale declarate de Organizatia Mondiala a Sanatatii, daca exista un risc iminent pentru sanatatea publica, cu respectarea Regulamentului sanitar international (2005), la propunerea Grupului tehnic de experti ai Ministerului Sanatatii. Prin urmare, reglementarea priveste, in esenta, instituirea carantinei si competenta ministrului sanatatii cu privire la aceasta masura.

65. Curtea observa ca, in mod asemanator reglementarii referitoare la internarea obligatorie in scopul prevenirii raspandirii unor boli transmisibile, dispozitiile art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020 reprezinta unica reglementare la nivelul legislatiei primare referitoare la masura instituirii carantinei. La nivelul legislatiei infralegale, Curtea aminteste Hotararea Guvernului nr. 758/2009 pentru punerea in aplicare a Regulamentului sanitar international 2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 599 din 31 august 2009. Aceasta hotarare reglementeaza modul de implementare a Regulamentului sanitar international 2005, adoptat de Adunarea Generala a Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), la 23 mai 2005, prin Rezolutia WHA 58.3. Acest act international este incorporat in anexa 2 la Hotararea Guvernului nr. 758/2009 si are scopul 'de a preveni, a proteja, a controla si a actiona printr-un raspuns de sanatate publica impotriva raspandirii internationale a bolii, in functie de si in limitele riscului pentru sanatatea publica si sa evite interferente inutile cu traficul si comertul international'. In acest sens, prevede modul in care statele semnatare vor actiona in vederea realizarii scopului propus.

66. In aplicarea dispozitiilor art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.

11/2020, dar si ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, ministrul sanatatii a emis Ordinul nr. 414 din 11 martie 2020 privind instituirea masurii de carantina pentru persoanele aflate in situatia de urgenta de sanatate publica internationala determinata de infectia cu COVID-19 si stabilirea unor masuri in vederea prevenirii si limitarii efectelor epidemiei, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 201 din 12 martie 2020. Acest ordin a fost modificat prin mai multe ordine ulterioare ale ministrului sanatatii, din care Curtea retine ca fiind relevante in contextul analizat Ordinul nr. 497 din 25 martie 2020, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 248 din 25 martie 2020, Ordinul nr. 622 din 14 aprilie 2020, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 315 din 15 aprilie 2020, Ordinul nr. 847 din 20 mai 2020, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 422 din 20 mai 2020, Ordinul nr. 1.069 din 11 iunie 2020, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 497 din 11 iunie 2020, si Ordinul nr. 1.080 din 12 iunie 2020, publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020.

67. Curtea observa ca, exceptand conditiile care justifica interventia ministrului sanatatii in vederea instituirii carantinei, stabilite in chiar cuprinsul art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020, legiuitorul a lasat in sarcina acestei autoritati administrative stabilirea tipurilor de carantina, a conditiilor de instituire si de incetare a masurii, ignorand necesitatea reglementarii unor garantii pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor carora li s-a aplicat aceasta masura. Reglementarea este, prin urmare, lipsita de claritate si previzibilitate, astfel ca, in mod rezonabil, o persoana nu poate anticipa modalitatea concreta si gradul de extindere a masurilor restrictive de drepturi. Prin urmare, Curtea constata ca dispozitiile art. 8 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 11/2020 nu intrunesc conditiile referitoare la calitatea actelor normative ce deriva din prevederile constitutionale ale art. 1 alin. (5).

68. Caracterul neconstitutional al normei apare cu atat mai evident cu cat, asemanator internarii obligatorii pentru prevenirea raspandirii unei boli transmisibile, carantina pune in discutie, in functie de forma pe care o imbraca masura, restrangerea, daca nu chiar privarea de libertate a persoanei. In acest context, sunt relevante cele retinute de Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin Hotararea din 23 februarie 2017, pronuntata in Cauza De Tommaso impotriva Italiei, paragraful 80, in care a retinut ca pentru a aprecia daca cineva a fost privat de libertate, in sensul prevazut de art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, punctul de pornire trebuie sa fie situatia sa specifica si trebuie sa fie avuta in vedere o intreaga serie de factori precum tipul, durata, efectele si maniera de implementare a masurii respective. Diferenta intre privare si restrangere este una de grad sau intensitate, si nu una de natura ori substanta.

