Lumea Justitiei continua sa prezinte in oglinda cazurile judecatoarelor Gabriela Birsan (foto), fosta sefa a Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti, si Corina Corbu, actuala sefa a Inaltei Curti. Trimise impreuna in judecata in acelasi dosar de catre DNA si achitate definitiv de ICCJ, cele doua au avut parte de solutii diametral opuse in procesele in care au solicitat acordarea de daune morale pentru calvarul pe care au fost nevoite sa il indure din cauza procurorilor anticoruptie. In timp ce Corina Corbu a primit daune morale de 500.000 de lei (100.000 euro) la Tribunalul Bucuresti, acelasi Tribunal Bucuresti a respins ca neintemeiata actiunea prin care judecatoarea Gabriela Birsan (aflata azi la pensie) a solicitat daune morale (click aici pentru a citi).

Motivele pentru care judecatoarei Gabriela Birsan nu i s-au acordat daune morale - in conditiile in care aceasta dupa declansarea anchetei DNA a fost data jos din functia de sefa a Sectiei de contenios a ICCJ si apoi, spre deosebire de Corina Corbu, timp de patru ani nu a avut niciun venit – sunt de-a dreptul stupefiante din punctul nostru de vedere. Ele se regasesc in sentinta pronuntata in decembrie 2021 de judecatorul Florin Vilceanu de la Tribunalul Bucuresti.

Judecatorul Vilceanu a decis: Birsan sa se multumeasca doar cu achitarea

Astfel, judecatorul Vilceanu explica faptul ca judecatoarea Gabriela Birsan nu a fost supusa niciunui abuz de catre DNA, chiar daca a fost trimisa in judecata si apoi achitata definitiv, inclusiv pe motiv ca fapta nu exista, si chiar daca a fost nevoita sa suporte un stres urias in anii de ancheta si de procese. Dimpotriva, arata magistratul TMB, judecatoarei Gabriela Birsan i-ar fi fost garantate toate drepturile, lucru dovedit de decizia de achitare definitiva pronuntata de ICCJ, decizie care arata ca statul de drept functioneaza si care ar trebui sa reprezinte o “satisfactie echitabila”.

De asemenea, judecatorul Florin Vilceanu concluzioneaza ca simpla solutie de achitare nu da dreptul la obtinerea unor daune morale, iar asta pe motiv ca s-ar ajunge ca orice persoana trimisa in judecata si apoi achitata definitiv sa pretinda despagubiri.

Scut pentru DNA

Acelasi judecator Florin Vilceanu de la Tribunalul Bucuresti nu a vazut nimic in neregula nici cu perchezitia nelegala efectuata la domiciliului Gabrielei Birsan, nelegalitate constatata de Inalta Curte in 2013, care a anulat hotararea CSM care avizase efectuarea perchezitiei, pe motiv de incalcare a imunitatii diplomatice, asa cum CEDO stabilise. Astfel, desi recunoaste ca perchezitia DNA a fost una nelegala, judecatorul Vilceanu face scut in fata parchetului anticoruptie, sustinand ca de vina ar fi CSM-ul care a aprobat perchezitia. Mai mult, judecatorul Florin Vilceanu gaseste chiar si scuze pentru DNA, mentionand ca parchetul anticoruptie nu avea de unde sa cunoasca faptul ca imunitatea unui judecator CEDO are efecte si asupra sotiei acestuia. Asta desi, asa cum ne amintim, la momentul perchezitiei procurorilor DNA li s-a pus in vedere acest lucru de catre aparatorul Gabrielei Birsan, avocatul Corneliu-Liviu Popescu.

Pe de alta parte, de neinteles este cum judecatorul Vilceanu afirma in sentinta sa ca “procurorii au efectuat actele de urmarire penala cu respectarea legii”, desi tot el recunoaste ca procurorii DNA au efectuat o perchezitie nelegala.

