Substantivul „constitutie” isi are originea in verbul „a constitui”. Ce anume se constituie prin legea care, intrucat i se atribuie natura unui act constitutiv si de aceea este act fundamental (adica „lege fundamentala”), poarta numele de „Constitutie”?

Constitutia ridica la rang de lege vointa de a constitui un stat. Cand vorbim despre „statul-natiune” vorbim despre vointa natiunii. Natiunea care isi adopta organizarea politica statala in conformitate cu traditiile si aspiratiile ei, cu mentalitatile ei (forjate de-a lungul timpului atat in practica organizarii familiale cat si in aceea a muncii menita sa asigure existenta membrilor familiei), cu credintele sale religioase si cu geografia sa. Iata de ce Constitutia reprezinta sinteza identitatii nationale exprimata in si prin ordinea de drept, sinteza juridica a identitatii nationale. De aceea in sistemul normativ al unui stat Constitutia detine suprematia si toate celelalte legi (inclusiv cele prin care in ordinea nationala sunt introduse tratatele internationale) trebuie sa i se conformeze. Astfel un sistem de drept ramane si coerent si national.

Cine renunta la Constitutie, renunta la stat sau reduce statul la un teritoriu locuit de o populatie guvernate din afara in termenii si logica unei culturi straine.

Toate aceste precizarii sunt de o banalitate aproape jenanta. Doar analfabetii nu le cunosc. Pentru ceilalti, chiar daca ei nu le pot formula cu claritate si precizie, sunt subintelese si fac parte din zestrea culturala primita de la parinti si din elementele de cultura generala insusite nu doar de la scoala, ci din insasi convietuirea cu ceilalti membri ai societatii. Sa nu le cunoasca oare ministrul roman al justitiei? Mai ales atunci cand acesta este doctor in drept, dintre cei putini care nu sunt si plagiatori, si fost cadru didactic universitar?! Cum este posibil ca un specialist in domeniul dreptului sa nu stie ca a relativiza puterea Constitutiei inseamna a relativiza suveranitatea si astfel insasi existenta statului?! Aici nu poate fi vorba de eroare in intelegerea situatiei. O eroare pe care nici cel mai nepriceput om nu o face este semnul relei intentii: culpa lata dolus equiparatur.

Constitutia trebuie aparata si prin chiar prevederile ei si-a luat garantii in acest sens. Primul filtru este Presedintele Republicii. Acesta, situat in afara celor trei puteri ale statului, are competenta de a cere legislativului si executivului sa isi reanalizeze actele care ar putea contraveni Constitutiei, blocand, astfel, fie si numai cu titlu provizoriu, tentativele de abatere de la legea fundamentala. Daca acest prim filtru se dovedeste a fi insuficient, se recurge la cel de al doilea care este, insa, primul in importanta: Curtea Constitutionala. De asta data, deciziile instantei de control constitutional sunt general obligatorii.

CCR nu este o instanta judecatoreasca si nu face parte din puterea judecatoreasca, in ciuda faptului ca modul de organizare si procedura urmata sunt foarte asemanatoare cu cele caracteristice sistemului judiciar. Ea este o institutie politico-juridica avand natura unei Adunari constituante permanente, cu puteri limitate la interpretarea oficiala a Constitutiei si la verificarea conformitatii cu aceasta a actelor legislativului sau a optiunilor politice ale puterilor statului.

Magistratii care constituie autoritatea judecatoreasca (judecatori si procurori) depun juramant pe Constitutie si se angajeaza sa o respecte si apere. Prin urmare ei sunt, la randul lor, garanti ai legii fundamentale, avand rolul de a o apara. Aceasta presupune ca, in spetele pe care le instrumenteaza, judecatorii sa inlature aplicarea oricarei norme care contravine Constitutiei sau sa dea interpretari conforme Constitutiei legislatiei aplicabile. Spre deosebire de deciziile CCR, asemenea decizii judecatoresti nu sunt general obligatorii, ci sunt valabile doar in speta referitor la care au fost pronuntate.

