Mă întrebam zilele trecute cum să încep discuția despre Parlament cu cei peste 100 de elevi de la Colegiul Național Spiru Haret din București, pe care i-am invitat la o întâlnire la Senat în “Săptămâna altfel",cum să îi conving că este altfel decât spun 80% dintre români despre aleșii poporului.

Ca de fiecare dată când primesc elevi în vizită, le fac cadou câte un exemplar din Constituția României. Deși unice în felul lor, între Parlament și Constituție există o legătură puternică, dată de faptul că poporul alege Parlamentul și tot poporul este cel care transformă, prin referendum, o lege rezultată în urma dezbaterilor parlamentare din Adunarea Constituantă într-o Lege fundamentală, care stabilește cum se organizează și cum funcționează statul pentru a ne garanta și apăra fiecăruia dintre noi drepturile fundamentale. Sigur, așa scrie la carte. Viața este însă mai complicată și nu încape între coperțile unei Constituții. „Viața bate Constituția”!

Pentru mulți dintre invitații mei, anul acesta nu este doar unul al examenelor școlare, ci și unul al examenelor de maturitate, de transformare a lor din copii care visează în adolescenți care încep să devină conștienți de propria transformare, de drepturile dar și de responsabilitățile pe care le au ca cetățeni față de cei din jur, mai ales atunci când obțin un permis de conducere sau își pun tradiționala întrebare: și eu cu cine votez?

Românii, fie ei tineri ajunși la vârsta majoratului electoral, când își pot alege reprezentanții în Parlament sau pe primarii și pe cei ce se ocupă de treburile administrației locale, fie adulți, plini de griji pentru traiul de zi cu zi și pentru propriile familii, nu au găsit încă, de mai bine de 150 de ani, un răspuns satisfăcător. Am sentimentul uneori că nici nu vrem să găsim un răspuns la această întrebare pentru că ea trebuie să rămână vie, să facă parte din identitatea noastră națională, din ființa noastră, iar un răspuns clar riscă să ne transforme în cine știe ce nemți sau nordici și ne-ar lua din năduful votului.

Până când copiii vor înțelege ei înșiși ce îi definește mai bine, sunt ferm convins că avem datoria, ca părinți, profesori sau responsabili de treburile țării, să îi ajutăm să înțeleagă că votul nu este o joacă, că a vota cu cineva nu trebuie să fie doar ceva cool, ci o responsabilitate personală și cetățenească.

Dar pentru ca discuțiile deschise obișnuite cu invitații mei mai tineri, să capete un aspect legat și de pasiunile și formarea lor viitoare, la fiecare vizită am încercat să găsesc printre ei pasionați pentru dreptatea socială, pentru asumarea unei formări intelectuale și profesionale ca studenți ai unei Facultăți de Drept. Îi întreb așadar dacă vor să devină avocați sau magistrați.

De data aceasta, aflându-ne în sala de plen a Camerei superioare a Parlamentului României, prima întrebare despre viitorul lor, pe care le-am adresat-o, a fost: vrea cineva să devină…politician?

Pentru că și liniștea este un răspuns, am plusat și am început să le explic că politicianul este acel bărbat sau femeie pe care fiecare dintre cei prezenți îl alege să îl reprezinte, acel om care își dorește cu adevărat să își dedice o mare parte din viața sa binelui comun. Liniștea s-a transformat inteligent și sugestiv în zâmbete, iar tot elocvent s-a ridicat o singură mână a unei eleve care crede că poate schimba lumea.

Nu au fost prea multe mâini ridicate nici pentru oferta de a fi oameni ai cetății care să împartă sau să apere dreptatea. M-am bucurat să constat însă că există un oarecare interes pentru profesia de medic, ceea ce înseamnă că dincolo de dorința de a practica o profesie care să îți confere o poziție socială respectabilă, există și o nevoie individuală de a face bine semenilor.

Curiozitatea le-a fost însă vie și au fost dornici să afle cine și unde poate depune o lege, cum pot afla de existența și de dezbaterile din jurul ei, ce înseamnă o inițiativă legislativă nepotrivită sau chiar trăznită, dar și să afle titlul cărții, citite de mine pe la vârsta lor, și care m-a luat de pe traseul unui inginer de telecomunicații dornic să conecteze lumea, și m-a dus pe drumul pe care merg de 35 de ani.

Toate aceste profesii reprezintă până la urmă aspirațiile acestor tineri care vor să își împlinească visul de a realiza ceva, de a fi cineva în această viață, și, de multe ori, în această țară, în țara lor, în care puterea Parlamentului, organul reprezentativ suprem al poporului, vine din faptul ca ea reprezintă suma acestor visuri pe care milioane de oameni și le pun la fiecare 4 ani în cei 136 de senatori și 336 de deputați.

Caragiale este parte din trecutul și prezentul nostru, dar votul nu este doar un spectacol, un act civic, o formă de participare la treburile comunității sau ale țării. Atunci când votezi transferi o parte din ființa ta, din visurile tale, către acei oameni despre care crezi că sunt vrednici să primească acest contract, iar cu onoare și dăruire să te ajute să îți împlinești destinul.

Îmi place să urmăresc show-uri tv în care văd oameni cu destine incredibile, cu talent și voință de fier, care au muncit enorm să își urmeze visul, care au crezut în ei și până la urmă au reușit. De cele mai multe ori drumul către succes a fost presărat cu durere, eșecuri, dezamăgiri și multe încercări nereușite. Sigur că din viață tinerii își iau lecțiile care să îi facă mai buni și mai puternici, dar de multe ori ți se rupe sufletul, ca părinte sau ca profesor, să vezi că nu știu pe ce cale să apuce, că nu vor să meargă pe un drum de teamă să nu li se închidă alte oportunități, că riscă să cadă pradă ispitelor, că mulți copii buni se pot pierde într-un anturaj nepotrivit.

