„Statul Roman a esuat!” a silabisit, scrasnind din dinti, momaia din Deal. Adica tipul ala despre care un specialist in psihologie spunea recent ca este „primitiv. Avar. Brutal. Nerafinat. Lipsa totala a autoironiei, a umorului, a empatiei, inlocuite cu stari de absenta si indiferenta afectiva brutale, justificate de o falsa decenta, ii dezvaluie saracia afectiva. Arogant, cu o morala contrarie alimentata de megalomanie, cinism si iresponsabilitate. Dominat de senzatia superioritatii sociale, devine adesea ridicol si disonant. Dizarmonic. Fals. Crud. Inadaptat”.[1] Brr, cumplit tablou, pictat cu taisul sisului, parca. Si noi, care nadajduiam ca „un conducator e o calauza. Cunoaste drumul si are piciorul sigur. In lumea politica, ar insemna cunoasterea lumii si siguranta gestului. In lumea spirituala, explozie a adevarului.

„Conducatorul trebuie deci sa creada in acest adevar. Conducatorul e un om care nu-si apartine. Aici e punctul greu: esti dat. Tot ce faci nu ti se adreseaza tie, ci cauzei”.[2] Zau ca i-as coase pe perna vorbele astea, doar, doar i-or provoca niscaiva insomnii... Ce iluzii, sa-mi inchipui ca individul, „imbulzit de sine” si nerafinat, ar intelege asemenea subtilitati, ca tare mai sunt naiv! Cu o calauza ca el, esecul statului era previzibil. Iar dupa chipu-i dizarmonic si fals e si guvernul lui, o ciurda de slugoi detestabili; ca si majoritatea lui parlamentara, insi „de o stramtime de intelegere si de simtire deceptionanata”.[3] Culmea, rostitorul implacabilei sentinte prin care-si ingroapa poporul nu-i vreun pitifelnic oarecare din Valahia si nici seful Republicii Burundi, ci ditamai presedintele ales si reales cu smintita frenezie de „fetele de la Apaca”, metamorfozate, dupa trei decenii, in proletariatul corporatist. Spre deosebire insa de croitoresele din anii ’90, care nu voiau nici bani si nici valuta, lucratorii hi-tech de azi vor marea si sarea, cu osebire „o tara ca afara”.

Incendiul izbucnit la spitalul din Constanta l-a indemnat pe Klaus Werner Iohannis la reflectia cu pricina, dar cum sa vorbesti de funie in casa cotrocenista a spanzuratului? Caci esecul statului nostru fusese pus la cale de ticaloasele nelegiuiri ale netrebnicului Traian Basescu, cu zgomotoasa si inchizitoriala cruciada impotriva coruptilor din tabara vrajmasa. Lozinca scandata ani de zile in piata, in tropaiturile turmei de cretini hastagisti, si-a atins scopul[4]. „DNA sa vina sa va ia!” a fost singurul proiect de colonie in ultimele doua decenii si astazi culegem roadele otravite. Esecul recunoscut de la cel mai inalt nivel incheie un ciclu istoric si politic, la capatul caruia Romania se mandreste cu numarul cel mai baban de demnitari condamnati pe cap de „consumator vulnerabil”. Vanatoarea de vrajitoare, intinsa atat amar de vreme, s-a soldat cu aruncarea in spatele gratiilor nu numai a penalilor, ci si a curajului civic, a implicarii in treburile Cetatii. Secaturile nimerite sub cupola Parlamentului au aplaudat pe rand incatusarea adversarilor partinici, inconstienti ca bratul lung si atoatestapanitor al Serviciilor Secrete ii va imbranci usor, usor in „campul tactic”, de unde putini au scapat teferi... Sarabanda executiilor judiciare s-a pornit la ucaz occidental, cu numele de cod „MCV”, dar s-a infaptuit cu sprijinul neconditionat si voluntar al cozilor de topor din interior, in razboiul romano-roman care ne-a ruinat. O intreaga clasa politica (aidoma s-a intamplat si cu oamenii de afaceri bastinasi), infinit mai frecventabila decat actuala, a sfarsit ba incatusata in beciurile jilave ale inchisorilor, ba demonizata fara putinta de a riposta, de a se apara. In locul lor au aparut fel de fel de caricaturi, care mai de care mai turcane, impostorii! Si citi ca ei...