Cum judecatorii asigura aplicarea legilor coroborand diverse prevederi ale acestora si rezolvand conflictele intre dispozitiile aparent contradictorii, tot astfel ei sunt tinuti sa depaseasca discordantele dintre prevederile Constitutiei si cele ale legilor infraconstitutionale, asigurand suprematia celor dintai. Cand ajung la concluzia ca lucrul este imposibil de realizat pe calea interpretarii si coroborarii, elasticitatea textului legal atingandu-si limitele, pot sesiza CCR pentru ca aceasta, prin decizia pe care o va da, sa oblige Parlamentul la corectarea textului neconstitutional sau sa conduca la abrogarea lui automata.

Importanta unui atare rol creste in conditiile in care Romania este membra a UE, ca uniune de state nationale si cetateni, avand o natura (con)federativa. Tinuti la aplicarea tratatelor constitutive ale UE, precum si a dreptului UE infraconventional, judecatorii romani trebuie sa asigure suprematia Constitutiei Romaniei, cu permisiunea careia respectivele tratate au fost ratificate, pe de o parte, precum si respectarea legislatiei unionale care, adoptata in virtutea lor, a capatat nu doar capacitatea de a fi aplicata direct in Romania si a se integra direct in spatiul normativ infraconstitutional romanesc, ci si prioritate fata de eventualele dispozitii contrare ale acestuia, pe de alta parte. In aplicarea dreptului UE judecatorii romani (autoritatea judecatoreasca romana, in general) raman ... romani si, pe cale de consecinta, au a aplica normele legale valabile in Romania, fie ca sunt adoptate de legislativul roman fie de cel european, cu observarea limitelor Constitutiei romane si din perspectiva intereselor nationale romanesti. La urma urmelor, ei pe Constitutia Romaniei au jurat, iar nu pe TUE si TFUE.

Crede, oare, ministrul justitiei ca renuntarea la suprematia Constitutiei Romaniei, deci la existenta statului roman ca stat independent si suveran, este in interesul national al romanilor? Teza ca intrand in UE Romania a renuntat la suveranitate este un fals care nu se sprijina pe nici un rationament juridic.

Tratatul de aderare a Romaniei la UE priveste delegarea exercitiului unor atribute ale suveranitatii statului roman catre anumite institutii transnationale, pentru a fi administrate in comun cu celelalte state membre, spre implinirea aspiratiilor nationale ale acestora, subsumat intereselor lor comune, iar nu cedarea de suveranitate. Potrivit dreptului UE delegarea este revocabila.

Tratatele constitutive ale UE au ca scop gestionarea intereselor comune ale statelor membre pe baze si prin metode federale, astfel incat fiecare sa isi poata promova mai bine si mai usor aspiratiile nationale, iar nu renuntarea la aceste aspiratii. Ele fundamenteaza asocierea statelor-natiune membre spre binele fiecaruia, iar nu desfiintarea lor. Formula „Statele Unite ale Europei” sau cea a „Europei politice” vorbesc despre o federatie de state-natiune (nu avem de ce ne teme de asta) in cadrul careia fiecare isi pastreaza identitatea si impreuna actioneaza ca democratie transnationala, iar nu ca supusi ai unui imperiu supranational.

A face acordul fin intre toate aceste interese, institutii (nationale si transnationale) si norme (de drept intern / national si de drept al UE) nu este simplu. Tocmai de aceea judecatorii romani trebuie sa inteleaga ce se asteapta de la ei si trebuie sa presteze in consecinta. in acest sens, celui care concepe politica nationala privind organizarea sistemului judiciar, respectiv ministrului roman al justitiei, ii revine misiunea sa initieze si sa sustina o legislatie apta a inlatura orice dubii cu privire la suprematia identitatii nationale a sistemului de drept romanesc, lasand camp prioritar de manifestare doar legislatiei infraconstitutionale adoptate de institutiile europene, conform abilitarii primite de la statele membre ale UE, carora li se recunoaste actiunea in favoarea intereselor comune ale acestora.