Le-am spus și acum și în alte dăți că în afara de muncă, iar la un moment dat și de puțin noroc, care îi caută mereu pe cei curajoși, nu există altă cale către reușită în viață, iar celor care cred că există shortcut către succes le recomand să citească Excepționalii, scrisă de Malcolm Gladwell. În carte se vorbește despre cele 10.000 de ore de muncă asiduă prin care oricine poate ajunge la performanță de nivel mondial, depășindu-i de multe ori pe cei înzestrați natural cu anumite calități sau abilități. Bill Gates sau Steve Jobs au atins și depășit această barieră, iar astăzi lumea este modelată de rezultatul minții și muncii lor.

Putem noi astăzi să îi ajutăm suficient pe copiii noștri să își găsească drumul potrivit în viață?

La nivel individual toți încercăm cu siguranță să alocăm timp și bani pentru ca fiecare copil să aibă o șansă reală de reușită, dar la un moment dat suntem cumva depășiți de viteza cu care lumea se schimbă în jurul nostru și riscăm să fim neadecvați atunci când copiii au nevoie mai mult de sfatul sau sprijinul nostru.

Avem astăzi în România două legi, una a copilului și alta a tinerilor, care au menirea de a ajuta copiii mai mici, și mai ales pe cei aflați în dificultate, în primul caz, și de a stabili reguli de gestionare a unui patrimoniu destinat activităților tinerilor, adică mai mult despre clădiri care să sprijine câteva enunțuri despre viitorul tinerilor, în al doilea caz.

Nu avem însă un reper, un cadru general asumat de stat printr-o lege pentru adolescenți, pentru cei care se află între cele două legi, în acea etapă din viața lor când trebuie să ia marile decizii legate de viitorul familial și de cel profesional, și la care părinții, profesorii și mai ales copiii să se raporteze atunci când simt că efortul personal nu mai este suficient pentru decizii adecvate.

Cum reușesc părinții sau profesorii să înțeleagă până nu e prea târziu că un copil începe să consume substanțe interzise, cum pot conlucra profesorii și părinții în această situație?

Cum ar trebui să colaboreze părinții, școala și facultățile pentru a-i orienta cât mai bine profesional, fără ca părinții să fie nevoiți să plătească sume uriașe pentru pregătirea admiterii la facultăți unde examenele nu se dau din materia predată în liceu?

Cum reușește statul prin programe de internship să-i ajute pe tineri să cunoască cum funcționează societatea?

Ar fi bine sau nu să încurajăm liceenii să lucreze în vacanțe și cum să facem acest lucru încât să devină util și atractiv pentru angajat sau angajator?

Ne uităm la modelul unor landuri din Germania și punem în discuție coborârea dreptului de vot la vârsta de 16 ani?

De la ce vârstă ar fi bine să își poată înființa tinerii o firmă?

Cum ar trebui să îi pregătim să aibă o carieră, o familie și responsabilități sociale în același timp?

Cum îi putem aduce să trăiască și să prospere în România pe copiii românilor care s-au născut în străinătate?

Cum reușim să-i facem conștienți de identitatea locului în care trăiesc și, de ce nu, cum reușim să îi convingem de nevoia de a se implica în viața cetății, indiferent dacă o fac individual ori prin intermediul organizațiilor publice sau private?

Cum transpunem noi în viața reală dispozițiile articolului 49 din Constituție potrivit cărora autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării?

Sigur, nu toate soluțiile se găsesc într-o nouă lege, nu toată lipsa de capacitate managerială a unor instituții poate fi acoperită prin lege, dar dezbaterea în jurul unui asemenea proiect, cu implicarea activă a cât mai multor adolescenți, ar putea conduce în mandatul viitor al senatorilor și deputaților la adoptarea unei Legi a adolescentului care să reprezinte un punct de sprijin pentru elevi, părinți, educatori și profesori, pentru colaborarea dintre stat și părinți, pentru a-i proteja pe adolescenți de riscurile legate de droguri, alcool, trafic de persoane și de orice alte forme de dependență și pentru a-i orienta profesional astfel încât să aibă o șansă reală pe o piață a muncii fără frontiere.

Aș vrea, de ce nu, să ajungem într-o zi, cum îmi spunea recent un bun prieten că se întâmplă în Spania la realitatea în care nu trebuie să cunoști pe nimeni pentru ca un copil să aibă o șansă reală în viață, totul este predictibil și transparent, totul depinde de cât efort ești dispus să faci de-a lungul anilor pentru a ajunge la cele mai bune școli din țară, iar ulterior să poți ocupa, tot fără să cunoști pe nimeni, cele mai bune job-uri în instituții publice sau companii private.

Suntem datori, cât nu este prea târziu, pentru ei și pentru noi și mai ales, pentru siguranța generațiilor viitoare, să pregătim adolescenții pentru viața reală, pentru acea viață care este la fel în Londra, Paris ori Amsterdam, ca și la București, Timișoara ori Giurgiu, viața cu tentațiile, greutățile și provocările ei, viața în care adolescenții, tinerii să fie educați și școliți pentru a căpăta abilitățile de a găsi ei soluții , de multe ori inovatoare, la problemele cu care se confruntă.

Până îsi vor lua singuri zborul, educația și formarea adolescenților și a tinerilor pentru viața reală sunt probleme de interes strategic național, ce trebuie asumate responsabil de către cei ce conduc și administrează o țară, iar soluționarea acestora se face prin voință politică consensuală, dincolo de diferențele de orientare politică.

Sursa: Facebook