Frica si Delatiunea s-au inscaunat pe nesimtite ca zeite tutelare ale norodului zidit pe veci inlauntrul proverbului acela natang cu „capul plecat sabia nu-l taie” si lor, slutelor, li se inchina trepanatii din autoproclamata „societate civila”. Sa n-aiba ei habar ca pe frica si delatiune nu se va construi niciodata o comunitate sanatoasa si prospera si ca mandatul de arestare nu inlocuieste votul electoral nicaieri in democratiile consolidate? Ori se lasa folositi iarasi din prostie de catre manipulatorii nascocitori ai altei lozinci tembele: „Cine nu sare, ia condamnare!”? Sa nu uitam, cumva, in intelegerea colapsului statal tocmai recunoscut oficial, momentele ce i-au premers: intrarea in jugul comunitar cu chiote de nuntasi chercheliti, implorarea in genunchi a „partenerului strategic” de a ne declara scutlac, risipirea avutiei nationale fie pentru obtinerea de favoruri din partea saloanelor apusene potrivnice aderarii si integrarii noastre, fie la crearea pe criterii dubioase a capitalistilor autohtoni, exodul de materie cenusie si de brate vanjoase de munca in cele patru zari, hemoragie incurajata perfid de soptitorul „Petrov”, dezertarea intelighentiei neaose (contra cost, desigur!) din rostul de luminator al natiei...

In haosul cascat premeditat, peluza stadioanelor de fotbal s-a mutat, cu vuvuzele si fumigene, in „Casa Poporului” de odinioara si se comporta ca o galerie de ultrasi care a confiscat puterea legislativa. Traim clipe de cumpana, „ne intrec evenimentele, nu le mai putem stapani. E nevoie de un geniu care sa opreasca catastrofa”.[5] Cine sa fie geniul salvator si cum sa fie recunoscut si acceptat de garzile pretoriene obligate sa slujeasca interesul national, iar nu pe cel individual ori de gasca? Ma indoiesc ca geniile se mai pot afirma politic in epoca intersanjabilitatii bipezilor, transformati in accesorii ale retelelor de socializare printr-un vast program de spalare a creierelor. Fiindca-i „ingrozitor, in fond, sa constati ca «propaganda» a sugrumat adevarul si ca se substituie informatiei cinstite. E o deformare catastrofala a constiintei universale”.[6] Ei si, imi vor raspunde globalistii, carora conceptele „patrie”, „patriotism” si „suveranitate” le suna ca dracu’, remanente ale comunismului totalitar. Gata, asteptarile mele s-au risipit, noi, generatiile amurgite in varsta, am devenit simpli spectatori, carcotasi, dispusi sa se lamenteze si sa se revolte intruna, iar „cei-tineri sunt tulburi – unii dinamici orbeste, altii prea iute infranti”.[7]

Se lasa noaptea peste Romania mea, una grea si intunecata, statul a esuat, in cuvintele-blestem ale lucidului Emil Cioran, sortit sa observe pretimpuriu ca democratia e o pacoste ca niciuna alta pe meleagurile mioritice ale neispravirii. Ah, si cat m-as tine sa-l contrazic, sa-i strig in fata ca s-a inselat...

–––––––––––––––––

[1] Iulian Laurentiu Stefan, purtator de cuvant si director juridic la Colegiul Psihologilor din Romania, fost presedinte al Institutului de Psihologie Judiciara

[2] Alice Voinescu, Jurnal

[3] Ibidem

[4] In revista de informare si cultura juridica Palatul de Justitie nr.1 din iulie 2021, profesorul Andrei Marga impartaseste, in articolul De la legalitate la legitimare, un punct de vedere asemanator: „Confuzia unica oferita in Europa de Romania, cu instrumentarea de dupa 2005 a justitiei pentru a elimina rivalii publici, atrage atentia unde s-a ajuns. Sub pretextul luptei impotriva coruptiei, s-au incheiat protocoalele secrete intre serviciile secrete, procuratura, curtile de justitie. Sub acelasi pretext, un sef de directie (DNA) din Ministerul Public a cautat sa imprime directia tarii, inclusiv prin asaltul unor procurori asupra legilor. Mai evident ca oriunde, legitimarea a fost sacrificata – sub parola, la randul ei neinteleasa si luata in desert, a independentei justitiei”.

[5] Alice Voinescu, Jurnal

[6] Ibidem

[7] Ibidem

preluare de pe blogul avocatului Marian Nazat