Interesele UE sunt exclusiv interesele comune ale statelor membre. Ele nu pot contraveni intereselor nationale ale acestora astfel cum rezulta din Constitutiile nationale. De-a lungul acestor linii, spre a salvgarda coeziunea Uniunii, se pot face orice compromisuri, cu exceptia celui care ar privi desfiintarea statului suveran prin abolirea suprematiei identitatii sale juridice, astfel cum este ea sintetizata de Constitutie.

Asta se astepta de la ministrul roman al justitiei. Initiativele lui legislative merg, insa, in sens contrar. Adica, spre a fi limpezi, in sensul disparitiei statului national roman. Atat filosofia pseudo-juridica prin care se spera a se ascunde o atare intentie, cat si argumentele de oportunitate politica scornite spre a o scuza, nu mai pot insela pe nimeni.

Chiar daca, prin absurd, Constitutia Romaniei (art. 148) ar putea fi interpretata ca un act de sinucidere a statului roman, inca „avocatul” din fruntea ministerului justitiei ar fi obligat sa gaseasca argumente pentru a o nega. El cauta doar argumente pentru a o confirma. Chiar daca prin a conferi institutiilor europene puteri mai mari decat statele membre au convenit sa ii confere prin tratatele constitutive sau cele de aderare, s-ar aduce unele avantaje Romaniei (cum ar fi intrarea in spatiul Schengen, renuntarea la Mecanismul de Cooperare si Verificare a justitiei sau facilitarea accesului la fonduri europene), inca nu se poate merge pana la a accepta desfiintarea statului roman; adica pana la aneantizarea oricarei capacitati a natiunii romane de a-si determina singura soarta.

Tratatul UE (Tratatul de la Lisabona), ca si tratatul de aderare a Romaniei la UE, sunt tratate de drept international care nu puteau fi ratificate decat daca erau conforme cu Constitutia Romaniei. Daca acum CJUE da TUE o interpretare care contravine Constitutiei Romaniei, inseamna ca ratificarea este nula; cel putin in acea interpretare.

Pe de alta parte, Constitutia Romaniei poate fi revizuita cu o procedura strict reglementata, care exclude amendarea prin decizii ale CJUE sau prin legislatia UE. Pasul final al acestei proceduri este referendumul; adica intoarcerea la popor, ca detinator originar al suveranitatii.

Observatia este valabila cu atat mai mult cu cat ar fi vorba de reducerea nivelului de protectie a drepturilor omului. De altfel, revizuirea Constitutiei noastre este interzisa in masura in care ar aduce atingere standardelor fixate de ea cu privire la drepturile fundamentale.

Printre aceste drepturi se afla si cel la un proces corect. Exercitarea lui depinde de modul de organizare a justitiei, de raporturile intre diferitele institutii ale autoritatii judecatoresti, adica intre procurorii organizati autonom in cadrul puterii executive (sub autoritatea Ministrului Justitiei) si judecatorii independenti activand in cadrul puterii judecatoresti, de relatia intre raspundere si securitatea juridica (nu doar la nivel colectiv, ci si la nivel individual), de capacitatea justitiabililor de a-si apara drepturile atat unul fata de altul, in cadrul raporturilor de drept privat, cat si fata de stat, in cadrul raporturilor de drept public.

Incalcarea dreptului la un proces corect ca urmare a interventiei politice externe (exercitata inclusiv sub acoperirea MCV si prin abuzarea acestuia) si punerea „intereselor colective” ale UE (nedefinite de tratate si lasate la aprecierea arbitrara a oricarui judecator national ghidat de precedentele abuziv create de CJUE) deasupra drepturilor individuale ale cetatenilor romani, a dus la secatuirea statului roman de energiile sale vitale si la distrugerea sistemului imunitar national prin decapitarea elitelor nationale politice, economice, stiintifice, academice, culturale, sportive etc. in loc sa corecteze aceasta situatie, ministrul roman al justitiei propune legi care sa o consolideze si agraveze. „Asa ni se cere de la Bruxelles” – spune el. Dar poporul roman ce va cere?

