Cand eram copil, mai venea uneori in vizita la noi vecina noastra, doamna Veronica, si statea la o cafea cu mama. Pe acea vreme, vecinii se cunosteau, socializau si se ajutau intre ei, la nevoie. Daca la miezul noptii cineva avea nevoie de o aspirina si nu o avea, apela fara nicio suparare la un vecin.

Unul dintre subiectele des adus in discutie de dumneaei era inechitatea sociala. Doamna Veronica, care era muncitoare si lucra pe strung intr-o mare uzina, in care se produceau scule si elemente hidraulice, se plangea ca nu intelege de ce este platita mai putin decat inginerii, pentru ca ea sta toata ziua in picioare si lucreaza cu greu numarul de piese impuse de norma, in timp ce inginerii stau tot timpul la birou, pe scaun, cu cafeaua in fata, iar daca vin in sectie doar plimba o mapa cu niste hartii.

Poate pentru a pastra relatiile de buna vecinatate, mama, inginer proiectant si sef al Institutului de Proiectare in aceeasi mare uzina, o asculta si nu o contrazicea niciodata. Dar, dupa ce pleca vecina, auzeam si frustrarile ei, care sunau cam asa: „O fi stiind madam asta cat isi crapa capul un inginer sa proiecteze acea piesa amarata, care face parte dintr-un ansamblu mult mai complicat, ce reprezinta o masina industriala, cat ii plesneste capul cautand solutii pentru ca fiecare piesa sa se potriveasca perfect in angrenaj, cate calcule face, cat sta la planseta sa deseneze din mai multe unghiuri fiecare piesa in parte, pentru ca, in cele din urma, un muncitor sa poata executa acea piesa, dupa hartiile „plimbate” de inginer”? (Era vremea in care nu existau computere, iar toate calculele se faceau cu calculatorul de birou, iar schitele si documentatia tehnica se faceau de mana.)

Evident, doamna Veronica habar nu avea si nici nu isi batea capul cu aceste lucruri, care ii erau total straine. Pentru ea, munca insemna doar ceea ce faci cu efort fizic, dand din maini, capul era utilizat prea putin in scop creativ, pentru a cauta solutii sau pentru a lua decizii importante. Deci, daca stai pe scaun, nu muncesti! Te odihnesti! Si, de la nivelul ei de intelegere, avea dreptate!

Daca am priceput ceva, dupa peste 20 de ani de activitate de judecator, este ca toata lumea are dreptate! Doar ca aceasta dreptate se raporteaza la universul fiecaruia, la modul in care acesta intelege viata, la propriile convingeri si experiente.

Timpurile s-au schimbat, mentalitatea nu prea. Lupta sociala nu mai este intre muncitori si intelectuali, ci mai nou intre persoanele care lucreaza in domeniul privat si cele care lucreaza la stat; altfel spus: bugetari.

Mai exact, in viziunea primilor, bugetarii sunt acele capuse care sug sangele bugetului de stat, alimentat cu greu, din sudoarea fruntii lor. Doar ei produc valoare, bunuri si servicii si fac sa se invarta roata economiei, in timp ce bugetarii traiesc pe spinarea lor si, culmea, multi sunt platiti mai bine decat ei, privatii. Nu este rar intalnit in societatea noastra ca bugetarii sa fie tratati aproximativ ca si cum ar fi asistati social. „Doar noi va platim salariile”, auzi in mod obsesiv pe unii spunand!

Din punctul meu de vedere, bugetarii sunt oameni care muncesc! (Stiu, unii isi dau ochii peste cap acum, dar aveti rabdare si cititi pana la capat!) Si inca muncesc in domenii importante ale statului, cum sunt administratia publica, educatia, apararea si ordinea publica, justitia, sanatatea si asistenta sociala etc., domenii fara de care un stat normal nu poate functiona.

Nu sunt diferente mari intre un salariat care lucreaza la stat si un salariat care lucreaza in domeniul privat, amandoi platesc aceleasi taxe, aceleasi impozite si au ca obligatie indeplinirea atributiilor de serviciu, potrivit fisei postului fiecaruia. Diferenta este ca in cazul bugetarului, banii cu care este platit vin din bugetul statului, iar in cazul lucratorului privat din bugetul firmei angajatoare.

Daca ne gandim ca 41,5% din salariul brut al fiecarui salariat este retinut lunar, cu titlu de contributii sociale si impozit, inainte de a incasa salariul, am putea spune ca bugetarii isi platesc singuri in fiecare luna aproape jumatate din salariul pe care il vor primi luna urmatoare, pentru ca banii se intorc la buget. Domnul a dat, Domnul a luat!

Iar din restul, o mare parte se intorc si ei tot la buget, direct sau indirect, prin plata de alte taxe, impozite, accize, TVA, care sunt datorate pentru bunurile si serviciile achizitionate. Iar o alta parte intra in bugetul firmelor private, furnizorii de bunuri si servicii, de unde sunt platite si salariile lucratorilor privati.

Daca doamna profesoara nu isi mai permite sa mearga la coafor, asta se simte si in buzunarul coafezei, care ramane fara clienti, deci poate sa ramana si fara serviciu. Daca functionarul public nu mai are bani sa plece in concediu, se resimte si hotelierul, care are mai putini clienti, deci un venit mai mic.

