Romania a dat de-a lungul istoriei sale multi mari diplomati de talie mondiala si multe initiative de politica externa foarte ingenioase. Toata istoria noastra ca stat modern, unitar, am avut noroc de conducatori care au inteles mersul lucrurilor la nivel mondial si au actionat in consecinta, dar care mai presus de toate au inteles un fapt foarte important, care este la fel de relevant si de valabil astazi ca si in vremurile acelea: ca marile puteri nu sunt prietenii nostri si ca aliantele nu sunt permanente si inviolabile.

Ca „prietenia” dintre o tara mica si o mare superputere nu este nimic mai mult decat o iluzie, vorbe goale pe o foaie. Pur si simplu nu poate exista o adevarata „prietenie” intre doua tari de calibre atat de diferite. Dar ca marile puteri si sistemele internationale de aliante pot fi utile in atingerea scopurilor si intereselor natiunii pe plan extern daca sunt folosite cum trebuie, si ca jocul geopolitic international, daca este jucat cum trebuie, poate da roade atat pe termen scurt, cat si pe termen lung.

Toti acestia aplicau un principiu si un mod de actiune cunoscut ca „Realpolitik”. Provenit din limba germana, termenul este definit ca fiind politica sau diplomatia bazata in principal pe considerentele circumstantelor date, mai degraba decat pe notiuni ideologice explicite sau premise morale si etice. Un modus operandi bazat pe realism si pragmatism. Pentru ca haideti sa fim sinceri, dragi romani: nu exista premise morale sau etice in relatiile internationale. Nu in ultimii 200 de ani, in orice caz.

Toti principalii jucatori de pe scena internationala isi urmaresc propriile interese, asa ca de ce nu ar trebui sa facem si noi, romanii, la fel? De ce nu am putea oare noi, romanii, sa re-adoptam modelul de realpolitik pe care l-am aplicat decenii intregi din istoria noastra? De ce oare in ultimii ani nu am mai vazut din partea guvernarilor de dreapta, in special din partea actualei guvernari PNL-USR si a administratiei Iohannis, nimic din aceasta politica externa pragmatica si realista? Singura strategie de politica externa a actualei guvernari pare sa fie ceva ce imi place sa numesc „politica presului”. O politica ce consta in ascultarea ordinelor de la aliatii mai puternici fara tagada, o atitudine non-conflictuala de a nu-si impune punctul de vedere si de a nu forta mana „sefilor”.

Istoria noastra este insa plina de exemple de succes ale unor astfel de strategii pragmatice, realiste, bazate pe reapolitik si care au dat roade. In 1883, Regatul Romaniei (la acea vreme condus de Regele Carol I si de un guvern liberal condus de Prim-Ministrul Ion C. Bratianu, in care ministru de externe era Dimitrie A. Sturdza) a semnat un tratat defensiv secret cu Tripla Alianta, care ulterior va deveni cunoscuta ca alianta Puterilor Centrale, la acea vreme formata din Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar si Regatul Italiei. Multi, in mod eronat, atribuie aceasta alianta originilor germane ale Regelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Lucrurile insa nu au stat tocmai asa. Chiar daca nationalitatea Regelui este posibil sa fi jucat un rol, tratatul secret cu Puterile Centrale era in primul si in primul rand unul de natura strategica. Imperiul Rus tocmai anexase trei judete din Basarabia, Cahul, Ismail si Bolgrad, cu cinci ani inainte, in 1878, iar cel putin pe moment acesta era vazut ca o amenintare la adresa Romaniei mult mai mare decat Imperiul Austro-Ungar de la Vest, care la acel moment inca detinea Transilvania, Banatul, Maramuresul, Crisana si Bucovina.