Singura indreptatita sa interpreteze cu forta general obligatorie Constitutia Romaniei este CCR. CJUE interpreteaza dreptul UE (inclusiv tratatele constitutive ale UE), iar nu Constitutia Romaniei. Conformitatea interpretarii dreptului UE cu interpretarea oficiala a Constitutiei Romaniei ramane asadar de competenta CCR. in domeniul drepturilor omului, CCR este singura in masura sa aprecieze daca standardele dreptului UE, astfel cum au fost interpretate de CJUE, se situeaza la acelasi nivel, deasupra sau sub cele stabilite de Constitutia nationala.

Constitutia este sinteza identitatii nationale a ordinii de drept a statului roman. Pe ea jura magistratii. Am mai spus-o si nu o vom repeta niciodata suficient.

Incalcarea deciziilor CCR este, in consecinta, un atac impotriva ordinii de drept nationale si a identitatii juridice nationale a statului roman. Sanctionarea disciplinara in acest caz printr-o norma speciala este minimul necesar. Se impune reglementarea unei sanctiuni penale, iar nu eliminarea sanctiunii disciplinare.

Tinand seama de contextul politic dat, proiectul noilor legi ale justitiei ar fi trebuit sa reafirme clar suprematia Constitutiei Romaniei si obligativitatea respectarii deciziilor CCR, preconizand, totodata, atat sanctiuni suplimentare sau mai aspre pentru a garanta respectarea acestor reguli, precum si, spre satisfactia cetateanului roman, reforme ale sistemului judiciar actual de natura a preveni incalcarea lor. Ministrul justitiei procedeaza, insa, exact invers, daca nu explicit, macar implicit; daca nu prin dispozitii afirmative, macar prin lipsa acestora; daca nu prin inasprirea sanctiunilor si simplificarea procesului de tragere la raspundere a magistratilor abuzivi, prin ridicarea sanctiunilor si conditionarea raspunderii de concretizarea pe caz a unor standarde juridice nedeterminate, adesea imposibil de realizat.

Cum deciziile CCR au caracter tehnic si ofera interpretari ponctuale, precum si fata de importanta valorii aparate de ele (identitatea nationala a ordinii de drept), incalcarea lor nu poate beneficia de prezumtia de buna credinta. in aceasta materie raspunderea trebuie sa fie obiectiva. Mutatis mutandis, oare refuzul de a aplica hotararile judecatoresti definitive ar putea fi sanctionat doar sub conditia de a se dovedi ca autorul sau a fost de rea credinta?

Doar aplicarea legilor (inclusiv a Constitutiei, cand interpretarea CCR lipseste) trebuie sa beneficieze de prezumtia de buna credinta, revenind celui ce invoca reaua credinta obligatia de a-i dovedi prezenta in conditiile fiecarei spete. Cu privire la deciziile CCR sarcina probei trebuie rasturnata. Judecatorul care le-a nesocotit trebuie sa dovedeasca imprejurarea ca ele erau neclare si interpretabile. Invocarea deciziilor CJUE in nici un caz nu poate fi o scuza.

Raportate la aceste idei, actualele proiecte de legi ale justitiei practic scot Constitutia de sub protectia puterii judecatoresti sau, cel putin, slabesc aceasta protectie. Nu este vorba numai despre tentativa de a aboli sanctiunile disciplinare pentru refuzul respectarii deciziilor CCR, ci de intreaga conceptie a initiatorului care face imposibila tragerea la raspundere a magistratilor care comit abuzuri judiciare, protejarea drepturilor fundamentale ale justitiabililor, separarea puterilor in cadrul procesului judiciar (intre puterea judecatoreasca si cea executiva), respectiv delimitarea clara a statutului judecatorilor de cel al procurorilor, excluderea politizarii si clientelizarii justitiei, fidelizarea magistratilor fata de lege si interesul national, garantarea independentei judecatorilor, respectiv a autonomiei procurorilor si altele asemenea. De aceea avem de a face cu o tentativa inadmisibila de subminare a suveranitatii nationale.