69. Intrucat, asa cum s-a retinut si mai sus, legislatia primara din Romania nu defineste carantina, Curtea aminteste definitia stabilita prin Regulamentul sanitar international 2005, potrivit careia carantina reprezinta 'restrictia activitatilor si/sau separarea de alte persoane a acelor persoane suspecte care nu sunt bolnave sau a bagajelor, containerelor, mijloacelor de transport sau bunurilor suspecte intr-o maniera care sa previna posibila raspandire a infectiei sau contaminarii'.

70. Examinand dispozitiile Ordinului ministrului sanatatii nr. 414/2020, se constata ca, in prezent, carantina poate dobandi urmatoarele forme: a) carantina institutionalizata in spatii special amenajate; b) carantina la domiciliu; c) izolare la domiciliu; d) carantinarea unei comunitati, care reprezinta carantina la o locatie declarata, ca urmare a instituirii masurii de carantina a unor cladiri, localitati sau zone geografice, conform legii. Masura, constand in interdictia persoanei de a parasi zona de carantina, se dispune pentru 14 zile si se extinde si asupra colocatarilor, membrilor familiei sau apartinatorilor, atunci cand acestia locuiesc cu persoana pentru care instituie carantina. Nerespectarea masurii carantinei constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda in conformitate cu prevederile art. 30 lit. h) din Hotararea Guvernului nr. 857/2011 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor la normele din domeniul sanatatii publice, cu modificarile si completarile ulterioare.

71. Desi examinarea dispozitiilor ordinelor emise de ministrul sanatatii nu revine competentei Curtii Constitutionale, reglementarile Ordinului ministrului sanatatii nr. 414/2020 sunt relevante pentru a constata ca masura carantinei dispusa in Romania in contextul epidemiei determinata de infectia cu COVID-19 a putut fi calificata, in anumite situatii, ca o veritabila privare de libertate, precum si ca o restrangere, implicita, a exercitiului drepturilor fundamentale prevazute de art. 25 si art. 26 din Constitutie, astfel ca este imperativa reglementarea acesteia la nivelul legislatiei primare, cu respectarea tuturor conditiilor constitutionale si internationale in materie, pe care Curtea le-a retinut si in ceea ce priveste internarea obligatorie. Prin urmare, se impune stabilirea printr-o lege, in sensul art. 53 din Constitutie, a conditiilor de instituire a carantinei, a formelor pe care aceasta masura le poate lua, in functie de necesitati, si a unei proceduri, chiar daca aceasta este mai generala, astfel incat sa reprezinte un cadru flexibil pentru o interventie adecvata a autoritatilor administrative. De asemenea, Curtea considera ca este imperativa asigurarea unui drept de acces efectiv la justitie, mai ales atunci cand carantina dobandeste toate caracteristicile unei privari de libertate. In acest sens, Curtea aminteste ca masura carantinei poate fi dispusa in mai multe forme, implicand grade diferite de restrangere a exercitiului drepturilor persoanelor carora li s-a aplicat aceasta masura, iar controlul judecatoresc trebuie sa asigure nu doar posibilitatea verificarii conformitatii actului administrativ cu dispozitiile legale si constitutionale, dar si analizarea proportionalitatii masurii dispuse, in raport cu situatia concreta avuta in vedere'.

Or, cata vreme apelantul-reclamant se plange de faptul ca dispozitiile ce constituiau cadrul legal in temeiul caruia s-a luat masura carantinei institutionalizate impotriva acestuia aveau numeroase vicii atat de natura procedurala, cat si substantiala, vicii recunoscute ca atare printr-o Decizie a Curtii Constitutionale a Romaniei, prin care s-a retinut: pe de o parte, lipsa unui caracter clar si previzibil (astfel ca, in mod rezonabil, o persoana nu putea anticipa modalitatea concreta si gradul de extindere a masurilor restrictive de drepturi); pe de alta parte, lipsa reglementarii la nivelul legislatiei primare, dar si lipsa unui drept de acces efectiv la justitie (in lipsa carora masura carantinei apare a fi o veritabila privare de libertate dublata de o restrangere a exercitiului drepturilor fundamentale prevazute de art. 25 si art. 26 din Constitutie), Curtea este tinuta a recunoaste aceste aspecte ce se impun cu forta obligatorie, aspect ce atrage constatarea savarsirii primei fapte ilicite invocate de catre apelantul-reclamant.