Primul Razboi Mondial va izbucni in 1914, odata cu invazia Serbiei de catre Imperiul Austro-Ungar. Deoarece tratatul din 1883 era unul defensiv, Romania nu este obligata sa ajute Austro-Ungaria si Germania in acest conflict pe care ei l-au inceput, asa ca alege sa ramana neutra urmatorii doi ani, si sa urmareasca de pe margine evolutia evenimentelor inainte de a decide sa sustina o tabara sau cealalta. In final, pe 27 August 1916, observand ca situatia razboiului este favorabila Antantei si sesizand un moment istoric, Romania condusa de Regele Ferdinand I si Regina Maria, si de Prim-Ministrul Ion I. C. Bratianu, intra in razboi de partea Antantei si declara razboi Austro-Ungariei si Puterilor Centrale. Iar ulterior, dupa 3 ani de lupte, aceasta decizie istorica, luata contrar aliantelor formate de Romania pana la acel moment, va duce la unirea cu Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul si Bucovina, dar si cu Basarabia, care a reusit sa isi declare independenta ca urmare a Revolutiei Bolsevice din Rusia din 1917.

21 de ani mai tarziu, in 1940, Romania se va gasi din nou la restriste, blocata intre Germania Nazista, Ungaria Horthyista si Uniunea Sovietica. Suferind mari pierderi teritoriale in Basarabia, Bucovina de Nord si Nord-Vestul Transilvaniei, si fiind abandonata de aliatii sai Britanici si Francezi, Romania se vede fortata sa isi abandoneze aliantele de pana atunci si ia decizia realista si pragmatica de a intra in razboi de partea Puterilor Axei, pentru recuperarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord, insa in tot acest timp mentinand legaturi si canale de negociere cu Aliatii si purtand negocieri secrete pentru o eventuala intoarcere a armelor, iar ulterior, cand razboiul se intoarce in favoarea aliatiilor, pe 23 August 1944, Regele Mihai si partidele istorice iau decizia de a intoarce armele impotriva Germaniei Naziste si de a trece de partea Aliatilor, aceasta decizie prevenind devastarea completa a tarii, scurtand razboiul cu 6 luni si asigurand realipirea Nord-Vestului Transilvaniei la patria-mama Romania la tratativele de pace.

Dupa razboi, Romania intra in sfera de influenta sovietica, devenind membra a Pactului de la Varsovia. Cu toate acestea, incepand din ultimii ani ai conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej si primii ani ai conducerii lui Nicolae Ceausescu, Romania urmareste o politica externa din ce in ce mai independenta fata de Uniunea Sovietica. In 1963, delegatia Romaniei voteaza pentru prima data diferit de cea Sovietica si de delegatiile celorlalte state comuniste in adunarea generala a Natiunilor Unite. In 1967, Romania este singura tara a Blocului Estic comunist care nu rupe relatiile diplomatice cu Israelul ca urmare a Razboiului de 6 zile, in acelasi timp mentinand relatii bune si cu statele Arabe si cu Autoritatea Palestiniana. Iar in 1968, Romania este singura tara din Pactul de la Varsovia care nu numai ca nu ia parte, dar chiar critica si denunta public invazia Cehoslovaciei de catre Statele Pactului de la Varsovia pentru a inabusi Primavara de la Praga, decizie pentru care Romania este aplaudata in Occident si pe mai tot mapamondul, aceasta miscare ducand la formarea de legaturi puternice cu state occidentale ca SUA, Franta sau Marea Britanie, unice in Blocul Estic. Ca urmare a acestei miscari, Romania primeste Clauza Natiunii Celei mai Favorizate de la Congresul SUA, se intensifica schimburile tehnologice si comerciale cu occidentul, dar si investitiile occidentale in Romania, iar Romania devine prima tara a blocului estic care intra in FMI. In tot acest timp, Romania mentine relatii bune si cu Uniunea Sovietica si cu celelalte state comuniste, iar aceasta pozitie favorabila, echidistanta, de a avea relatii bune cu ambele tabere din Razboiul Rece ii confera Romaniei un rol de mediator in conflictele internationale. Romania mediaza printre altele reluarea relatiilor intre Republica Populara Chineza si Statele Unite ale Americii in 1972, dar si Tratativele intre Israel si Egipt, care au dus la semnarea Acordurilor de la Camp David din 1978, Romania profitand de faptul ca avea relatii bune atat cu Israelul, cat si cu Statele Arabe. Romania continua sa duca o politica externa independenta si echidistanta si in anii '80, fiind singura tara din Pactul de la Varsovia care nu boicoteaza Jocurile Olimpice de la Los Angeles din 1984, astfel sfidand boicotul impus de Uniunea Sovietica. Iar in timpul Razboiului dintre Iran si Irak din 1980-1988, Romania mentine relatii apropiate cu Irakul condus de Saddam Hussein, in acelasi timp fiind si una din putinele tari din lume care a mentinut relatii apropiate cu Iranul in primii ani de dupa revolutia Islamica din 1979. Regimul comunist a fost fara indoiala un regim dictatorial, opresiv si o tragedie pentru Romania, iar poporul roman a fost perfect indreptatit sa iasa in strada in Decembrie 1989 pentru a-si cere drepturile, libertatea si demnitatea. Insa cu toate acestea nu poate fi negat ca din punct de vedere al politicii externe, Romania a avut foarte multe realizari in acea perioada.

