„Suprematia constitutiei este o notiune complexa, in continutul careia se cuprind trasaturi si elemente (valori) politice si juridice care exprima pozitia supraordonata a constitutiei nu numai in sistemul de drept ci in intregul sistem social politic al tarii”

I. Muraru & E.S. Tanasescu

Constitutia, ca lege fundamentala, contine o serie de principii menite sa reglementeze domeniile esentiale ale vietii politice si economico-sociale ale tarii. Unul dintre aceste principii este cel al suprematiei, temeiul juridic al acestuia regasindu-se intr-un text constitutional plasat chiar in primul articol al Legii fundamentale, cu urmatoarea formulare: „In Romania respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”. Aceasta suprematie este exprimata prin forta juridica a Constitutiei, precum si prin faptul ca Legea fundamentala stabileste cadrul general cu privire la organizarea si functionarea autoritatilor publice care exercita puterea statala. In anumite momente conjuncturale – precum situatiile de criza – apare insa tendinta guvernantilor de a-si exercita in mod autoritar atributiile, aducand atingere existentei dreptului si generand realitati politice in contradictie cu Legea fundamentala. In acest sens teoria constitutiei reliefeaza faptul ca principiul suprematiei functioneaza eficient numai daca „puterile statului sunt loiale normelor constitutionale care le confera spatiu de actiune si, totodata, le ingradeste posibilitatea de a abuza de propriile prerogative, limitand libertatea altor destinatari ai vointei constitutionale” (Cristian Ionescu). Motiv pentru care obligatia autoritatilor de a avea un comportament constitutional loial nu se reduce numai la respectarea formala a legii ci si la interpretarea acesteia cu buna credinta. in consecinta, interpretarea Constitutiei este o conditie a aplicarii acesteia. in acest cadru se inscrie si controlul de constitutionalitate, realizat prin Curtea Constitutionala – singura autoritate de jurisdictie constitutionala din Romania si garantul suprematiei Constitutiei.

Pe langa numeroase si certe calitati, actuala Constitutie a Romaniei – adoptata prin referendum national la sfarsitul anului 1991 – are si unele slabiciuni (in special in cuprinsul titlului „Autoritatile Publice”), care, din motive, consideram noi, obiective, la vremea respectiva nu au fost sesizate in procesul de redactare. Unele din acestea au fost puse in evidenta, in anul 2001, de unul dintre cei mai reputati politologi ai secolului trecut, Giovanni Sartori, in cadrul unei reuniuni stiintifice organizate de Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti. Ulterior acestui eveniment, au rezultat din practica politica si alte slabiciuni, motiv pentru care Parlamentul Romaniei a constituit „Comisia de revizuire a Constitutiei” care a functionat aproape doi ani (2013–2014) si ale carei propuneri au primit avizul Consiliului Legislativ si observatii din partea Comisiei de la Venetia. Acest important efort politic si stiintific nu a fost insa valorificat cu toate ca intreaga clasa politica era constienta de necesitatea revizuirii Legii fundamentale. Nu vom dezvolta subiectul intrucat atat opiniile prof. Sartori cat si propunerile Comisiei de revizuire sunt publice si pot fi consultate (si, eventual, valorificate!). Ne vom referi insa la momentul in care Legea fundamentala nu a mai functionat pe deplin si cu rigoare ca un instrument ce limiteaza, obliga si pune sub control exercitiul puterii politice.