De asemenea, Curtea apreciaza ca nici argumentul retinut de prima instanta al inlaturarii raspunderii autorizatilor statului, data fiind situatia de forta majora reprezentata de pandemia Covid-19, nu este unul pertinent, cata vreme si cu privire la acest aspect Curtea Constitutionala a Romaniei a expus argumente in Decizia nr. 458/2020:

'73. Curtea recunoaste ca, in situatii exceptionale, asa cum este cea determinata de raspandirea infectiei cu virusul COVID-19, instituirea unor masuri energice, prompte si adecvate gravitatii situatiei reprezinta, in realitate, un raspuns al autoritatilor la obligatia prevazuta in art. 34 alin. (2) din Constitutie, potrivit careia 'Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice'. De asemenea, Curtea retine ca atat internarea obligatorie in vederea prevenirii raspandirii unor boli transmisibile, cat si masura carantinei sunt restrangeri aduse exercitiului unor drepturi si libertati fundamentale ce pot fi justificate in conditiile in care ratiuni ce tin de necesitatea asigurarii sigurantei si sanatatii publice le impun. Cu toate acestea, Curtea observa ca masurile amintite au efecte severe asupra drepturilor si libertatilor persoanei si de aceea reglementarile in materie trebuie sa indeplineasca, in mod strict, toate conditiile constitutionale. Caracterul exceptional, imprevizibil al unei situatii nu poate constitui o justificare pentru a incalca ordinea de drept, prevederile legale si constitutionale referitoare la competenta autoritatilor publice ori cele privind conditiile in care se pot aduce restrangeri exercitiului drepturilor si libertatilor fundamentale. Autoritatile nationale – in mod special administratia centrala si locala – sunt cele mai in masura sa identifice si sa stabileasca acel set de actiuni necesare interventiei adecvate fiecarei etape de evolutie a pandemiei, insa masurile dispuse nu se pot intemeia decat pe un cadru legal primar, care se subordoneaza prevederilor constitutionale si internationale referitoare la restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati. Avand in vedere ca situatia de criza generata de o pandemie reprezinta premisa inevitabila a unor astfel de restrangeri, legislatia nationala trebuie insotita de garantii clare si eficiente impotriva oricaror abuzuri sau actiuni discretionare ori ilegale'.

Autorul faptei ilicite constand in nerespectarea unei obligatii pozitive de a crea un cadrul legal clar si previzibil pentru situatia restrangerii unor drepturi fundamentale in ipoteza aplicarii carantinei institutionalizate este Statul Roman, prin reprezentantul acestuia Ministerul Finantelor Publice, in temeiul art. 223 alin. 1 C. civ. si art. 5 § 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, potrivit cu care 'Orice persoana are dreptul la libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale'.

Astfel, prima teza a articolului 5 § 1 din Conventie obliga statul nu numai sa se abtina de la o actiune ce ar aduce atingere dreptului la libertate, dar si sa ia masuri corespunzatoare pentru a proteja toate persoanele aflate sub jurisdictia sa impotriva oricarei ingerinte ilegale in exercitiul acestui drept. Astfel, statul este obligat sa ofere o protectie eficienta persoanelor vulnerabile si sa adopte masuri, in special de prevenire a unei privari de libertate, despre care autoritatile au cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca (Storck c. Germaniei, § 102).

Cu privire la existenta unui prejudiciu, acesta reprezinta consecinta negativa suferita de o persoana ca urmare a unei fapte ilicite savarsite de catre o alta persoana si poate fi material sau moral. In vederea angajarii raspunderii delictuale a unei persoane, este necesar ca prejudiciul sa fie cert, adica sigur atat sub aspectul existentei, cat si al intinderii sale.

Prejudiciul moral consta in atingerea adusa valorilor morale care definesc personalitatea umana, referitoare la existenta fizica a omului, sanatatea si integritatea corporala, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional si alte valori similare. Este indeobste cunoscut faptul ca daunele morale sunt generate de suferintele de natura psihica, ce au fost cauzate unei persoane, care astfel a fost nevoita sa suporte un prejudiciu moral totodata nefiind posibil sa se realizeze o evaluare stricta din punct de vedere pecuniar a acestor daune, ele avand o natura nepatrimoniala intrucat suferinta umana, sufleteasca nu poate fi masurata din punct de vedere banesc.