Dupa revolutia din 1989, Romania a urmat calea fireasca, si fara nicio indoiala pragmatica si corecta in contextul dat, a integrarii Europene si Nord-Atlantice, reusind intrarea in NATO in anul 2004 si in Uniunea Europeana in anul 2007. Acestea au fost fara indoiala niste mari realizari ale politicii externe romanesti postdecembriste si niste decizii corecte din punct de vedere strategic. Dar haideti sa ne uitam un pic la alti vecini de-ai nostri care au avut parcursuri relativ similare. Ungaria si Polonia au intrat ambele in NATO in 1999 si in Uniunea Europeana in 2004, aproximativ in aceeasi perioada in care am intrat si noi, avand cam acelasi nivel economic si de dezvoltare ca noi, si un context cultural si istoric similar. Cu toate acestea, continua sa aiba o politica externa relativ independenta si sa isi practice propria lor forma de Realpolitik. Ungaria, desi membra a Uniunii Europene si a NATO, mentine relatii bune si cu Rusia si cu China, facand afaceri si comert cu acestia. Iar teama de a pierde Ungaria din sfera lor de influenta face ca Ungaria sa atraga de 15 ori mai multe investitii Americane si Vest-Europene decat Romania. De asemenea, faptul ca Ungaria a achizitionat atat vaccinurile occidentale, cat si cele rusesti sau chinezesti a facut ca Ungaria sa aiba una dintre cele mai de succes campanii de vaccinare din Europa.

Putem sa luam ca exemplu pana si vecina de la Sud-Vest, Serbia, care desi se afla in spatele nostru ca nivel economic si de dezvoltare, ne poate da niste lectii importante din punct de vedere al politicii externe. Serbia si-a mentinut politica externa independenta, neutra si nealiniata mostenita de la tara predecesoare, Iugoslavia, mentinand relatii bune atat cu statele Uniunii Europene, cat si cu Rusia si China, si de asemenea achizitionand ambele tipuri de vaccinuri, facand din campania de vaccinare a Serbiei un succes rasunator.

Se poate da ca exemplu chiar si Turcia, membra NATO din anul 1951. Cu toate scaparile regimului Erdogan, care nu trebuie uitate sau neglijate, este de admirat cum, in ciuda faptului ca Turcia este un aliat vechi al NATO, intotdeauna si-a pus propriile interese deasupra oricaror aliante sau angajamente externe, a colaborat cu Rusia cand a fost necesar pentru a-si atinge interesele si a reusit sa se consolideze ca un jucator imprevizibil in regiune, care nu se delimiteaza clar ca parte a unei „echipe” sau a celeilalte. Din aceasta cauza, discutiile intre aliatii occidentali si Turcia se desfasoara foarte diferit fata de discutiile cu alte tari-membre NATO.

Acum comparati tot ce am descris mai sus cu servilismul si slugarnicia oarba ale guvernarii actuale PNL-USR. Cu demnitarii nostri care merg si asculta ordinele de la Bruxelles si Washington ca niste catelusi cuminti, de multe ori chiar hulindu-si, vorbindu-si de rau propria tara in Parlamentul European. Politica presului continua sa fie la mare cautare in randul elitelor politice romanesti. Ne-am saturat de presuri. Este nevoie de o revolutie in politica externa romaneasca. Romania are nevoie de lideri puternici, care sa apere si sa lupte pentru interesele tarii pe scena internationala. Lideri care sa stie sa negocieze la sange si sa-si apere pozitia.