Discursul ministrului justitiei in sustinerea legilor inaintate de el Parlamentului, discurs in care a afirmat ca nu putem scapa de controlul asupra justitiei din partea UE, altminteri realizat ilegal prin aplicarea MCV, iesit din vigoare inca din 2010, si nu ne putem bucura de dreptul la libera circulatie in spatiul UE (spatiul Schengen) decat daca renuntam la Constitutia Romaniei, respectiv la identitatea nationala a ordinii noastre de drept si la dreptul suveran de a ne organiza sistemul judiciar, este epocal.

Logica sa este imbatabila (sic!). De ce sa mai controleze UE organizarea si functionarea justitiei romane daca insusi Bruxellesul este cel care o organizeaza si conduce?! De asemenea, de ce ar lasa UE in afara granitelor sale un teritoriu lipsit de ordine constitutionala proprie, ci organizat si dirijat direct de la Bruxelles?! Daca ne sinucidem ca stat scapam de orice griji. Cine o poate nega?!

Intr-o discutie informala purtata la sfarsitul anului trecut, domnul Catalin Predoiu a cerut ragaz pana in luna aprilie pentru a notifica Comisiei Europene caducitatea MCV si incetarea cooperarii in cadrul acestui mecanism discriminatoriu si abuziv. Pariul era ca pana la acea data va putea obtine ridicarea MCV pe cale amiabila.

Luna aprilie 2022 a trecut de mult. Comisia europeana nu da nici cel mai mic semn ca renunta la umilitorul si inrobitorul MCV, justitia romana nu este mai performanta, guvernarea legii nu a luat locul justitiei politizate, dar ministrul roman al justitiei, in loc sa faca gestul de demnitate si legalitate europeana promis, mai ales in conditiile in care Romania s-a implicat total, fara a-si exercita dreptul de veto, in razboiul cu Rusia, sustinut de „conservele americane” aflate in fruntea UE, continua sa promoveze renuntarea la suveranitate nu doar in domeniul organizarii justitiei, ci si in cel al ordinii constitutionale romanesti.

Pot intelege ca ministrul nu are libertatea de a actiona potrivit convingerilor sale, intrucat se afla sub presiunea unor forte interne si externe potrivnice. Daca acestea il pot opri sa isi indeplineasca misiunea, ele nu il pot opri, insa, sa demisioneze, salvandu-si astfel constiinta.

Infrant de Carol Quintul in batalia de la Pavia, regele Frantei, Francisc I, i-a scris mamei sale: „Totul este pierdut, in afara de onoare.” Demisionand, Catalin Predoiu ar putea trece aceleasi cuvinte in testamentul pe care il va lasa copiilor sai. Il indemn sa o faca inainte de a fi prea tarziu.

Inainte de a incheia, marturisesc ca imi este foarte greu sa formulez aceste fraze. Din punct de vedere subiectiv, nutresc o mai veche si tandra afectiune fata de ministrul Catalin Predoiu, de care am fost candva apropiat si caruia ii pastrez simpatia cel putin pentru calitatile sale de profesionist al dreptului. Intotdeauna m-am straduit sa imi pastrez increderea in bunele sale intentii. Voi continua sa o fac.

Nu pot uita insa adagiul aristotelic invatat inca din copilarie de la parintii si profesorii mei: „amicus Plato sed magis amica veritas” („Prieten imi este Plato, dar mai prieten imi este adevarul”) Or, adevarul este ca proiectul legilor Predoiu cu privire la justitia romana reprezinta un pericol major pentru insasi existenta statului nostru.

Cu aceasta convingere ma vad nevoit sa intreb, precum altadata Cicero: „Quousque tandem abutere, Catalin, patientia nostra?! Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet? Quem ad finem sese effrenata iactabit audacia?” (Pana cand vei abuza Cataline de rabdarea noastra?! Cat timp ne vei mai sfida cu nebunia ta?! Pana unde va merge tupeul tau fara margini?!”)