Chiar daca valorile morale nu pot fi evaluate in bani, atingerile aduse acestora imbraca forme concrete de manifestare, iar instanta de judecata are posibilitatea sa aprecieze intensitatea si gravitatea lor si sa dispuna repararea prejudiciului moral produs.

In prezenta cauza, prejudiciul incercat de reclamant deriva din faptul ca acestuia i-au fost restranse in mod nelegal drepturi fundamentale fara a putea anticipa modalitatea concreta si gradul de extindere a masurii, fara a avea la indemana o procedura de contestare a masurii sub aspectul verificarii oportunitatii aplicarii carantinei institutionalizate in conditiile in care acesta ar fi avut la indemana posibilitatea autoizolarii sau garantii clare si eficiente impotriva unor actiuni apreciate de acesta ca fiind discretionare ori ilegale (ex.: inchiderea camerei cu cheia pe dinafara, servirea alimentelor prin amplasarea pe jos a recipientelor, neclaritatea derivand din includerea / neincluderea duratei transportului la locul de carantinare in durata efectiva a carantinei, neefectuarea unui test la intrarea in carantina si necomunicarea rezultatului la unicul test efectuat).

Acordarea despagubirilor morale semnifica o reparatie morala de principiu, iar in lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despagubiri, practica judiciara a stabilit ca despagubirile morale nu trebuie sa constituie un motiv de imbogatire fara justa cauza.

In prezent, la nivel legislativ si de principiu, nu exista criterii obiective, abstracte, cuantificabile, de stabilire a despagubirilor banesti pentru repararea daunelor morale astfel incat instantele trebuie sa se raporteze la criterii subiective, variabile, de la caz la caz cum ar fi: consecintele negative suferite de cel in cauza pe plan fizic si psihic, importanta valorilor morale lezate, masura in care ele au fost vatamate si intensitatea perceperii consecintelor.

Neputand fi aplicabil principiul repararii integrale si retinand importanta valorilor lezate si situatia reclamantului de persoana vulnerabila aflata in custodia statului, care nu si-a indeplinit obligatia de a-i crea un cadru clar si previzibil pentru a-l pune pe reclamant la adapost de masuri arbitrare, Tribunalul va aplica principiul satisfactiei echitabile consacrat de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului in jurisprudenta sa, motiv pentru care va constata ca suma de 10.000 lei stabilita cu titlul de daune morale reprezinta o satisfactie echitabila.

Pe de alta parte, Curtea va retine ca din actele dosarului rezulta si savarsirea celei de-a doua categorii de fapte ilicite reclamate de reclamant, inglobate in fapta de supunere la tratamente degradante pe perioada carantinei institutionalizate, niciuna dintre fapte neincadrandu-se in categoria tratamentelor inumane, ultim aspect retinut corect de prima instanta.

Conform art. 72 C.civ., 'orice persoana are dreptul la respectarea demnitatii sale, fiind interzisa orice atingere adusa onoarei si reputatiei unei persoane, fara consimtamantul acesteia ori fara respectarea limitelor prevazute de art. 75 Cod civil', iar conform art. 3 CEDO, 'Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante'.

In aceasta categorie de fapte, reclamantul a invocat mai multe chestiuni. Astfel, s-a invocat servirea alimentelor prin amplasarea recipientelor pe jos, insa, asemenea primei instante, Curtea apreciaza ca acest aspect a fost rezolvat dupa 2 zile si nu atinge un grad suficient de gravitate pentru a se incadra in categoria tratamentelor degradante. Pe de alta parte, s-a invocat o interactiune foarte limitata cu alti oameni, exclusiv la momentul servirii mesei, precum si modalitatea efectiva de servire a mesei, prin batai in usa si instructiuni de indepartare din usa, asemanator detinutilor, insa Curtea apreciaza ca acestea se datoreaza situatiei exceptionale create de pandemia Covid-19, faptului ca nu existau decat foarte putine informatii despre modalitatea de transmitere a virusului si dorintei de a proteja sanatatea tututror persoanelor implicate.

Cu toate acestea, Curtea va avea in vedere ca se incadreaza in categoria supunerii la tratamente degradante cel putin fapta de inchidere cu cheia pe dinafara, ce transforma carantina intr-o veritabila lipsire de libertate, ce putea fi in mod clar evitata de catre autoritati, cu atat mai mult cu cat din actele dosarului nu rezulta daca cladirea in care a fost carantinat reclamantul avea autorizatie la incendiu.

