Nu stiu pe alte paliere cum si-a negociat Romania intrarea in UE, dar stiu ca doua lucruri le-a negociat bine: MCV-ul si pastrarea identitatii nationale prin Constitutia Romaniei.

Ca, ulterior, in urma intereselor reprezentantilor nostri, probabil bucurosi de posturile bine platite, de pensiile mari din institutiile UE sau de afacerile (unele ascunse in ONG-uri) pe care au reusit sa le dezvolte platind tribut insasi tara lor, nu am stiut sa profitam de modul cum s-au negociat aceste capitole, este un alt subiect.

Citeam astazi interviul dat de „sefa Reprezentantei Comisiei Europene in Romania, romanca get-beget, care ne „ameninta” cu MCV-ul si cu necesitatea de respectare a suprematiei dreptului UE, astfel cum s-a pronuntat si Curtea de Justitie a UE intr-o hotarare pronuntata la data de 21.12.2021, in caz contrar neavand sanse sa intram in spatiul Schengen.

La finalul anului trecut, alte trei asociatii de magistrati au intocmit chiar o lista de revendicari si „ameninta” Romania ca va face obiectul unor proceduri de infringement (pe romaneste, Romania este obligata sa isi respecte angajamentele fata de UE sub sanctiuni financiare).

Pentru ca Romania nu era pregatita in 2007 pe subiectul justitie sa intre in UE, am fost, totusi, acceptati, sub rezerva ca, daca in curs de 3 ani post-aderare punem in pericol clamatul stat de drept, atunci vor exista sanctiuni care de natura non-economica, ci care vizau cooperarea intre state pe subiectul justitie (clauza de salvgardare).

La data de 01.01.2010 MCV-ul a incetat fara a fi vreodata sanctionati, semn ca Romania si-a indeplinit obligatiile. Cu toate acestea, reprezentantii romani, de parca nu ar fi facut vreunul Dreptul ca sa inteleaga niste clauze dintr-o Decizie a UE prin care se instituise acest mecanism sau din Actul de aderare, au ales sa ignore aceasta presiune constanta asupra Romaniei. Motivul nu il cunosc, dar slabiciunea alor nostri a fost exploatata la maxim de catre Bruxelles.

Deci tocmai in domeniul pentru care mereu suntem aratati cu degetul, justitia si statul de drept, UE a ales sa continue in mod nelegal monitorizarea speciala a Romaniei. Ce model de stat de drept promoveaza in acest caz UE daca ea insasi nu isi poate respecta angajamentele fata de Romania?

Bineinteles, Romania, la fel ca alte state membre, ramane sub monitorizarea generala privind statul de drept astfel incat nu este cazul sa se planga nimeni ca am putea avea alt parcurs decat unul spre o democratie consolidata in lipsa MCV-ului. In schimb, nu am mai avea presiunea stangii extremiste, care doreste sa controleze cele trei puteri in stat. Da, inclusiv puterea judecatoreasca, pe care, chipurile, si-o doreste toata lumea independenta. Un fel de independenta fata de dusmani, dar dependenta noua.

Tot inainte de aderare, s-a pus problema revizuirii Constitutiei pentru crea premisele transferului de suveranitate pe anumite domenii, astfel incat ele sa fie exercitare in comun de catre statele membre, spre binele tuturor (ca poate ar fi doar spre binele unora, acesta este iar alt subiect).

In urma revizuirii, Constitutia a ramas ca sursa primordiala a ordinii juridice, chiar daca s-a aderat la un tratat care a dat anumite competente exclusive (cele in care legiuitorul e UE) sau partajate (cele in care, atunci cand UE nu e legiuitor, Romania ramane legiuitorul, in functie de cum serveste mai bine intereselor statelor membre) catre UE.

Singurul domeniu unde Constitutia poate face un pas in spate este in domeniul drepturilor fundamentale ale omului, in care, indiferent unde este garantata o protectie mai ridicata a lor, se aplica standardul din acel act. Ca Romania nu exceleaza nici in apararea drepturilor omului, acesta este un subiect pe care l-am tratat cu alte ocazii, cand am observat si eu tendinta de „colectivizare” a drepturilor, cam cum se intampla numai in comunism cu proprietatile.

Aceasta este diferenta fundamentala intre art. 20 Constitutie (tratatele internationale privind drepturile omului) si art. 148 Constitutie (integrarea in UE). Daca art. 20 permite instantelor, fie constitutionale, fie de drept comun, sa aplice standarde mai ridicate chiar decat in Constitutie, art. 148 nu permite altor tratate sa se situeze peste Constitutie. Niciodata!

De ce CCR a dat blamatul comunicat din 23.12.2021 privind necesitatea de revizuire a Constitutiei inainte de a se putea aplica in Romania hotararea CJUE din 21.12.2021? Pentru ca altfel s-ar incalca suveranitatea si identitatea nationala a Romaniei. De altfel, acelasi lucru il mai spusese si Lituania acum cativa ani in relatia cu CEDO deoarece Constitutia lituaniana nu are prevederile art. 20 din Constitutia noastra, ci plaseaza inclusiv tratatele internationale privind drepturile omului pe un rang inferior Constitutiei nationale.

Prin hotararea din 21.12.2021, CJUE, pe langa faptul ca incearca sa se situeze deasupra CCR, ca o instanta de casatie, lucru evident imposibil din punct de vedere juridic, incearca sa puna si instantele judecatoresti de drept comun deasupra CCR, indemnandu-le sa nu respecte deciziile CCR general obligatorii. General obligatorii, conform art. 147 alin. 4 din Constitutie, adica ele sunt obligatorii si pentru instante, iar conform art. 1 alin. 5 din Constitutie, sub titulatura „Statul roman” (titulatura deosebit de importanta), respectarea Constitutiei, a suprematiei sale (subliniez, suprematiei sale!) si a legilor este obligatorie.