Avem insa si noi in istoria noastra postdecembrista exemple de realpolitik, un exemplu foarte bun fiind politica externa a guvernului Victor Ponta din perioada 2012-2015, acesta formand legaturi puternice cu China si cu Turcia, in acelasi timp mentinand si traictoria pro-Europeana a Romaniei, in perioada sa crescand nivelul schimburilor comerciale si culturale cu aceste tari si creandu-se multe parteneriate durabile.

Va reamintesc, dragi romani, ca avem un mare noroc in faptul ca un numar foarte mare de actuali demnitari chinezi si-au facut studiile superioare in Romania si vorbesc fluent limba noastra, printre acestia numarandu-se inclusiv un fost Prim-Ministru al Chinei. Puntile deja exista, deci de ce sa nu profitam de ele? De ce oare nu a fost continuata politica externa a guvernului Ponta? De multe ori cand astfel de probleme sunt ridicate in spatiul public, sunt instant respinse ca fiind „probaganda pro-rusa” sau „anti-occidentala” sau „anti-Europeana”. Nu este vorba aici de o iesire din NATO sau din Uniunea Europeana. Nu este vorba de schimbarea aliantelor Romaniei de la momentul actual sau de intoarcerea Romaniei de pe drumul european si Nord-Atlantic pe care a pornit acum 32 de ani. Tot ce cerem eu si multi alti cetateni ai acestei tari este pur si simplu o regandire a politicii externe romanesti si o noua viziune asupra acesteia, la un mod prin care sa facem sistemele noastre de aliante si pozitia noastra pe scena internationala sa lucreze in favoarea noastra si sa ne ajute sa ne atingem scopurile. Avem o pozitie geografica cu mare valoare strategica, pe flancul estic al NATO si al Uniunii Europene, avem de asemenea si foarte multe resurse naturale.

Si atunci de ce oare nu profitam mai mult de asta pentru a obtine ceea ce vrem? De ce oare, la 17 ani de la intrarea Romaniei in alianta Nord-Atlantica, Romania inca nu a reusit sa intre in programul Visa Waiver, care ar permite cetatenilor romani sa calatoreasca in Statele Unite ale Americii fara viza? De ce oare Polonia si Turcia primesc sute de mii de dolari de la NATO in fiecare an doar pentru ca au baze NATO pe teritoriul lor, in timp ce Romania nu primeste nimic, in ciuda faptului ca gazduieste multe baze importante din punct de vedere strategic pentru NATO, si un scut anti-racheta, toate intretinute din banii statului roman? De ce oare nu sunt guvernantii nostri si reprezentantii nostri in stare sa negocieze preturi mai bune si intelegeri mai avantajoase pentru tara noastra si cetatenii ei?

In timp ce multe dintre aceste intrebari raman fara raspuns, ar trebui sa ne mandrim cu faptul ca domnul Presedinte Klaus Iohannis este pe lista scurta pentru nominalizarea la functia de secretar general al NATO. Si cu toate ca il felicit pe domnul Iohannis pentru aceasta realizare si consider ca este un motiv de mandrie ca un roman a fost propus pentru o pozitie asa de prestigioasa, trebuie sa ne punem intrebarea: nu este cumva aceasta nominalizare un premiu pentru atitudinea servila si non-conflictuala a domnului Iohannis in relatia cu aliatii din NATO? Comparativ cu alti lideri din regiune, cum ar fi Viktor Orban sau Recep Tayyip Erdogan, care au fost mult mai nesupusi si au luptat mult mai aprig pentru a-si impune conditiile?

In orice caz, politica externa romaneasca are nevoie de o revolutie. Romania trebuie sa se impuna ca un jucator pe scena politica regionala si internationala, iar acest lucru nu poate fi reusit decat prin renuntarea la politica presului.