Invers: cu cat prospera mai mult omul de afaceri, cu atat plateste mai multe taxe si impozite la stat, iar bugetul devine suficient de mare pentru a acoperi cheltuielile statului, inclusiv pentru a plati salarii mai bune lucratorilor bugetari.

Vrem sau nu, suntem interconectati si impreuna formam poporul roman, asa ca nu inteleg de ce aceasta aversiune si ura sadita de multe ori cu intentie intre cele doua categorii, intrucat, teoretic vorbind, daca prosperam, prosperam cu totii, daca saracim, saracim cu totii, bineinteles cu diferentele datorate de situatia sociala, abilitatile, personalitatea si eforturile depuse de fiecare in parte, pentru ca suntem egali in fata legii, dar potentialul nostru este diferit.

Nu am priceput inca de ce presa i-a spus „Ordonanta trenulet”, numele ei real fiind OUG nr. 168/2022, privind unele masuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative. Acelasi tip de ordonanta care se da de vreo 13 ani la sfarsitul anului, in care ni se spune in esenta ca e criza, suntem saraci, bugetul nu ajunge, iar prin exceptie sau derogare de la norma generala, nici anul acesta „nu se acorda, se limiteaza, se suspenda, nu se aplica, sau se mentine la nivelul anului anterior”, care la randul sau era la nivelul anului anterior si tot asa...

In ceea ce priveste salarizarea bugetarilor, din anul 2009 „ne bucuram” de existenta unor legi unice de salarizare, care are in vedere, printre altele, si principiul importantei sociale a muncii, in sensul ca salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizeaza in raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activitatii si nivelul studiilor.

Teoretic, fiecare functie este salarizata cu un salariu de baza, calculat ca produs dintre salariul de baza minim brut pe tara garantat in plata in vigoare si un coeficient stabilit de lege. Pacat ca acest minunat principiu echitabil de salarizare nu s-a aplicat niciodata din 2009 pana in prezent!

In realitate, la fiecare sfarsit de an se da o noua ordonanta, prin care se mentin salariile existente sau se majoreaza unele dintre ele, in functie de considerente de oportunitate.

Dar ce mi se pare mai grav este ca din 2009 incoace s-au abrogat si matematica si logica, de multe ori. Astfel, salarizarea a devenit un domeniu din care nici contabilii nu mai pricep nimic. Cu titlu de exemplu, salariatul are dreptul la un spor de 15% din salariul de baza, numai ca nu din salariul actual, ci din cel de acum cativa ani, care in realitate, in prezent, mai inseamna doar 12,68% din salariul de baza. Salariatul are dreptul la sporuri care insumate ajung la 45%, dar in asa fel incat sa nu depaseasca limita de 30%! Anumite sporuri se includ in salariul de baza, dar acesta nu creste, ramane la fel!

In anul 2023, personalul bugetar beneficiaza de majorarea salariului de 10%, dar fara a depasi valoarea nominala pentru anul 2022, stabilita potrivit anexelor la Legea-cadru nr. 153/2017. Adica, in traducere libera, asta inseamna ca:

-unor bugetari li se mareste salariul cu 10%;

-unor bugetari li se mareste salariul cu un procentaj oarecare, de 2,5; 7,3 sau 9,8 – in functie de cat mai aveau pana sa ajunga la nivelul pe care ar fi trebuit sa il aiba in anul 2022;

-alti bugetari nu primesc nimic, pentru ca deja au ajuns la nivelul 2022, inca din anul 2018.

Clar, nu? Mai ales cand toate aceste diferente apar in cadrul aceleiasi institutii si nimeni nu intelege de ce unora le creste salariul si altora nu. Sa aiba si justitia treaba!

Mai aflam ca anul acesta inflatia ii loveste in mod diferentiat pe pensionari, in functie de marimea pensiei, iar (culmea matematicii!) spre exemplu, pensiile intre 8.601 lei si 10.000 lei, se indexeaza cu 2,1%, fara sa depaseasca 10.000 lei. Sa se mai planga pensionarul cu pensie de 10.000 lei ca nu a primit anul acesta indexarea cu rata inflatiei prevazuta de lege! E ca in poezie: azi o vedem si nu e!

Mi-e atat de dor de o lege clara, sincera si transparenta, din care sa afle fiecare ce salariu i se cuvine, de o lege care sa fie respectata si de legiuitorul insusi, care, dupa ce a stabilit nesilit de nimeni anumite drepturi, sa binevoiasca sa le si plateasca, in cuantumul legal, de fiecare data, la timpul stabilit, nu cu derogari, cu exceptii, care in timp devin reguli, nu cu asimilari, subterfugii si ordonante care modifica in acelasi timp 25 de legi.

Mi-e dor de stabilitate legislativa, de organizare, de hotarare, de incredere, de respect fata de autoritati si de respectul autoritatilor fata de cetatean, de intelegere, de dreptate!

Pana atunci, aplicam legea, chiar daca suntem ca pe o tabla de sah, in care pionul se crede tura, regele cal, iar regina pion. In curand, vom deveni cu totii nebuni!