A cui moarte?

Mă veți întreba ... a unui magistrat, evident, căci suntem în spațiul generos și cald “Lumea Justiției” și nici nu s-ar putea altfel.

Editorialele cu aer, iz personal nu atrag, poate nici nu sunt pe plac, netratând vreun subiect important sau de actualitate.

Vulnerabilitatea mea într-un editorial de felul acesta este o realitate, dar și mai tare mă îngrozește gândul că nu va fi înțeles.

Recunosc, titlul editorialului este de tip “clickbait”. Un păcat al construcției, de care mă folosesc și eu, pentru a vă atrage, dragii mei, să-l accesați, fără a va da (poate) prea multe informații care să vă fie de folos...

Vă mărturisesc și că mi-am permis să împrumut așa, cu de la mine putere cum s-ar zice, titlul unuia din cele mai frumoase poeme ce tratează subiecul morții "Telefon peste moarte" al unuia dintre cei mai prolifici poeți Adrian Păunescu:

”Mi-e dor de voi, părinți din moarte,

Cu lacrimi bine vă cuvânt,

Și uit că ați plecat departe

Și n-aveți roaming, sub pământ.”

Vă las să o descoperiți singuri (deși sunt convinsă că mulți dintre domniile voastre ați făcut-o deja) atât poezia, cât și song-urile din genul folk, ce i-au transpus versurile, care aduc în prim-plan subiectul morții.

Dacă îndoiala privind subiectul nu vă mai colindă, dragii mei cititori, în negura întunecată a sorții, editorialul de față este o oglindă a editorialului lunii mai “La mulți ani, mama! La mulți ani minunați foști magistrați!”.

Lunile de trăit ale mamei, după data acestui ultim editorial, au fost ușor mai mult de 4. Inima mamei s-a oprit în noaptea de 3 spre 4 octombrie, spre dimineață.

Despre decesele în rândurilor magistraților se vorbește puțin, mult prea puțin. Deși cei care le-au ținut socoteala faptelor lor ori a pensiei speciale, ar trebui să o facă până la capăt, dacă tot i-a mâncat (mereu) degetul să arunce perlele de otravă peste munca titanică din instanțe. Să constate apoi statisticile crude, unde le vor fi livrate morțile tinere ori survenite la puțin timp după pensionare...

Și să se întrebe cu amărăciune:

De ce?

Stângăcia sau mai bine spus simplitatea cu care se gestionează azi decesul unui magistrat (incluzându-i aici și pe colegii procurori,) nu mi-a plăcut niciodată.

FERPAR-UL Consiliului Superior al Magistraturii, sec în conținut și același pentru toți, nu este nici pe departe vreun elogiu.

Într-o societate obsedată de salariile și pensiile magistraților ar trebui să de vorbească mai mult, mult mai mult și despre moartea lor.

Despre decesele în rândul magistraților se vorbește puțin, mult prea puțin. Experți în tot și în toate, în materie de moarte suntem necunoscători. Analfabeți chiar, după cum spunea cineva mai puțin cunoscut, al cărui nume nu mi se învârte acum, clar, în minte.

Omul nu își cunoaște timpul. Morții noștri nu știu nimic, nici nu mai au vreo răsplată, până și amintirea lor este dată uitării.

Cuvintele acestea ultime ale Bibliei (Eclesiastul 9) ar trebui să fie imperative morale spre schimbare.

Moartea unui magistrat înseamnă cauza, boala din spatele morții, dar atunci când decesul s-a produs la puțin timp după ce a lăsat viața de instanță, nu se poate ca gândul să nu-ți plece și către munca grea pe care a lăsat-o în urmă, miile de pagini din dosare ce i-au curs pe retină sau frământările într-ale unei soluții drepte și legale ce i-au marcat inima.

Ultimul an din viață i-a adus mamei un diagnostic incurabil și o inimă frântă. De frânt se spune că te frângi o singură dată în viață, restul supărărilor sunt doar zgârâieturi.

Magistrații au fost mereu prinși într-un timp rău, într-un timp al vorbelor grele împotriva dânșilor.

De peste tot și din toate părțile...

“Judecătorul este între Dumnezeu si oameni” ne spunea Moise în Cartea Exodului, Capitolul 18, întâiul profet ce a primit Legea divină pe Muntele Sinai și care s-a gândit la alegerea lor, căci judecătorii au fost căpetenii ale poporului.

Ce a rămas din această prețuire nu este greu de ghicit.

Ce va fi de acum înainte depinde de noi toți și de fiecare în parte.

Nu am ascuns deloc lupta-mi proprie de a (re)poziționa judecătorii acolo unde le este locul ... sus, foarte sus...

Decidenții din justiție ar trebui să lupte să reclădească soclul solid pe care trebuie (re)așezați judecătorii...

Asta dacă a fost vreodată vreo luptă...

Nu leg voit vreo moarte de acest fel de viață profesională.

Dar plec de la premisa că anii de luptă profesională au dezvoltat un soi de suferință emoțională profundă, adâncă și grea.

Bunăstarea psihică a unui magistrat, ce trăiește astăzi viață în instanță, nu mai există.

Moartea nu mai este demult doar o problemă medicală.
Afirmația nu-mi aparține, dar capătă sens.

Nu-mi mai doresc să văd oameni devotați ai justiției lăsați să plece cu tot ce au dăruit bun în profesie atâta timp.

Elogiați-i, răsplătiți-i (aviz pentru diplome de excelență ce pot fi acordate), protejați-le drepturile pecuniare și nu mai lăsați vreun cuvânt de răutate să se revarse asupra lor.

După jocul din justiție și regii (neîncununați de pe aici) și pionii, cum bine spunea un proverb indian care, din nu știu ce motiv, mi se tot învârte prin minte, merg în aceeași cutie!

Cutia morții!

Eu am fost, Liliana!

Da, sunt doar diferită! Diferit nu înseamnă greșit!

Drum lin, MAMA mea, prin vămile Cerului către Împărăția celor drepți acolo unde-ți sunt toți colegii tăi așezați!

De acum te voi căuta doar în inimă!

Cum tot în inimă îi vom căuta pe toți colegii noștri trecuți în neființă!

Mulțumiri Curții de Apel Craiova, colectivului și d-nei președinte!

Mulțumiri doamnelor judecător Elena Canțăr, Eugenia Marin și Magda Fănuță pentru omagiul scris!

Haide mamă, hai...

Niște liniște să-mi dai

(Adrian Păunescu)