Inainte de a prezenta cateva dintre argumentele sentintei judecatorului Florin Vilceanu de la Tribunalul Bucuresti (atasata integral la finalul articolului), precizam ca nedreptatea facuta judecatoarei Gabriela Birsan poate fi reparata la Curtea de Apel Bucuresti, unde se va judeca apelul in aceasta cauza.

Iata un fragment din sentinta prin care judecatorul TMB Florin Vilceanu a respins ca neintemeiata actiunea prin care judecatoarea Gabriela Birsan a cerut daune ca urmare a calvarului pe care l-a indurat in dosarul in care a fost trimisa in judecata nevinovata de DNA si achitata definitiv:

“Efectuarea unei perchezitii ilegale la domiciliul reclamantilor si violarea domiciliului acestora

Asa cum s-a aratat mai sus, din probele administrate rezulta foarte clar ca perchezitia din data de 06.10.2011 a fost incuviintata in mod nelegal.

Cu toate acestea, tribunalul retine ca nu ii poate fi imputata paratei o fapta ilicita in legatura cu perchezitia din data de 06.10.2011. Pe de o parte, tribunalul constata ca parata doar a solicitat incuviintarea efectuarii perchezitiei, competenta de a dispune o asemenea masura revenindu-i Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, nu se poate retine ca solicitarea de efectuare a perchezitiei ar constitui o fapta ilicita, pentru ca decizia apartinea CSM.

Pe de alta parte, tribunalul constata ca solicitarea paratei nu a fost abuziva sau facuta cu rea-credinta, din moment ce chiar Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv garantul independentei justitiei, a incuviintat perchezitia, apreciind ca reclamanta nu are imunitate de jurisdictie si a respins contestatia reclamantei. imprejurarea ca, ulterior, hotararea CSM a fost desfiintata nu poate atrage raspunderea paratei.

In plus, chiar prin sentinta nr. 248/06.11.2013, prin care a fost anulata in parte Hotararea nr. 765/06.10.2011 a CSM, Curtea de Apel Ploiesti a retinut ca Consiliul Superior al Magistraturii (deci nu DNA) a incalcat normele internationale conventionale obligatorii pentru Romania privind imunitatea judecatorului la Curtea Europeana a Drepturilor Omului si a sotiei acestuia.

De asemenea, nu a mai existat un precedent in acest sens, astfel incat parata sa stie ca imunitatea unui judecator CEDO o vizeaza si pe sotia acestuia. in orice caz, parata a pus imediat in aplicare hotararea CEDO din 29.11.2011, in sensul ca a infirmat actele privind efectuarea perchezitiei si a solicitat CEDO sa ridice imunitatea reclamantei, fapt care s-a si intamplat.

In concluzie, fapta ilicita invocata nu poate fi retinuta in sarcina paratei.

Incalcarea principiilor si regulilor de desfasurare a procesului penal. inceperea urmaririi penale, extinderea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale cu privire la reclamanta, trimiterea in judecata a reclamantei fara sa existe probe sau indicii care sa justifice in vreun fel masurile paratei

Tribunalul constata ca aspectele invocate de reclamanti in cadrul acestei fapte ilicite (in sensul ca reclamanta a fost trimisa in judecata fara nicio proba, iar organele de urmarire penala nu au evaluat actele aflate la dosar si nu au efectuat o cercetare obiectiva) echivaleaza, in fapt, cu invocarea unei erori judiciare.

Pe de o parte, tribunalul retine ca legiuitorul a stabilit in mod expres cazurile in care se poate retine existenta unei erori judiciare, respectiv: art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, 'Exista eroare judiciara atunci cand: a) s-a dispus in cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu incalcarea evidenta a dispozitiilor legale de drept material si procesual, prin care au fost incalcate grav drepturile, libertatile si interesele legitime ale persoanei, producandu-se o vatamare care nu a putut fi remediata printr-o cale de atac ordinara sau extraordinara; b) s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca definitiva in mod evident contrara legii sau situatiei de fapt care rezulta din probele administrate in cauza, prin care au fost afectate grav drepturile, libertatile si interesele legitime ale persoanei, vatamare care nu a putut fi remediata printr-o cale de atac ordinara sau extraordinara' si art. 538 alin. 1 Cod procedura penala (Persoana care a fost condamnata definitiv, indiferent daca pedeapsa aplicata sau masura educativa privativa de libertate a fost sau nu pusa in executare, are dreptul la repararea de catre stat a pagubei suferite in cazul in care, in urma rejudecarii cauzei, dupa anularea sau desfiintarea hotararii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeste ca s-a produs o eroare judiciara, s-a pronuntat o hotarare definitiva de achitare); de asemenea, art. 539 Cod procedura penala reglementeaza dreptul la repararea pagubei si in cazul privarii nelegale de libertate.