La inceputul primului sau mandat fostul presedinte al statului, prevalandu-se de faptul ca „este alesul direct al poporului”, a dorit sa devina mai „prezidentiabil” decat ii permitea Constitutia. Acest lucru era realizabil insa numai printr-o revizuire a Legii fundamentale, ceea ce nu s-a intamplat. Stiinta politica, studiile comparative in materie analizeaza pe larg aceste probleme de natura constitutionala si influenta lor asupra relatiei cu democratia. Ocupandu-se de aceasta problema, Thomas Poguntke si Paul Webb releva faptul ca fara schimbarea structurilor lor formale sau a tipurilor de constitutie, regimurile politice care devin „mai prezidentiale” sporesc autonomia presedintelui si implicit responsabilitatea sa executiva unipersonala. Aceasta implica, afirma autorii respectivi, o putere sporita ce conduce la cresterea zonelor de control autonome: guvern, administratie, justitie, media, servicii secrete. Totodata, o serie de „sustinatori loiali” numiti de presedinte in pozitii cheie exercita presiuni asupra rivalilor politici pentru compromiterea sau chiar eliminarea acestora. Nu facem o analiza asupra „prezidentializarii” sau a modului in care „sustinatorii loiali” au lucrat in favoarea Presedintelui, acestea fiind realitati oglindite la vremea respectiva in spatiul public. Sa ne amintim numai de numirile facute in fruntea unor structuri de parchete si a unor servicii secrete, de „colaborarea” acestora cu instantele de judecata prin intermediul „protocoalelor secrete”, de episoadele de „justitie televizata”, de eliminarea din viata politica a unor persoane incomode s.a.

Faptul ca regimul politic romanesc a devenit „mai prezidentiabil” fara ca Constitutia materiala sa fie modificata in mod corespunzator a impietat asupra eforturilor de democratizare a tarii. S-a confirmat astfel viabilitatea teoriei politice cu privire la sporirea responsabilitatii executive unipersonale a presedintelui prin mijloace neconstitutionale. Drept urmare, deciziile politice postconstitutionale – manifestare a principiului constitutionalismului care sta la temelia societatii democratice – nu au fost adoptate intotdeauna in litera si spiritul Legii fundamentale, statul nefiind astfel supus pe deplin dreptului, adica legii. In lipsa suprematiei depline a Constitutiei democratia nu a devenit in Romania si un mod de viata, autoritatea statului aflandu-se in regres. In consecinta, au aparut in societatea romaneasca manifestari ale „democratiei neliberale” (de genul celor prezentate mai sus) despre care reputatul politolog Samuel Huntington afirma ca sunt „specifice unor state posttotalitare in curs de democratizare”, situatii in care regimuri alese democratic „ignora limitele constitutionale ale puterii lor”. Ignorarea de catre Presedinte a limitelor puterii sale constitutionale a condus la un conflict deschis intre acesta si Parlament, care s-a soldat cu declansarea procedurii de suspendare in vederea organizarii referendumului de demitere. Referendumul nu a fost insa validat de Curtea Constitutionala, moment extrem de controversat care a pus in umbra corectitudinea unor judecatori constitutionali! Este, dupa opinia noastra, un episod singular in istoria de mai bine de trei decenii a Curtii. In consecinta, lucrurile nu s-au schimbat, „prezidentializarea” ramanand in afara cadrului legal. In legatura cu aceasta chestiune a „prezidentializarii” se impune a remarca faptul ca in Romania clasa politica si-a dovedit din plin oportunismul, punand mai presus de interesul national interesele de partid. Probleme au avut si alte state europene care au adoptat prin constitutiile nationale regimuri politice semiprezidentiale. Majoritatea au fost insa capabile sa corijeze prin revizuire inadvertentele ivite in procesul aplicarii Legii fundamentale pentru ca principiul suprematiei acesteia sa devina o realitate concreta si deplina. Astfel, Polonia a modificat Constitutia conferind premierului rolul dominant in cadrul executivului, iar Croatia a modificat Legea fundamentala diminuand puterea prezidentiala si consolidand puterea guvernului in relatia cu presedintele. Mai mult, in Franta, tara de origine a sistemului politic semiprezidential, clasa politica s-a opus printr-un vot covarsitor amplificarii atributiilor si prerogativelor constitutionale ale presedintelui, afirmandu-se in Congresul Parlamentului francez ca „a trecut vremea preeminentei lipsite de responsabilitate politica a unor conducatori iluminati de un har divin, a personalitatilor istorice situate in afara controlului democratic”.