Prin urmare, respectarea suprematiei Constitutiei nu e obligatorie doar pentru cetateanul de rand, ci si pentru instante, ba chiar si pentru Parlament, Guvern, parchete etc. Si daca vrei sa ai o colaborarea frumoasa cu Romania, chiar si UE cu tot cu cetatenii sai europeni, de fapt intreaga lume trebuie sa o respecte. Pentru ca este legea fundamentala a unui Statului Roman!

Revenind la solutiile de dupa pronuntarea CJUE la data de 21.12.2021, acestea sunt urmatoarele:

- revizuirea Constitutiei,

- negocierile politice la nivel european prin care sa se amendeze dupa un vot unanim Tratatul de la Lisabona, respectiv sa se afirme ca ordinea juridica a UE este doar peste dreptul national, dar nu si peste Constitutia fiecarui stat membru (asa cum este, de fapt, dar se pare ca, pentru unii, e nevoie de o prevedere expresa in acest sens, chiar si dupa ce citesc Declaratia nr. 17 anexata Tratatului de la Lisabona)

- cea mai de nedorit pentru oricare dintre parti, retragerea din UE.

Pana atunci, nu se poate pune in aplicare hotararea CJUE.

De altfel, una dintre solutii e doar teoretica, respectiv revizuirea Constitutiei deoarece o astfel de revizuire este interzisa prin chiar art. 152 din Constitutia Romaniei.

Sa nu credeti ca nu s-a mai incercat. In 2014, pe vremea Presedintelui Traian Basescu, s-a incercat sporirea puterii UE, dorind sa fie modificat art. 148 astfel incat sa nu se mai spuna ca tratatele constitutive „au prioritate fata de dispozitiile contrare din legile interne”, ci, eventual, chiar fata de Constitutia Romaniei, prin urmatoarea formulare „Romania asigura respectarea, in cadrul ordinii juridice nationale, a dreptului Uniunii Europene, conform obligatiilor asumate prin actul de aderare si prin celelalte tratate semnate in cadrul Uniunii.”.

Cum „ordinea juridica nationala” cuprinde si Constitutia, spre deosebire de expresia „legile interne” (cum e in prezent mentionat in Constitutie), CCR a sesizat imediat atentatul la identitatea nationala si a respins ca fiind neconstitutionala aceasta propunere de revizuire a Constitutiei.

„Curtea retine ca Legea fundamentala a statului – Constitutia este expresia vointei poporului, ceea ce inseamna ca aceasta nu isi poate pierde forta obligatorie doar prin existenta unei neconcordante intre prevederile sale si cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeana nu poate afecta suprematia Constitutiei asupra intregii ordini juridice.” (extras din Decizia CCR nr. 80/07.04.2014).

Iar daca mergem mai inapoi, la modalitatea in care Romania, prin vocea garantului suprematiei Constitutiei, care este Curtea Constitutionala (asa spune art. 142 alin. 1 Constitutie), a inteles sa adere la UE, observam ca niciodata nu a pus tratatele constitutive ale UE deasupra Constitutiei.

„Consecinta aderarii pleaca de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au inteles sa situeze acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene si reglementarile derivate din acestea – pe o pozitie intermediara intre Constitutie si celelalte legi, atunci cand este vorba de acte normative europene obligatorii.” (extras din Decizia CCR nr. 148/16.04.2003).

Prin urmare, nu, Romania nu a acceptat vreodata sa nu respecte si sa nu ii fie respectata suprematia Constitutiei in relatia cu UE sau orice alt actor de drept international.

Nu noi am schimbat regulile fata de UE, ci UE le schimba fata de Romania si, ca urmare, si fata de orice alt stat membru. Si tot UE ne santajeaza cu accesul in Schengen si alte drepturi pe care ar fi trebuit sa le primim de multa vreme ca stat membru, egal cu celalalte.

Doar ca atunci cand UE incearca sa isi sporeasca artificial competentele, CCR are la indemana instrumente prin care sa apere Constitutia. A facut-o de curand si Germania, care, dupa ce a intrat intr-o procedura de infringement din aceasta cauza, a dat un comunicat si a spus ca pe viitor va fi mai docila. Promisiuni din acestea putem face si noi la nivel diplomatic, dar nu inseamna ca le putem si respecta vreodata.

Fara a intra in argumentele juridice pentru fiecare dintre ideile expuse aici, deoarece ele fac deja obiectul unui articol publicat in doua parti pe Juridice, concluzia este ca, in prezent, parca traim intr-un Matrix (ca sa mai vorbim si de alt film decat Don´t Look Up).

Asa ca nu-ti ramane decat alegerea intre pastila rosie (care iti arata adevarul de mai sus) si pastila albastra (in care visezi la miliardele din PNRR, dar nu observi si pretul platit pentru toate acestea, in care iti e teama de Rusia si China, dar uiti ca nici UE nu-ti e prieten). Politicienii si abonatii la ONG-uri sorosiste iti vor impinge pastila albastra (parca cineva chiar incurcase pastilele la un congres de partid, nu?), dar alegerea pentru pastila rosie trebuie sa iti apartina. In orice caz, sa nu spui in final ca nu ti-ai cunoscut optiunile si ca nu ai ales in deplina cunostinta de cauza.