Desi tribunalul a admis faptul ca prin blocarea continua, cu cheia, a usii camerei de hotel si prin existenta gandului ca in orice moment ar putea izbucni un incendiu se poate naste o stare de temere si de surescitare nervoasa in constiinta persoanelor supuse masurii carantinei ce trebuie luata in seama, a retinut ca aceasta temere nu este insa suficienta pentru a se putea decela un prejudiciu actual in sarcina reclamantului, temerea fiind prin natura sa atasata de o situatie ipotetica.

Or, Curtea nu poate fi de acord cu concluzia primei instante, cata vreme temerea, prin esenta sa, este atasata de o situatie ipotetica, iar reclamantul se plange tocmai de inducerea unei stari de teama ce nu ar trebui sa fie inerenta carantinei institutionalizate, in cadrul careia persoanele vulnerabile ar trebui sa se simta protejate de autoritatile insarcinate cu gestionarea masurii.

In aceste conditii, Curtea retine ca inchiderea cu cheia pe dinafara a reclamantului intr-o camera, in conditiile in care acesta se simtea in stare de pericol derivand din izbucnirea unui potential incendiu, dublata de neluarea niciunei masuri cu privire la acest aspect, desi reclamantul a trimis autoritatilor competente o solicitare expresa de remediere a acestei situatii, intruneste conditiile unui tratament contrar art. 3 CEDO (n.r. tortura).

Curtea retine ca paratei Directia de Sanatate Publica Braila ii revine culpa pentru fapta ilicita retinuta, dat fiind faptul ca din ansamblul OMS 414/2020 care reglementa la respectiva data procedura carantinei rezulta faptul ca Directiile de sanatate publica judetene si cea a municipiului Bucuresti erau autoritatile responsabile cu coordonarea intregii masuri de carantina institutionalizata (in spatii special amenajate).

Astfel, potrivit art. 3: 'Transportul persoanelor care urmeaza sa intre in carantina institutionalizata de la punctul de trecere a frontierei catre zona de carantina institutionalizata se va face cu un mijloc de transport special dedicat, stabilit de catre directia de sanatate publica impreuna cu autoritatea publica locala de pe teritoriul careia se afla punctul vamal'.

Potrivit art. 4:

'(1) Directiile de sanatate publica judetene si cea a municipiului Bucuresti, in colaborare cu autoritatile publice locale, identifica si organizeaza spatii de carantinare institutionalizata in fiecare judet. (2) In scopul asigurarii asistentei medicale a persoanelor carantinate, directiile de sanatate publica judetene si cea a municipiului Bucuresti nominalizeaza unitatile sanitare responsabile de acordarea asistentei medicale de pe raza judetului, respectiv a municipiului Bucuresti'., iar potrivit art. 6 din acelasi ordin ' (4) Directia de sanatate publica judeteana si cea a municipiului Bucuresti comunica responsabilului centrului de carantina incheierea perioadei de carantinare si se deplaseaza pentru eliberarea avizelor epidemiologice. (5) Dezinfectia spatiilor de carantinare se efectueaza de catre responsabilul centrului sub indrumarea directiei de sanatate publica, dupa ce persoana / persoanele va / vor parasi spatiul'.

Pe de alta parte, chiar intimata-parata DSP Braila a mentionat, in intampinarile formulate, ca reprezentantii acesteia au fost de buna-credinta in raport cu petitia apelantului din data de 25 martie 2020, iar inspectorii sanitari ai DSP Braila s-au deplasat personal la aceasta locatie pentru verificarea aspectelor sesizate, ocazie cu care s-a constatat ca meniul care era servit persoanelor carantinate era preparat in blocul alimentar aferent hotelului, alimentele / meniul erau portionate in recipiente de unica utilizare, insotite de declaratii de conformitate, apoi erau introduse intr-o punga care era asezata pe etajerele amplasate langa fiecare usa, tacamurile utilizate erau de unica folosinta si existau materiale pentru efectuarea activitatilor de curatenie si dezinfectie.

Or, cata vreme reprezentantii DSP Braila au inteles sa se implice in rezolvarea chestiunii servicii mesei, rezulta ca au procedat astfel tocmai avand in vedere competenta DSP de coordonator al procesului de carantinare, calitate in care ar fi trebuit sa ia masuri si sub aspectul inchiderii usii cu cheia pe dinafara.