Ulterior esecului referendumului lucrurile s-au perpetuat, este drept, cu mai putina intensitate. in perioada mandatelor actualului presedinte au existat insa numeroase „conflicte intraexecutive” („expresie a luptei politice intre presedinte si primul ministru asupra controlului ramurii executive” – Thomas Sedelius) ce s-au manifestat in special in perioada in care „partidul presedintelui” si aliatii sai nu au detinut majoritatea parlamentara, apelandu-se in exces la arbitrajul Curtii Constitutionale. Lupta politica dintre presedinte si premieri s-a repercutat negativ asupra eficientei actului de guvernare, contribuind totodata la scaderea increderii corpului social in clasa politica, fapt oglindit de prezenta la urne a electoratului. Declansarea crizei pandemice si ulterior a celei energetice au constituit evenimente care i-au luat prin surprindere pe guvernanti, dar nu numai pe acestia. Pe fondul complexitatii problemelor ce trebuiau rezolvate, a lipsei de experienta si competenta a unor decidenti, dar si a precedentelor la care ne-am referit anterior in ceea ce priveste aplicarea principiului suprematiei Constitutiei, s-a confirmat faptul ca in situatiile de exceptie se amplifica tendintele puterii catre autoritarism. Instaurarea in timpul pandemiei a starii de urgenta si ulterior a celei de alerta au creat senzatia guvernantilor ca se poate face rabat de la rigorile legalitatii. Au fost situatii in care restrangerea unor drepturi si libertati nu s-a facut prin lege (ca act normativ adoptat de Parlament si promulgat de Presedinte) si proportional cu situatiile concrete ce le-a determinat, asa cum de altfel prevede si Constitutia. Mai mult, atunci cand Curtea Constitutionala a intervenit pentru corijarea exceselor, unii politicieni, chiar si premierii perioadei respective, au criticat public deciziile de neconstitutionalitate ale Curtii. In legatura cu acest aspect stiinta politica subliniaza ca comportamentul politic al autoritatilor publice tradeaza cel putin un deficit de cultura institutionala atunci cand rolul curtilor constitutionale, ca garant al suprematiei Legii fundamentale si de arbitru intre puterile publice, se manifesta in mod concret. La fel s-a intamplat si cu unele demersuri facute de institutia Avocatului Poporului pentru indreptarea incalcarii unor drepturi si libertati fundamentale. „Deranjul” guvernantilor a fost asa de mare incat au reusit sa determine in Parlament, impotriva prevederilor legale, adoptarea unei hotarari de demitere a Avocatului Poporului, hotarare respinsa insa de judecatorii constitutionali in unanimitate.