Reclamantii nu si-au intemeiat insa actiunea pe aceste prevederi legale, tocmai pentru ca a fost depasit termenul de 6 luni de la ramanerea definitiva a hotararii judecatoresti, prevazut de art. 98 alin. 8 din Legea nr. 303/2004, respectiv de art. 541 alin. 2 Cod procedura penala.

Prin urmare, nu se poate retine posibilitatea invocarii unui caz de eroare judiciara, pe calea dreptului comun. Cu alte cuvinte, nu se poate solicita angajarea raspunderii paratei (si nici macar a statului), pentru un caz de eroare judiciara, in temeiul raspunderii civile delictuale, reglementata de art. 1357 si urm. Cod civil, pentru ca legiuitorul a reglementat expres acest domeniu, normele Legii nr. 303/2004, respectiv art. 538 si urm. Cod procedura penala, fiind speciale in raport cu prevederile Codului civil, astfel ca se aplica cu prioritate.

De altfel, art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 prevede expres ca 'Prin Codul de procedura civila si Codul de procedura penala, precum si prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice in care exista eroare judiciara', deci nu si prin Codul civil, astfel ca in acest caz nu se aplica normele de drept comun ale raspunderii civile delictuale. De asemenea, se vorbeste despre o reglementare pentru ipoteze specifice de eroare judiciara, deci in acest caz nu pot fi incidente normele generale privind raspunderea civila delictuala.

In concret, reclamantii au incercat, prin invocarea unei cercetari abuzive cu titlu de fapta ilicita, sa eludeze normele speciale mentionate si termenul in care puteau formula actiunea (6 luni de la ramanerea definitiva a hotararii penale), aspect care nu poate fi primit.

Pe de alta parte, simpla imprejurare ca o persoana a fost achitata (indiferent de temeiul achitarii, inclusiv pe motiv ca fapta nu exista) nu este de natura sa conduca la concluzia ca aceasta a fost cercetata abuziv si ar avea dreptul sa primeasca despagubiri pentru o eventuala fapta ilicita.

Este adevarat ca existenta unui proces penal presupune o stare de disconfort si stres inerent (care poate fi resimtit diferit, in functie de fiecare persoana in parte), insa tocmai imprejurarea ca persoana cercetata a fost in final achitata conduce la concluzia ca statul de drept functioneaza si ca drepturile i-au fost garantate, ceea ce in sine constituie o satisfactie echitabila.

De asemenea, asa cum s-a aratat, legiuitorul a prevazut in mod expres cazurile de eroare judiciara, in care se poate obtine plata unor despagubiri (simplul fapt ca persoana a fost cercetata si ulterior achitata nefiind unul dintre acestea), iar acestea nu pot fi extinse de judecator, in temeiul dreptului comun (raspunderea civila delictuala).

Revenind la speta dedusa judecatii, tribunalul retine ca oricum nu exista elemente pe baza carora sa se retina ca reclamanta ar fi fost supusa unei cercetari abuzive. Astfel, este adevarat ca reclamanta a fost in final achitata, iar ICCJ a retinut ca acuzatiile aduse acesteia nu se sustin, ca unele sunt contradictorii, inconsecvente si neclare sau ca sunt bazate pe speculatii cu privire la imprejurari certe, dar fara un fundament probatoriu.