In plus, Curtea retine ca referitor la situatia inchiderii usilor cu cheia pe durata carantinarii, in fata primei instante s-au solicitat clarificari conducerii hotelului Flora, utilizat ca centru de carantinare, iar potrivit raspunsului furnizat de reprezentantul Unita Turism Holding S.A.: 'Urmare a dispozitiilor primite din partea functionarilor din cadrul Directiei de Sanatate Publica – delegati in unitatea noastra, referitoare la modalitatea de a impiedica pe cat posibil contactul dintre diverse grupuri de persoane, pentru o perioada camerele de hotel au fost incuiate, deschiderea acestora facandu-se cu ocazia furnizarii hranei'. (f. 51-52 vol II dos TB).

Cu privire la acest aspect, Directia de Sanatate Publica Braila s-a multumit sa sustina ca nu s-a facut dovada unui ordin scris prin care incuierea in camere ar fi fost impusa de catre aceasta, aspect ce nu este de natura sa inlature elementul probatoriu reprezentat de raspunsul furnizat de reprezentantul Unita Turism Holding S.A.

In plus, Curtea nu va retine nici culpa Jandarmeriei, invocata de parata DSP Braila, dat fiind faptul ca in speta nu se pune problema pazei unitatii hoteliere in care era organizat centrul de carcantinare, ci se pune problema gestionarii persoanelor carantinate, aspect fata de care intimata-parata nu a indicat niciun act normativ sau de putere inferioara care sa ateste competentele Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta sau al Institutiei Prefectului.

In ceea ce priveste prejudiciul suferit de catre reclamant, este imposibila cuantificarea acestuia sau inlaturarea tuturor consecintelor produse asupra persoanei vatamate, insa, avand in vedere drepturile incalcate, precum si durata incalcarii acestor drepturi, tinand cont si de circumstantele exceptionale in care s-au petrecut faptele, Curtea apreciaza ca suma de 5.000 lei stabilita cu titlul de daune morale reprezinta o satisfactie echitabila pentru aceasta a doua fapta ilicita.

De asemenea, in vederea repararii integrale a prejudiciului suferit de reclamant, in temeiul dispozitiilor art. 1385 Cod civil, paratii obligati la plata daunelor morale vor fi obligata la plata dobanzii legale penalizatoare, calculate conform prevederilor art. 3 alin. 3 din OG nr. 13/2000, calculate de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari si pana la plata efectiva.

Pe cale de consecinta, in temeiul art. 480 alin. 2 C.proc.civ., Curtea, in opinie majoritara, va admite apelul, va schimba in tot sentinta civila apelata, in sensul ca va respinge exceptiile lipsei calitatii procesuale pasive, ca neintemeiate, va admite in parte cererea, obligand paratul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune pentru restrangerea libertatii in mod nelegal prin masura carantinei in perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 si la plata dobanzii legale aferente calculate de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari si pana la plata efectiva si parata Directia de Sanatate Publica Braila la plata catre reclamant a sumei de 5000 lei cu titlu de daune pentru modalitatea de punere in executare a masurii carantinei in perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 si la plata dobanzii legale aferente calculate de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari si pana la plata efectiva si respingand in rest cererea, ca neintemeiata.

Avand in vedere admiterea in parte a cererii de chemare in judecata, sentinta primei instante va fi schimbata si in sensul obligarii paratului Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice la plata catre reclamant a sumei de 2.050 lei reprezentand onorariu de avocat si taxa judiciara de timbru, si a paratei Directia de Sanatate Publica Braila la plata catre reclamant a sumei de 1.050 lei reprezentand onorariu de avocat si taxa judiciara de timbru, in temeiul art. 453 alin. 2 C.proc.civ.

Avand in vedere solutia pronuntata in apel, in temeiul art. 453 alin. 1 C.proc.civ., Curtea va obliga intimatii-parati Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice si Directia de Sanatate Publica Braila la plata a cate 50 lei catre apelantul-parat reprezentand cheltuieli de judecata in apel reprezentand taxa de timbru”.

* Cititi aici intreaga decizie a Curtii de Apel Bucuresti

* Cititi aici sentinta Tribunalului Bucuresti

sursa foto Rusinoiu: Ziarul Delta