Nu putem aborda problematica realitatii suprematiei Constitutiei fara a ne referi la relatia dreptului national cu dreptul Uniunii Europene. Se impune precizarea ca acest drept nu este rezultatul unor prevederi exprese ale tratatelor constitutive ale Uniunii. El este o emanatie a jurisprudentei istorice a Curtii de Justitie a Uniunii Europene, statele membre acceptand insa, in general, suprematia acestui drept. Exista insa si state cu democratii consolidate care excepteaza de la aceasta suprematie prevederile constitutiilor nationale. Instantele constitutionale din unele state membre, precum Germania, Italia sau Franta, considera ca principiul prioritatii dreptului Uniunii Europene nu se aplica in relatia cu reglementarile cuprinse intr-o constitutie, deoarece legea fundamentala a unui stat exprima identitatea si suveranitatea nationala. Mai mult, in Franta a fost dezvoltat conceptul de „identitate nationala constitutionala”. Pe tema suprematiei dreptului european exista numeroase discutii doctrinare si o bogata jurisprudenta. In ceea ce priveste Romania vom retine numai importanta deciziei instantei constitutionale din anul 2009 prin care se constata ca „o lege interna prin care se transpune in dreptul intern o directiva a Uniunii Europene este neconstitutionala”, decizie care, dupa opinia unor specialisti, consacra pe deplin principiul suprematiei Constitutiei nationale in relatia cu dreptul Uniunii. Ea este completata de o alta decizie a Curtii Constitutionale din anul 2014 care stipuleaza faptul ca „dispozitiile constitutionale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constitutionale obligatorii fara de care nu se poate concepe existenta statului de drept” (prevazuta de Constituţia Romaniei). In aceste conditii este cel putin ciudata pozitia unor complete de judecata – inclusiv de la Instanta Suprema – care au pronuntat hotarari in contradictie cu aceste decizii ale Curtii Constitutionale, ceea ce reprezinta o abatere din partea respectivilor magistrati de la obligativitatea „respectarii Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor”. Legea fundamentala a unui stat nu exprima numai „identitatea si suveranitatea nationala” ci si faptul ca pentru a-si indeplini menirea aceasta trebuie sa aiba in vedere realitatile sociale, economice, politice, culturale, dar si istorice ale oricarei comunitati umane constituite ca stat, realitati care au o dinamica diferita de la o entitate statala la alta. In ceea ce ne priveste ne alaturam ideii ca „Principiul prioritatii dreptului Uniunii Europene trebuie sa fie inteles si aplicat in limitele respectarii principiului suprematiei Constitutiei si nu supraordonat acesteia” (Marius Andreescu).

In decursul celor aproape doua decenii care au trecut de la momentul in care Legea noastra fundamentala nu a mai functionat cu rigoare, ca un instrument ce pune sub control exercitiul puterii politice, o serie de decizii politice au siluit principii si reguli constitutionale, iar interesele politice au prevalat interesului national. Consecintele au fost restrangerea sau chiar incalcarea unor drepturi si libertati fundamentale, nerespectarea rolului constitutional al institutiilor statului, scaderea increderii sociale. Atat fostul presedinte cat si cel actual au caracterizat statul, a carei suprema magistratura au detinut-o sau o detin, cu epitete putin magulitoare, precum „stat mafiot” si „stat esuat! In spatiul public au fost numeroase discutii, promovate pe larg in mass-media, in legatura cu faptul ca in „spatele usilor inchise” se fac intelegeri ilegale si se impart beneficii corupte, perioada pandemiei fiind edificatoare din acest punct de vedere. Relativ recent au avut loc o serie de evenimente soldate cu pierderi de vieti omenesti care au aratat ca statul are dificultati in a-si proteja proprii cetateni. Personalitati ale vietii publice la cel mai inalt nivel in conducerea statului au aparut in spatiul public, ca si in alte randuri, pentru a-si exprima regretul privind cele intamplate, asigurand ca vinovatii vor fi pedepsiti. Nu se aminteste insa nimic despre faptul ca la originea acestor fapte se afla nerespectarea legilor existente – care, desigur, sunt perfectibile. Nu se recunosc deschis slabiciunile „statului legislator” si ale „statului judecator”. Protectia intereselor propriilor cetateni inseamna, pe langa exercitarea in spiritul legii a monopolului constrangerii fizice legitime a statului – domeniu in care atat aparatul politienesc cat si cel judiciar au numeroase neimpliniri – si diminuarea evaziunii fiscale, cresterea eficientei actului medical si a nivelului de instruire scolara, stoparea cresterii alarmante a traficului si consumului de substante interzise s.a. In legatura cu aceasta problema, pe langa faptul ca a fost devoalata, partial, amploarea fenomenului consumului de droguri, s-au facut si acuzatii publice in legatura cu implicarea unor organe ale statului in tolerarea fenomenului, acuzatii care nu au fost dezmintite de autoritati!