Cu toate acestea, tribunalul constata ca achitarea a fost dispusa pe motiv ca fapta nu exista doar in cazul infractiunii de abuz in serviciu contra intereselor publice, iar in privinta celorlalte fapte s-a retinut ca acestea au existat in materialitatea lor, insa din probele administrate a rezultat ca fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de lege.

Tribunalul retine ca organele de urmarire au analizat faptele imputate reclamantei, potrivit legii si au administrat un probatoriu complex (audierea a aproximativ 70 de martori, interceptarea, ascultarea si redarea, potrivit legii, a mai multor convorbiri telefonice, interceptarea unor conversatii in mediul ambiental, un numar foarte mare de inscrisuri, etc.), din analiza caruia au constatat ca se impune trimiterea in judecata a acesteia, simplul fapt ca aceasta a fost ulterior achitata nefiind de natura sa conduca la concluzia ca cercetarea penala s-a efectuat in mod abuziv.

In concret, simpla imprejurare ca, din analiza probelor administrate, judecatorii au ajuns la o alta concluzie decat procurorii nu poate constitui o fapta ilicita a paratei, din moment ce procurorii au efectuat actele de urmarire penala cu respectarea legii.

Mai mult, asa cum a aratat mai sus, tribunalul retine ca existenta unui dosar penal implica un stres inerent (care poate fi resimtit diferit, in functie de fiecare persoana in parte), insa simpla achitare a persoanei cercetate nu ii da dreptul sa pretinda un prejudiciu, intrucat tocmai acesta este scopul procesului penal, analiza faptelor imputate si stabilirea daca acestea au sau nu caracter penal. Or, daca s-ar accepta sustinerile reclamantei, ar insemna ca orice persoana care in urma unui proces penal a fost achitata, ar avea dreptul la despagubiri, ceea ce nu poate fi primit, intrucat legiuitorul nu a prevazut o asemenea posibilitate.

De asemenea, daca procurorii de caz ar fi pus in miscare actiunea penala sau ar fi dispus trimiterea in judecata a reclamantei, stiind ca este nevinovata (asa cum au sustinut reclamantii), atunci ar fi savarsit infractiunea de represiune nedreapta, prevazuta de art. 283 alin. 1 Cod penal. Or, reclamanta nu a depus o plangere penala si nu au fost efectuate verificari in acest sens, astfel ca in acest cadru nu ar putea fi retinuta o fapta ilicita in sarcina paratei, in sensul ca s-ar fi dispus trimiterea in judecata a reclamantei desi din probele administrate ar fi rezultat ca era nevinovata.

Contrar sustinerilor reclamantilor, tribunalul nu poate retine ca trimiterea in judecata a reclamantei a avut un caracter arbitrar, intrucat urmarirea penala a fost complexa, a vizat infractiuni de serviciu, de o gravitate ridicata si a avut la baza interpretarea faptelor de catre procuror, imprejurarea ca in urma judecatii s-a retinut caracterul nefondat al acuzatiilor neconstituind o fapta ilicita, pentru ca tocmai acesta este scopul procesului penal si rolul judecatorului, sa analizeze acuzatiile si sa stabileasca daca acestea se confirma sau nu.

Imprejurarea ca procurorii DNA au solicitat ICCJ in cursul urmaririi penale toate hotararile pronuntate de reclamanta de la data numirii in functia de judecator al iCCJ nu poate fi considerata nelegala (indiferent de pozitia ulterioara a procurorului de caz), intrucat nu s-a retinut o asemenea imprejurare in dosarul penal, probele administrate cu acest titlu nefiind inlaturate pentru o eventuala nelegalitate.

Prin urmare, in opinia tribunalului nici aceasta fapta ilicita nu poate fi retinuta in sarcina paratei”.

* Cititi aici integral sentinta judecatorului Florin Vilceanu de la Tribunalul Bucuresti prin care a fost respinsa ca neintemeiata actiunea judecatoarei ICCJ Gabriela Birsan privind acordarea unor daune morale