Stiinta politica releva faptul ca atributele puterii sunt reprezentate de legitimitate si legalitate, ele dand consistenta si relevanta relatiilor dintre guvernanti si guvernati. Reputatul filosof, politolog si om de drept Norberto Bobbio, a carui viziune lucida a contribuit la consolidarea democratiei europene, afirma ca „Pentru cel condus legitimitatea puterii fundamenteaza necesitatea de a se supune celor pe care i-a ales, iar legalitatea puterii reprezinta garantia dreptului poporului de a nu fi oprimat. Daca in general cel condus, corpul social, intelege sa se supuna celor pe care i-a ales – atata timp cat i se asigura si protejarea propriilor interese –, abaterea clasei politice de la respectarea principiului suprematiei Constitutiei si a legilor creeaza premisele oprimarii corpului social. Diminuarea sensibila a increderii sociale, inmultirea actiunilor de nesupunere civica, contestarea monopolului constrangerii fizice legitime a statului sunt un semnal ca oprimarea corpului social se apropie de un punct critic, care poate crea in societate o stare de anomie deoarece fortele care au reusit sa se mobilizeze contra „regimului prezent” nu sunt capabile sa reuneasca oamenii pentru realizarea unui proiect de societate sau de guvernare. Problema nu este noua, in perioada interbelica filosoful spaniol Ortega Y. Gasset afirmand, in cunoscuta sa lucrare „Revolta maselor”, ca „masele doresc sa-si impuna opiniile cu orice pret si sa conduca societatea fara a fi in stare sa o faca”. Desigur, astazi lucrurile au evoluat, dar poate nu prea mult! intr-o carte consacrata tendintelor politice globale – „Viitorul libertatii” – reputatul politolog american Fareed Zakaria afirma, relativ recent, ca „Daca prima sursa de abuzuri intr-un sistem democratic sunt autocratii alesi de popor, a doua este poporul insusi. Experienta democratiei a dus la majoritati care au anulat separatia puterilor in stat, au subminat drepturile omului si au deturnat vechi traditii de libertate si echitate”.

In conditiile in care astazi se exprima tot mai apasat opinii cu privire la redefinirea politicului prin raportare la moralitate si drept, implicarea eticii in abordarea problemelor politice concrete nu este insa ancorata in problematica statului, a dreptului si desigur a politicii. Chestiunea nu este de natura teoretica ci una de natura imediat practica. Etica aplicata, care este in plina afirmare, se refera la analiza considerentelor morale in domenii esentiale intre care conducerea politica si dreptul. in spatele fiecarei hotarari ce se transpune intr-un act normativ de importanta majora sta o decizie politica la varf, cu deosebire atunci cand acestea se iau in perioade dificile. Astfel de decizii s-au luat in perioada pandemiei pentru alocarea sumelor in vederea procurarii vaccinului – ramas in mare parte neutilizat – si a unor materiale sanitare – unele de calitate indoielnica –, sau pentru liberalizarea pretului energiei, decizie insuficient pregatita care a starnit nemultumirea unei mari parti a populatiei. Ca sa nu mai vorbim de deciziile politice luate de un grup de politicieni incompetenti, pentru care „politica nu este o vocatie si o profesie”, ce au elaborat „Planul national de redresare si rezilienta” („netrecut” prin Parlament) si pe care actuala coalitie de guvernare se straduieste si acum sa-l „repare” apeland la bunavointa Uniunii Europene, bunavointa care va trebui intoarsa pentru ca in politica aproape totul poate fi negociat dar si platit. Daca respectivele decizii politice, dar si altele, erau mai bine cumpanite si analizate prin prisma moralitatii politice, cu aplecare catre interesele oamenilor si al celui national, indatorarea tarii – ajunsa astazi in pragul incapacitatii de plata – ar fi fost cu mult mai mica, iar beneficiile corupte, care au intrat in buzunarele unor profitori ai crizei, ar fi fost sensibil diminuate, iar bugetul statului mai putin spoliat. Sunt inca politicieni, si nu putini, care au abordat si inca abordeaza decizia politica ca pe un simplu act de putere,, fara a avea in vedere ca politica reprezinta nu numai practica de guvernare ci si stiinta guvernarii.

Dupa cum afirmau cei doi reputati constitutionalisti in debutul acestui demers, suprematia Constitutiei este o notiune complexa care are reverberatii in intregul sistem politico-social al tarii. Demersul nostru publicistic nu si-a propus si nici nu poate identifica solutii pentru depasirea impasului in care se afla respectarea cu rigoare a Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor. Cea care este chemata sa rezolve aceste probleme este tot clasa politica. Dar nu cea actuala, ale carei limite au fost, in buna masura, evidentiate, mai mult decat in trecut, pe parcursul ultimilor patru ani, ci eventual de clasa politica ce va rezulta in urma alegerilor care vor avea loc in cursul anului viitor la toate esaloanele, alegeri a caror pregatire incepe insa de pe acum cu selectia viitorilor candidati pentru functiile eligibile. Astazi in lume realitatile sociale evolueaza mult mai rapid decat in trecut. Continentul nostru este teatrul celei mai periculoase confruntari militare din ultima jumatate de secol, confruntare care inseamna mult mai mult decat un conflict intre doua state pentru rezolvarea unor probleme ramase nesolutionate prin disolutia rapida si aparent imprevizibila a fostei Uniuni Sovietice. Totodata a reizbucnit recent, cu virulenta, conflictul aflat in stare latenta din Orientul Apropiat. Se pare ca se confirma astfel aprecierile lui Samuel Huntington facute in faimoasa sa lucrare „Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale”, aparuta in urma cu trei decenii. Concomitent in multe state europene, si nu numai, manifestarile de nesupunere civica ce au loc pe fondul stagnarii si chiar al regresului economic, creeaza premisele aparitiei starii de anomie la care ne-am referit, situatie de la care Romania nu este exceptata. Motiv pentru care partidele – care poarta raspunderea pentru performantele si esecurile clasei politice – vor trebui sa promoveze in alegeri cat mai multi politicieni capabili sa practice politica cu curaj, onestitate si din vocatie, care vadesc realism si echilibru in lupta politica, politicieni care sa protejeze tara de dezastrul economic si sa promoveze progresul social. Nicio societate nu poate exista in afara politicii, a partidelor si politicienilor, asociere nici pe departe perfecta, dar care trebuie acceptata ca o realitate. Romania se afla astazi in pragul unor crize majore de ordin social si economic. Pentru depasirea acestei perioade actuala coalitie de guvernare, Executivul, si-a asumat punerea in practica a unor masuri fiscal-bugetare menite sa scoata tara din impas cel putin pana la consumarea incarcatului an electoral ce va urma. Nu stim daca aceste masuri sunt cele mai potrivite, unele dintre acestea nepopulare, dar dupa opinia noastra nu si imorale, pentru ca tara trebuie scoasa din situatia precara in care se afla. Ceea ce insa stim este faptul ca pentru depasirea actualei situatii se cere modernizarea unor segmente ale societatii si ale unor institutii, dar si solidaritate politica din partea partidelor parlamentare, pentru ca starea actuala a tarii li se datoreaza tot lor, cu deosebire celor care au indatorat tara peste masura.

Asa cum lumea reala nu este armonioasa si perfect rationala, nu exista nici lege care sa nu poata fi adusa mai aproape de binele public. In consecinta, revizuirea Legii fundamentale este una din prioritatile majore ale clasei politice ce se va constitui dupa viitoarele alegeri, revizuire ce trebuie sa supuna statul in mod real dreptului. In acest fel suprematia Constitutiei poate sa devina o realitate concreta, clasa politica urmand a fi pusa in situatia de a respecta cu rigoare legea, care este expresia vointei generale, in asa fel incat politicienii sa fie descurajati in a intreprinde demersuri care sa afecteze interesele esentiale ale statului si ale corpului social.